Genul dramatic

Arta de sinteză cu un limbaj specific, ​textul dramatic este opera literară organizata
în acte și scene, scrisă sub forma de dialog sau de monolog și destinată reprezentării
scenice, î​ n care personajele comunică în mod direct, fără intervenția unei voci auctoriale,
într-un cadru artistic(decor, