Originalitatea teatrului lui George Ciprian

Omul cu martoaga, Capul de ratoi

George Ciprian este considerat un precursor al teatrului absurd și cunoscut mai ales
pentru piesa sa Capul de rățoi. Considerată ca un exemplu timpuriu al teatrului
absurdului, descrie adolescența sa și prietenia cu Urmuz. Opera sa a fost multă vreme
trecută cu vederea, însă la apariția teatrului absurdului George Ciprian a fost considerat un
precursor al acestui fenomen, în care s-a afirmat dramaturgul francez de origine
română Eugen Ionescu (alias Eugene Ionesco).

George Ciprian a scris despre cei mai umani oameni din teatrul romanesc. A scris despre
oamenii care se lasa condusi de suflet, nu de ratiunea general uman valabila. Fie ca e Chirica,
fie cei patru muschetari atipici, personajele principale create de Ciprian sunt niste sfinti
mascati de circumsatnte caraghioase: Chirica e un arhivar amarat, iar cei patru prieteni sunt
niste bufoni, niste actori in viata de zi cu zi. Ce au in comun personajele celor doua piese este
faptul ca zdruncina temeliile unei realitati batute in cuie prin faptele lor atipice, dar care fiind
facute cu toata inima, ii transforma in sfinti; sfinti care citesc suflete si care apreciaza
umanitatea dincolo de orice, care stau sub sloganul „Fii om!”.
Originalitatea teatrului lui George Ciprian consta tocmai in ludicul cu care sunt construite
personajele sale, in felul in care acestea intorc lumea cu fata in sus prin faptele lor extreme,
prin felul hiperbolic in care lumea trece dintr-o extrema in alta, pe cat de extreme sunt si
faptele lor si prin credinta puternica, care sta la baza oricarei extremitati din faptele lor. Totul
este atat de jucaus si de exagerat incat George Ciprian este considerat un precursor al lui
Ionescu prin faptul ca frizeaza absurdul. Original este felul in care personajele devin oameni
si in care acesti oameni depasesc limitele ne-oamenilor din jurul lor.

o George Ciprian - "Omul cu martoaga"

Reprezentata pentru prima data in 1927, piesa Omul cu martoaga a avut o viata
spectacologica bogat incununata, atat pe scenele romanesti cat si pe cele
europene. Eroul piesei, Chirica licentiat in drept dar ajuns la conditia modesta de
arhivar, face parte din seria ratatilor "cu inima mare", care a facut epoca si la noi,
in nuvelistica, roman si teatru. Umilit la serviciu, nefericit in casnicie, inselat de
toti cei pe care ii investeste cu increderea sa nestirbita, inglotat in datorii,
pastreaza o singura oaza de bucurie: alergarile de cai. Astfel ajunge sa-si forteze
"norocul", punand ultimele resurse - de bani si sperante - intr-un cal de curse -
Faraon - costeliv, prabusit si, dupa parerea generala, fara nici o sansa de castig.

In aceasta socotita "aventura", Chirica se avanta cu jertfa de sine, cu incredere in

putinta salvarii vietii sale si a semenilor, cu autodaruirea care poate transgresa
datele teme, granitele si barierele cotidianului. Infruntarea de idei si simtaminte
cu propria-i sotie, contrazice direct schema de "lunatic" si "inconstient" notoriu
sub care era privit bietul Chirica
"Ana (masoara cu privirea pe Chirica de sus si pana jos, ca si cand l-ar vedea
pentru prima data):Ce fel de om esti tu de te poti despuia de atata liniste, de tot
ce-i mai scump? Oamenii vor totul pentru ei si tu dai totul altora. Cine esti tu?
Chirica (bland, ca un copil): Nu ma cunosti, Ana?
Ana: Semeni atat de putin cu oamenii, ca se cutremura carnea pe mine cand iti
vorbesc. Cine esti?
Chirica: Nu te teme de mine. Sunt parintele copiilor tai. Ani de zile ai trait alaturi
de mine fara sa ma cunosti. Am facut sa-ti rodeasca pantecele si inima ta a ramas
stearpa. Dar stiam ca rabdarea mea are sa infloreasca si ca intr-o zi te vei intoarce
singura la matca. Ziua aceea a venit."

Indrazneala lui Chirica de a se impotrivi destinului si, implicit, opiniei publice

starneste reactii-limita intreg orasul il blameaza, proprietarul il arunca in strada
copiii sunt izgoniti din scoala trecatorii il huiduiesc, sotia il paraseste. Ca si biblicul
Iov, sufletistul Chirica parcurge cu stoicism grele incercari de viata izolandu-se
intr-un adevarat exil social, alaturi de credinciosul sau prieten Varlam, in podul de
deasupra grajdului lui Faraon. ingrijita cu aleasa atentie, hranita cu "jaratecul"
dragostei devotate, "martoaga" savarseste miraculoasa si simbolica ei victorie
absoluta aducand stapanului beneficii la scara hiperbolica orasul isi intoarce fata
spre Marele invingator si-l aclama furtunos, toti fostii persecutori ii propun functii
si onoruri supreme, presa il elogiaza zgomotos, iar vinovata sa sotie ajunge sa-l
sacralizeze ("E un sfant. Priviti lumina din jurul capului sau (...) Priviti cum rad ochii
lui si ce zambet de copil i se oglindeste pe fata alba ca varul si cum i se scalda tot
parul in lumina.. E un sfant, un sfant...").

In fapt, victorioasa este convingerea eroului ca orice ideal poate fi atins prin
incredere nestramutata rabdare, suferinta si umilinta. Acest ax ideatic al piesei a
fost excelent talmacit de Victor Ion Popa, autorul unei remarcabile montari a
piesei: "Mediul burghez cu atmosfera lui, cu declasatii lui, cu nazuintele lui mici si
neinsemnate in aparenta, durerile din ce in ce mai mari, loviturile pana la
zdruncinarea temeliilor vietii individului, si apoi talazuirea totala adusa de
recompensa vremii, cu toate exagerarile nemasurate ale slabiciunii cugetului
omenesc, toate astea au putut sa fie adunate de Ciprian si organizate intr-o
constructie de netagaduita valoare teatrala luminata de o idee tinuta ca un fir de
foc de-a lungul actelor si pastrata necontenit in cadrul unei coloraturi romanesti".
Figura lui Chirica capata o dilatare care-i confera universalitate, dar si aura de
"mucenic" si "sfant".

G. Calinescu considera personajul un "mister", un "taumaturg", persoana cu

intuitii devine. In fapt, numai comuniunea realizata prin iubire aduce deplina si
dubla victorie a lui Faraon si a bunului sau stapan "Miracolul" este explicat chiar
de Chirica "Gonea pentru totdeauna slobod. Gonea ca si cum ar fi vrut sa castige
dintr-o data toate miile de metri cu care ramasese pana atunci in
coada .Animalele au suflet si ele. Gonea, ca si cand ar fi vroit sa se spele de
rusine". Astfel, calul "cu parinti obscuri", intampinat numai cu huiduieli si
batjocuri, ingrijit de mantuiala si mustruluit de grajdari, isi infrange
"predestinarea" de gloaba pentru ca noul sau stapan ii imprumuta "sufletul sau".

Calul este, intr-un fel, proiectia simbolica a conditiei existentiale si morale a

stapanului, a descoperitorului sau omul acesta linistit si inzestrat este, in copilarie,
obiectul farselor si dispretului colegilor, iar maturul interiorizat si prob este
permanent lovit de cei care au "simtul realitatii" si usurinta adaptabilitatii.
Valorizarea incredibila a calitatilor lui Faraon este tocmai incununarea valorii
omenesti a lui Chirica.

Impresia de sacralizare pe care o degaja piesa, pana la un anumit punct, este

redimensionata la scara adevarurilor. Chirica este omul care vede ceea ce nu pot
vedea ceilalti, pentru ca "vede" prin sufletul si constiinta sa Prietenul si rezoneurul
sau, Varlam, confirma acest simbol: "El e plamadit dupa alta reteta, are oasele
fara maduva, ca pasarile". In tentativa de a materializa fervoarea visatorului,
Chirica este inteles de oameni simpli si onesti ca Varlam si Fira; ceilalti - Nichita,
directorul scolii, proprietarul casei, toti cei care resping "visul" arhivarului, sunt
"neoameni", apartin unei lumi larvare, zgomotoase, inconstiente.

In fata imensei capacitati de daruire a lui Chirica, Ana, sotia sa si Inspectorul,

cunosc "transfigurari launtrice" si, parca pentru a nu-si recunoaste
neputintade a-l intelege, ii confera o "stralucire charismatica", desi "minunea" pe
care o aclama se savarseste fara nici un "aparat mistic", ci printr-o terapeutica a
increderii eroului in sufletele lor. O femeie simpla asa cum e Fira, lamureste
lucrurile cat mai aproape de adevar. "Dar mie, sa-ti spun drept, cand te aud
vorbind asa, imi vine sa cred. Ca omul cand isi rupe vorba de la inima, rar sa
greseasca. Eu zic ca pana la urma are sa-ti izbandeasca (...) Cand un om iti spune
ceva din adancul inimii, sa-l crezi".
S-a sustinut adesea ca Omul cu martoaga poate fi raportata la teatrul
expresionist, cu care are unele similitudini in planul recuperarii magice a
constiintelor cuprinse de forta iubirii. In fapt, G. Ciprian - prin structura sa intima
calda dar si ironica - s-a tinut departe de exasperarile "strigatului expresionist"
sau de invocata filiatie dostoievskiana. Chirica poarta o functie metaforica de
relevare a distantei nobile intre flacara "uitarii de sine" si animalitatea egolatra a
celor din jurul sau. Exemplul sau aduce culori firesti, umane, in portretele si
comportarile unora dintre cei care l-au oropsit altadata "Nu cumva toata viata am
trait sub pamant, ca sobolanii si abia acum ies pentru intaia oara la lumina" -
intreaba Inspectorul, stiind dinainte raspunsul. In schimb, indivizi ca Nichita, fostul
sau coleg de scoala si rival in casnicie, "fiara in sacou", nu poate fi, in nici un caz,
recuperat: "Fiecare traieste pentru sine - isi defineste acesta crezul, inscris in
codul lumii sale... Apusul civilizat a intarit cu parafe si sigilii vechea mea lozinca
"eu. eu si nu ei!". Decalajul moral dintre umanitatea lui Chirica si egoismul abject
al unor atari indivizi cinici si egoisti este scos in evidenta de Varlam: "Cum sa nu fii
tu mare, cand ei sunt atat de mici..."

Omul cu martoaga are tonalitati grave, ingemanate cu articulatiile comice ale

dialogului sclipitor Este o comedie fantezista dar si amara mai mult, o comedie
satirica la adresa automatismelor administrative, birocratismului si dezumanizarii.
Ea impune, totodata prin maieutica inteligenta a dezbaterii de idei si a demersului
polemic cu o etica anchilozata si imbatranita "Cariera" nationala si internationala
a acestei piese a dublat asadar, "victoria" imprevizibila a lui Chirica in universul
regenerarilor necesare.

ANALIZA: originalitatea personajelor lui G. Ciprian: Chiar daca toata lumea il

batjocoreste si nu crede in idealul lui, Chirica are credinta ca Faraon V-lea
( martoaga) se va transforma intr-un cal maiastru. Chirica este tot ce poate fii un
om normal, un arhivar, un om marunt, si modest dar un om cu credinta. Este
simplu si neimplinit in cotidianul lui, aparent lipsit de putere .. forta lui se
regaseste prin faptul ca are curajul sa se importiveasca celor din jur. Un om
aparent insinifiant dar cu o inima enorma: drept faptul ca nu condamna pe nimeni
la final. Este un luptator, dintr-un imprumut isi achizitioneaza calul, martoaga si
face din el un cal maiastru chiar daca pentru a asta a cam pierdut totul. Un suflet
deosebit, des regasit in drematugia interbelica. Este un erou: UN OM NOU. Chiar
daca la final castiga bani, ramne acelas om cu valori. Lui ii se opun caracterele
Anei si al lui Nichita, care fug, nu cred in idealul lui. oameni care traiesc prin
instrinct.
piesa : UN miracol romanesc/ cu mister/ un fel de basm romanesc/ o piesa
expresionista sau absurda.
Teatru expresionist al lui G. Ciprian: personaje care fac parte dintr-o categorie:
fara nici o identitate ( ex: un inspector/ajutorul/directorul de scoala), amintesc o
categorie de oameni care fac parte din societate, denumite printr-o functie sau un
element specific lor.
Exista o transformare fundamentala a personajului ( Chirica) si este incadreat in
cateogoria omului nou. Un tip de persoana aparte capabil prin jerfa sa se
transforme si sa apara in alt aspect: PREZENT IN TEATRU EXPRESIONIST ( aici deci)
diferit de cel din dramaturgie socialista.

o CAPUL DE RATOI

- piesa in 3 acte/ comedie - considerata exemplu romanesc al teatrului

absurdului ( descrire printre altele adolescenta lui G.Ciprian)
- PERSONAJELE: sunt multe , prea multe gen ca si in Martoaga, o batrana, un
om…etc, dar doar cele 4 sunt importante: CIRIVIS // MACFRELAN //
PENTAGON // BALALAU

ANALIZA: Cei 4 protagonisti realizeaza idealul de a infrange banalitatea si

conformismul. Creeaza o evadare in aventura voei bune atat al eroilor, celor care
le fac farse dar si al spectatorilor. O aspra critica a moravurilor si arata ca ideile si
gesturile cele mai extrravagante vor cuceri opinia publica, daca sunt prezentate
cum o fac cei 4, cu simpatie si umor. Cirprian face din cele 4 personaje si
neseriozitatea lor, un intrument de convingere.
Cele 4 personaje sunt inspirate din sutentia lui. El fiind chiar Macferlan.
Originalitatea lor se ragaseste in faptul ca au curajul de a invinge o intreaga
societate si a o critica. Sunt intr-o lupta continua cu autoritatea: ex: cu omul in
curtea caruia este copacul… Cei 4 reusesc sa smulga masca sociala a oamenilor de
rand…
Capul de ratoi ( titul) : emblema celor 4.

Actul I
Tabloul I

Noaptea, iunie.Balalau, Cirivis, Macferlan, Pentagon opresc un om sarac care avea

doar niste farfurii si simuleaza un jaf. Il lasa in pace cand acesta spune ca are mai
multe pacate decat nevoi; se distreaza, il tachineaza. Apoi, acestia opresc un domn
grabit si Ciriviss sustine ca se cunosc si ca a uitat sa ii aduca ce i-a cerut
necunoscutul din strainatate. Domnul ii intreaba unde poate gasi un doctor, ca
sotia sa este in chinurile nasterii, Balalau ii spune; domnul pleaca. O femeie care
trece pe strada e de parere ca copii sunt ca niste vampiri. Apoi, cei patru
comenteaza intre ei despre nazdravaniile pe care le-au facut; Civiris a lipsit sase
ani, si-a dat seama ca oamenii sunt la fel peste tot, si s-a intors la prietenii lui
pentru adrenalina ,,tumbelor” lor. Toti recunosc ca Cirivis ii insufleteste in poznele
lor, ca nu-i niciunul mai bun decat el. Se intalnesc cu o prostituata, aceasta se
preface ca e muta. Trece un domn si acestia ii cer sa ii faca fericiti, daca se baga
intr-o amfora; acesta, indignat, pleaca. Cirivis observa ca orice deviere ii scoate din
minti pe oameni, si tocmai asta ii amuza. Cirivis are un monolog in care spune ca
omul se ingradeste in tipare. Tocmai atunci, trece un domn cu barba care
bodogoneste nervos singur, jigneste pe cineva. Cei patru se dau politisti, Cirivis
chiar inspector, domnul intra in joc, e confuz, nu stie ce sa creada, intrebandu-i de
ce l-au oprit, Cirivis raspunde ca din cauza ca la ora aceasta tarzie, cand totul
doarme, el abordeaza emfatic o inutila barba. Domnul pleaca nervos, spunandu-le
ca sunt insolenti. Apoi, aflam ca Macferlan este pictor de biserici, iar cei patru
pleaca ,, pana in panzele albe”, cu Cirivis in frunte.

Tabloul II
Cirivis l-a oprit pe Rosenwerg si sustine ca nu se numeste asa, fiindca nu arata ca
un Rosenwerg; ca, mai degraba, i s-ar potrivi numele Aronovici. Apoi, vin si ceilalti
si il striga Aronovici, iar Rosenwerg se enerveaza si pleaca. Raman singuri, apoi
trece Donmul cu Barba impreuna cu agenti de politie, ii cauta dar nu ii vad, iar
Cirivis boteaza tovarasia lor ,, Capul de ratoi”. Se urca in pomul lui Musat, si il
contrazic ca nu este proprietatea lui marul, chiar daca pamantul e proprietatea lui.
Acesta se enerveaza, isi cheama sluga si vrea sa ii bata. Dar Cirivis sustine ca ei
intotdeauna si-au dorit un mar, sa aiba un cuib al lor, nu ii intereseaza fructele,
doar pomul. Sa aiba locsorul lor. Musat, mirat, accepta targul si le vinde pomul,
devenind al lor, primeste banii, iar fructele ii revin in continuare lui. Vine domnul
cu barba impreuna cu un agent, ii vede in mar, iar Musat sustine in fata agentului
ca este gradina lui, dar marul al celor patru. Ei sfideaza agentul, spunand ca marul
e apartamentul lor si de-abia s-au mutat la casa noua. Politistii se urca in pom sa ii
legitimeze pe cei patru.

Tabloul III

Incepe cu discutia dintre comisar, subcomisar si agenti. Domnul cu barba era de

fapt secretar de stat, Dacian pe nume. Dacian apare cu cei patru si comsisarul
decide imediat sa ii duca ,, la beci”. Vine inspectorul si ii pune sa povesteasca
faptele. Dacian povesteste ca Cirivis venea din sens opus si cand a a juns in fata lui
s-a lasat pe vine. Cirivis sustine ca a fos ca o reverenta in fata barbii impunatoare a
lui Dacian, la lumina lunii. Ca a fost un gest organic de impresionare. Inspectorul ii
ancheteaza daca jefuiesc, acestia spun ca nu, ca doar le cer actele asa, trecatorilor,
care au reactii de spaima atunci cand aud cuvintele politie, samd. Iar in privinta
barbii domnului Dacian, n-ar fi avut nimic cu ea daca ar fi fost naturala. In privinta
faptului ca l-au amenintat pe Dacian ca-l rapesc, cei patru afirma ca ei doar au zis,
insa Dacian i-a rapit din coltisorul lor minunat- marul, de unde privesc rasaritul, si
i-a adus la politie. Atunci, Dacian ii acuza ca poarta insigne false de politisti. Cei
patru arata ca au un cap de ratoi, ceea ce reprezinta amuleta lor si semnul
prieteniei. Inspectorul le da liber, si il mustreaza pe Dacian ca a pus pe drumuri
toata politia pentru niste glume din revarsatul zorilor. Dacian pleaca, furios, iar cei
patru le lasa pe vine. Inspectorul, agentii lui se imprietenesc cu cei patru, iar
agentii se lasa pe vine in gluma in fata inspectorului. La fnalul discutiei, Macferlan
ii spune inspectorului ca miroase a om- probabil pentru ca i-a inteles.
Actul II
Tabloul IV
Cei patru si-au improvizat o casa in mar, s-au instalat acolo; au pat, ibric, matura,
faras, si o cutie cu emblema lor desenata- capul de ratoi. Aglaia, sotia lui Musat e
deranjata de prezenta lor, ii interzice lui Constantin sa fie sluga lor, si Efimiei- fiica
ei, sa stea prin preajma lor. Cirivis aduce gazeta in care sunt laudati si ei si
inspectorul, gestul lor de a se lasa pe vine a devenit popular, iar Dacian este
criticat. Inspectorul le face o vizita, ii anunta c au devenit foarte populari, oamenii
vin la marul lor si fac gestul de a se apleca pe vine, apare Bucalatul- fost coleg de
scoala cu ei, care este intr-o functie inalta de Presedinte- Judecator acum, si se
plange ca relatia lor de prietenie care a fost ii stirbeste din autoritate, colegii se
uita chioras la el de fiecare data cand se afla de boacanele lor. Bucalatul pleaca
nervos, cand ei insinueaza ca el a ales profesia aceasta pentru familie, nu ca si-ar fi
dorit-o. Vine un ziarist, le cere date biografice, dar Cirivis ii transmite sa scrie in
gzeta de maine ca ei imbratiseaza pe orice om, din orice patura sociala, si oricine
face gestul de a sta pe vine devine membru al fratiei Capul de ratoi, si daca freaca
pe cineva pe ceafa si zice Tahista, acela devine cavaler al ordinului.
Vin doi studenti in vizita, si Macferlan le povesteste cum mergeau si ii taiau
ratele pe furis directorului scolii- care era un zgarcit si neomenos, si pastrau ei
capetele pasarilor. Acesta, desi nu intelegea logica de a face asa ceva niste hoti,
indignat de gest, facea friptura din lesurile lasate. Cei doi studenti vor sa faca si ei
parte din fratie. Vine Musat, le cere furios sa plece ca nu mai suporta circul, ca le
da si banii inapoi: Aglaia il cearta si il cheama in casa, iar Efimita vine sa vada cum
au aranjat marul, le marturiseste aprecierea ei si a colegelor ei, iar Cirivis o pupa
pe frunte si o numeste prietena lor de suflet. Efimita pleaca, vine Musat care se ia
la cearta cu oamenii care au venit sa faca poze si ii da ordin lui Constantin sa
inchida toate portile, ca e pamantul lui, iar ei sa ramana cocotati in mar, ca asa le-
a fost invoiala; marul-al lor, pamantul- al lui.

Tabloul V
Vine Dacian, urmat de Aglaia, in lipsa celor patru, pe furis. Observa puntea pe care
au facut-o acestia de la mar pana in ulita, si ii promite Aglaiei ca ii va ajuta sa scape
de ei.
Apar studentii cu o multime de oameni, apoi cei patru. Ii viziteaza un batran
cersetor, si le marturiseste ca de cand oamenii se inclina unii in fata altora au
devenit mai.. oameni, si se opresc si ii dau si lui bani; el spune ca : ,, voiosia e
cheia inimilor. Descuie toate broastele”. Vine o femeie care le multumeste si le
aduce un ghiveci cu flori in dar, ca sotul ei care era un om foarte ursuz a inceput sa
zambeasca si sa se joace cu copiii, de cand cu gestul lasatului pe vine; il amuza si il
calmeaza si i-au facut si ei viata mai usoara. Pleaca femeia, apare Efimita care le
spune ca Dacian e cu parintii ei in salon si susotesc. Cirivis ii spune sa incuie poarta
si sa le aduca cheia, astfel incat sa vina Dacian si sa dea ochii cu ei, sa afle ce pun
la cale.
Rosenwerg urca la ei si le spune ca n-a mai suportat si si-a schimbat numele in Isac
Aronovici, se pune pe vine, si este unul de-ai lor si el.
Musat le cere cheia, acestia nu i-o dau, iar Dacian, grabit ca trebuie sa ajunga la o
inyalnire importanta, urca in mar. Multimea din strada rade de Dacian, iar
Macferlan ii ia la rost, ca ei l-au ales pe Dacian, ce rad? Asa sac, asa petice.

Actul III
Tabloul VI
Studentul si Constantin sunt langa pom, care a fost taiat de trei malaci, din ordin
de sus. Studentul jeleste pomul, se simte vinovat ca era sarcina lui sa-l paraseasca,
dar a adormit si a fost taiat. Musat plange, Aglaia tipa la el. Efimita sufera. Apare
inspectorul, cei patru, care stiu ca e din ordinul lui Dacian, care-i la putere.
Doamna Balalau il instiinteaza pe Balalau ca trebuie sa inchida pravalia, din cauze
sanitare, inspectorul nu poate face nimic sa-i ajute, legea are dreptate. Vine
comisarul, care ii inmaneaza o hartie cu peceti inspectorului. Cei patru fac o
groapa pentru pom, ca o inmormantare.

Tabloul VII
Incepe cu Dacian care se afla de noua zile intr-un loc pustiu, intr-o incapere,cu
calugari barbosi. Calugarii sunt cei patru, deghizati; isi dau barbile jos si vor sa il
rada pe Dacian cu bisturiul. Acesta ii ameninta, ca daca nu ii raspund sincer la
niste intrebari, ii taie barba. Dacian raspunde ca si-a lasat barba sa creasca atunci
cand a picat de doua ori la alegerile la partid si era prea tanar. Cei patru il descriu
intocmai, ca fiind un om nefericit care poarta o masca, a faimei, care si-a a les
meseria nepotrivita. Si ii spun ca vor sa ii faca un bine. Dacian este uluit de modul
in care il descriu intocmai. Apar Inspectorul, Efimita si Musat. Dacian primeste
vestea ca in locul pomului va fi un ,, monument”de cap de ratoi care sa semene cu
el, iar el a fost dat jos din functie si toti sunt furiosi pe el. Vine doamna Balalau
care anunta ca pot sa deschida din nou bomboniera. Vine multimea furioasa pe
Dacian la usa, care striga ca vor sa ii bage morisca in barba; acesta ia briciul si iese
pe o usa. Isi rade barba, ascultand scena pe care o fac toti ca si cum ar fi intrat
multimea si il cauta, apoi ii recunosc lui Dacian ca a fost o inscenare, si il indeamna
sa ramana cu ei in tovarasie, daca ii e greu sa dea ochii cu multimea. Se termina cu
cei patru care ii imbratiseaza pe Dacian, si cu replica lui Cirivis care afirma ca
sunt ,, oameni ca toti oamenii”.

Viziunea histrionica existenta in intreaga opera a lui G. Ciprian , fie in cea teatrala,
fie in cea romanesca, se desavirseste o data cu comedia Capul ele ratoi. Spre
deosebire de Omul cu mirfoaga, in Capul de ratoi identitatea dintre bufonerie si
sfintenie este acum voluntara si constienta, fiind asumata programatic; „bufonul" si
„sfintul" fiinteaza aici, cu naturalele, in aceeasi persoana. Trama piesei — a carei
actiune oarecum aleatorie e in consecinta, ca in teatrul epic, impartita in sapte
tablouri, demarcarea comediei in trei acte fiind pur conventionala — e simpla:
reintilnindu-se la maturitate, patru fosti colegi de liceu, exasperati de rigiditatea si
plictisul vietii anodine, decid sa se reintoarca la un mod adolescentin de a fi, pus
sub emblema gratuita si umoristica a „Capului de ratoi"; in cel mai pur spirit
urmuzian, ei incep o existenta simbolica intre cer si pamint, cladindu-si locuinta
intr-un pom. „Banda pahueilor", animata de „duhul nascocitor" al lui Cirivis (alias
Urmuz), are un adevarat program de dinamitare a realitatii cotidiene, a conventiilor
sociale si a platitudinii burgheze, propunind o terapeutica universal-valabila, bazata
pe practicarea farsei si a „gimnasticii" absurde (pur si simplu „lasatul pe vine"):
„Avem principii largi", declara Cirivis, doctrinarul grupului. „imbratisam pe toata
lumea. Boier, golan, crestin, musulman — te-ai lasat pe vine, ai intrat in rindul
oamenilor!" Cei patru „ratoi" intuiesc cu exactitate scopul si esenta farsei, caci, asa
cum remarca Paul Zarifopol atunci cind o defineste teoretic, „gluma e ca o
gimnastica", a carei practicare „dezvolta o energie prin care ne izbavim" de
diversele tribulatii cotidiene. 

Totodata, cum observa Ovid S. Crohmalniceanu, nenumaratele „urmuzisme" pe

care le desfasoara „ratoii" (intre care principiul liminar este „lasatul pe vine") nu
reprezinta altceva decit un fel de „practica yoghinica, simplificata genial si pusa la
indemina tuturor". intr-un sens, cei patru „pahuei" sint, de fapt, urmasii foarte
indepartati ai dostoievskianului om din subterana, deoarece si ei inlocuiesc pe „doi
si cu doi fac patru" cu paradoxalul „doi si cu doi fac cinci"; cu alte cuvinte, ei lupta
impotriva „batrinei doamne Logica si a eternului domn Interes", introducind in
realitatea de toate zilele, impietrita in conventii, ilogicul si actul gratuit. „Ratoii"
propovaduiesc „ruperea din linie", rasturnarea „stilpilor logicii" si echilibristica pe
muchia de cutit ce desparte „ratiunea de nebunie"; ei sint, astfel, niste „nebuni" ce
pulverizeaza cadrele rigide, anchilozate, ale realului desfigurat de morga si
inautenticitate. „Pahucii" nu mai au nume, ci doar porecle ce reflecta perfect esenta
fapturii lor: primind botezul, sint niste oameni noi si, prin urmate, Dem.
Demeirescu-Buzau devine Cirivis, G. Ciprian, Macferlan s.a.m.d. 

Acum ei sint cum par si par ce sint: niste bufoni, „in tinuta de campanie", cu
gambete pe cap precum Charlot. Ca Saint-Genet, autorul-personaj al lui Sartre, si
histrionul lui G. Ciprian — fie Varlam din Omul cu mirfoaga, fie Cirivis, Macferlan,
Pentagon si Balalau din Capul de ratoi, fie Jeannot din Un lup mincat de oaie —
aspira sa fie „actor in viata, regizor in marele teatru al vietii", cu scopul de a ruina
gravitatea alienanta a realului; comediantul se irealizeaza in fata oamenilor, isi
transforma fiinta in aparenta si deschide o falie catre neant. Iata de ce „ratoii",
avind, dupa cum marturisesc, „voluptatea sondarilor in vid", fac tumbe din „setea
de a cadea in gol", caci, asa cum avertizeaza Cirivis, iluzia este specialitatea lor.
Aceasta frenetica actiune de i-realizare, prezenta la actor, o surprinsese, foarte
exact, inca Hamlet: 

„Sa nu te-nfiori cind vezi un come-diant/ Doar intr-un vis de chin, o-

 nchipuire,/ Ca-si poate sufletul supune mintii/ Atit de mult, ca prin silinta-i,
chipul/ si glasu-i frint e, si cu-ntregu-i zbucium/ El cugetului potriveste
chipuri,/ si toate-acestea sint pentru nimic".

Spre deosebire insa de Hamlet, la care producerea de aparente are un efect tragic-
activator, Jean Genet ori histrionul lui G. Ciprian prezinta i-realizarea in miezul
realitatii insasi ca scop ultim al conditiei umane, si, in consecinta, divertismentul,
farsa si jocul — instituite ca lege — destrama „seriosul existentei", redin-du-i
autenticitatea originar-genuina. Bufonii, dirijati de Cirivis, sint terapeuti nastrusnici
care provoaca omului social un soc psiho-dramatic, atragindu-l intr-un joc al
rolurilor si dezvaluindu-i, din nou, naluralilatea falsificata de masca profesionala.

In Capul de ratoi, lumii ca jungla i se opune acum, reconfortanta, lumea ca circ, in

care suverane sint fantezia si gratuitatea: „De cind oamenii se lasa si se ridica unii
in fata altora, nu mai gonesc nebuneste. Se opresc, se uita la altii, zimbesc, isi
string miinile si.,, chiar se imbratiseaza. Si asta nu pentru ca se cunosc, ci doar
pentru ca-s oameni Oamenii au descoperit ca-s oameni." 

Ca urmare, realitatea rigida e decojita, sub ea iesind la iveala miezul uneia noi, cu
alte cadente si cu aerul primenit, iar omul, ca in teatrul lui Eugen Ionescu, e cuprins
de evanescenta, inca o data „miracolul" regenerarii umane revela identitatea dintre
bufonerie si sfintenie; histrionii din jurul lui Cirivis se numesc ei insisi „fii ai ecle/.ici"
si — cunoscatori ai primei epistole catre corinteni se lasa imbatati de „nebunia
crucii", voind sa-si bata „cuie la incheietura madularelor" pentru „a singera de
obstestile dureri". Gindirea discursi-va, cu acel „damf de mucegai", e repudiata cu
oroare, „pahucii" stiind sa astepte, in liniste, iluminarea. Cirivis si discipolii sai sint
bintuiti de un „vesnic neastimpar", urasc stagnarea, caci „a sari, a salta e legea firii"
lor. 

Bestiarul reflecta si aici, ca in Omul cu rnirtoaga, morala piesei: „ratoii", cu magia

lor de pasare maiastra si cu „inimile lor de oratanii salbatice", alunga pe „batrinele
cirtite" ale conventiilor sociale ori morale. Cum a relevat Petru Manoliu, inca in
cronica tacuta la premiera piesei, Capul de ratoi reprezinta o "commedia
deU'inlclleUo", a ideilor, in care oamenii sint inlocuiti cu idei". Totodata, atit ca
structura formala, cit si ca viziune histrionica asupra omului, Capul de ratoi
constituie cel mai substantial experiment din cadrul teatrului interbelic romanesc,
prevestind, de asemenea, aparitia psihodramei.
Dupa G. Calinescu, CIPRIAN reprezinta un "mic Calderon al nostru" care,
prin Omul cu martoaga (1927), a dat singura piesa romaneasca "veritabil
mistica", intrucat aici exista "cea mai completa exteriorizare a tensiunii
sufletesti ce se cheama credinta"; atmosfera cotidiana transfigurandu-se
treptat, piesa se transforma intr-un straniu "mister" modern. Dincolo de
aceasta aura magica, in Omul cu martoaga transpare schema unui conflict
postibsenian: omului natural i se opune cel ce isi consacra viata realizarii
unui ideal. Altfel, Chirica, umilul arhivar, e intr-adevar un iluminat care
"vede" si deslusind o ordine ascunsa in mersul lumii, asteapta cu o
impasibila rabdare, evenimentul prevazut ce va transforma lumea din jurul
sau. Piesa are doi poli contrastanti: unul e Nichita, omul natural,
"necredinciosul" care afirma ca toti suntem fii ai intamplarii si ca, deci, in
absenta oricaror valori, unica posibila este trairea instinctuala ("Ne tragem
unii dintr-altii ca pestii si ca furnicile."); celalalt e Chirica, omul unei
credinte, ascunzand, sub aparenta lui comic-derizorie, pe un halucinat al
+absolutului, pe idealistul ce vrea totul sau nimic ("Nene, ori-ori!"). Lupta
dintre lumea carnii si cea a spiritului se reflecta obsedant in bestiarul
emblematic al comediei: "fiara" si "martoaga". Astfel, Nichita este
"nedomolita fiara" sau "uliul" cu ochi ager, pandind vanatul, iar Ana,
"lupoaica" ori "pisica salbatica"; ei evoca agresiunea si instinctul salbatic de
a devora, traind doar in planul animalitatii, ca fii ai hazardului natural si
ascultand numai de legea trupului, asemenea unor "animale de soi". Pe de
alta parte, in bestiar intra victimele, fapturile aparent vulnerabile, "fiintele
ridicole": Faraon al V-lea, regele gloabelor, si Chirica, "Domnul Martoaga",
cel care asculta de legea spiritului. Nu intamplator, ambii provoaca reactii
animale, la aparitia lor se aud numai "suiere, oracaieli din podul palmei,
chelalaieli, guit-guit" etc. Un destin mitic il leaga pe stapan de martoaga lui:
gloaba rapanoasa se preschimba intr-un cal nazdravan, iar Chirica,
bajocoritul, devine brusc un "sfant". Piesa are un efect extraordinar prin
quijotismul ei, prin incarnarea unei intuitii profunde intr-o trama derizoriu-
umoristica, precum si prin saltul neasteptat din stilul umil in cel inalt, si
invers. Chirica este un Don Quijote care percepe corect realitatea, caci,
vorbind in termeni cervantini, aici, ligheanul barbierului este intr-adevar
coiful lui Mambri-no; infruntand batjocura generala si "necredinta" celorlalti,
Chirica, mare cunoscator in domeniul hipic, alege tocmai "martoaga" in care
intrevede un miraculos cal de curse. Dar si arhivarul pare a fi un "nebun", al
carui gest - aberant din perspectiva celorlalti - nu poate fi inteles; fiind
inexplicabil, gestul devine absurd. "Cred, pentru ca e absurd", spune Chirica,
pierzand totul spre a recastiga, pana la urma totul. in clipa in care Faraon al
V-lea isi invinge intr-o cursa fantastica toti adversarii, in momentul in care,
deci, se produce "miracolul", incepe, simultan, procesul de sacralizare a
faptului banal, iar Chirica, din bufon si "martir", devine un "sfant". Cei care l-
au lovit cu bicele rasului simt nevoia "sai linga ranile", sa i se inchine precum
imparatilor, sa-i atinga, vrajiti, vesmintele. Ana, adica "pacatoasa", se
converteste, cazand la picioarele fostului arhivar: "Iarta-mi mie, pacatoasa!
E un sfant. Priviti lumina din jurul capului sau." Un anumit fel de stupoare e
inlocuit cu un altul, si in acest fapt sta tot efectul piesei: uluirea celorlalti in
fata inexplicabilului gest de a cumpara martoaga se topeste acum in uimirea,
plina de remuscari, cu care il privesc pe Chirica, dar tot fara sa-1 priceapa:
"Cine esti tu ?" si "Ce fel de om esti dumneata daca vezi ce noi nu putem
vedea ?" il intreaba, dezorientati, cei din jur. Jocul ambiguu de sacralizare si
desacralizare il desavarseste insusi Chirica: "Sunt un biet om. Un om care a
suferit mai mult decat altii. Atat". Piesa are o structura circulara: acum
Chirica i-o ia pe Ana lui Nichita, iar lumea spiritului o invinge pe aceea a
carnii. Umilul Chirica, noul Sfant Gheorghe a ucis "fiara". intre cei doi poli,
intre Nichita si Chirica, intermediarul este Varlam, adica scepticul care
relativizeaza lucrurile, implicit face un pas important catre histrionism.
Specialitatea acestui "scamator" este desacralizarea prin joc si psiho-drama,
fie argumentand, in mod parodic, sacralizarea lui Chirica, fie umilind, in mod
socant, pe "zeul de plastilina", adica pe omul social, rigidizat de morga
profesionala; implicat cu forta in joc, intr-un special teatru al cruzimii
terapeutice, personajul social are revelatia omului "gol": "Inspectorul: Cu
cine stau de vorba? / Chirica: Cu dumneata insuti".

Tratamentul psihodramatic produce pacientului o binefacatoare stare de

evanescenta, intrucat omul, fara sa-si dea seama, si-a lepadat "cocoasa
administrativa". Puntea de legatura dintre Omul cu martoaga si Capul de
ratoi (1940) o constituie romanul umoristic, cu elemente realist-magice, Sot
ori far da sau Odiseea lui Haralambie Cutzaftachis (1936). Eroul, un biet
samsar, e urmarit de dorinta de a cunoaste mecanismul transcendental al
hazardului; el traieste aproape exclusiv in "lumea fluidica" a numerelor, care
"de la inceputul inceputurilor au fost impartite in doua tabere vrajmase: cu
sot ori fara sot In tentativa sa cognitiva, Cutzaftachis respecta un adevarat
ritual: sta ore in sir, neclintit, fara sa joace la ruleta, asteptand semnele
tainice care il anunta ca "surupurile norocului" incep sa functioneze; atunci
dintr-odata, "vede" si comunica "de mai-nainte de care parte sunt sortii si
cum spunea el asa se intampla".

Dar Cutzaftachis e "fricos ca un iepure", indoiala (ce nu exista la Chirica) il

impiedica sa-si valorifice complet iluminarile, credinta fiindu-i diluata de
"teama de necunoscut". De aceea, samsarul pierde tot ce castiga, avand
revelatia absurdului in zig-zagurile de ascensiune si prabusire in care il
implica hazardul. Purificarea si-o afla intr-un fel aparte de balet existential,
in transformarea vietii in divertisment; Cutzaftachis devine un bufon, care
face "acrobatii coregrafice" si o "gimnastica" aberanta, evidentiindu-si
defectele corporale, mergand numai pe varfuri ca balerinele, trimitand
bezele necunoscutilor, zambind gratios in situatii tragicomice; el se
marionetizeaza, aratand si mai pregnant absurdul existentei si automatismul
celor din jur. Oamenii se amuza, iar samsarul rade de el insusi si de lumea
intreaga, ca un veritabil bufon. Aflat intr-o situatie disperata, Cutzaftachis isi
joaca viata la ruleta, castiga si exclama convertindu-se: "Exista Dumnezeu!"
Mascariciul devine ascet, descoperind ca in hazard se ascunde un destin,
semn al unei ordini superioare. Viziunea histrionica se desavarseste o data
cu Capul de ratoi. Banda "pahucilor", condusa de Cirivis (alias Urmuz), are
un adevarat program de dinamitare a realitatii cotidiene, a conventiilor
sociale si a platitudinii burgheze, propunand o terapeutica universal valabila,
bazata pe practicarea farsei si a "gimnasticii" absurde ("lasatul pe vine"):
"Avem principii largi. imbratisam pe toata lumea. Boier, golan, crestin,
musulman - te-ai lasat pe vine, ai intrat in randul oamenilor !". intr-un sens,
"ratoii" sunt urmasii, foarte indepartati, ai dostoievskianului om din
subterana, deoarece si ei inlocuiesc pe "doi si cu doi fac patru" cu "doi si cu
doi fac cinci"; ei lupta impotriva "batranei doamne Logica si a eternului
domn Interes", introducand in realitatea banala, impietrita in conventii,
ilogicul si actul gratuit. "Ratoii" propovaduiesc "ruperea din linie",
rasturnarea "stalpilor logicii" si, precum Cutzaftachis, echilibristica pe muchia
de cutit ce desparte "ratiunea de nebunie"; ei sunt niste "nebuni" ce
pulverizeaza cadrele rigide ale realului. "Pahucii" nu mai au nume, ci doar
porecle ce reflecta perfect faptura lor; primind botezul, sunt niste oameni
noi, si astfel Dem. Demetrescu-Buzau devine Cirivis, G. Ciprian, Macferlan
etc. Acum ei sunt cum par si par cum sunt niste bufoni, "in tinuta de
campanie", cu gambete pe cap precum Charlot. Ca Saint-Genet, autorul-
personaj al lui Sartre, si histrionul lui CIPRIAN (fie Varlam, fie Cirivis, fie
Jeannot din Un lup mancat de oaie, 1947) aspira sa fie actor in viata, regizor
in "marele teatru al vietii", ruinand, prin jocul imaginatiei sale, gravitatea
alienata a realului; actorul se irealizeaza in fata oamenilor, isi transforma
fiinta in aparenta si deschide o falie catre neant. Iata de ce "ratoii", avand
"voluptatea sondarilor in vid", fac tumbe din "setea de a cadea in gol"; iluzia
este specialitatea noastra, avertizeaza Cirivis: Histrionul prezinta irealizarea
ca pe o "valoare" suprema, ca scop ultim al conditiei umane, iar
divertismentul, instituit ca lege, destrama "le seiieux de l exis-tence".
Bufonii, dirijati de Cirivis, sunt terapeutii care provoaca omului social un soc
psihodramatic, atragandu-1 intr-un joc al rolurilor si dezvaluindu-i
naturalitatea, falsificata de masca. Ca urmare, realitatea rigida e inlocuita cu
una noua, cu alte cadente si aerul primenit, iar omul, ca la Eugen Ionescu, e
cuprins de evanescenta. inca o data, "miracolul" regenerarii releva
identitatea dintre bufonerie si sfintenie; histrionii se numesc ei insisi "fii ai
ecleziei" si se lasa imbatati de "nebunia crucii", voind sa-si bata "cuie la
incheietura madularelor" pentru "a sangera de obstestile dureri". Bestiarul
reflecta si aici morala piesei: "ratoii", cu "inimile lor de oratanii salbatice",
alunga pe batranele "cartite" ale conventiilor sociale sau morale. Teatrul lui
C, cu elementele avangardiste, e unul psihodramatic, scris cu simtul scenic
innascut al actorului.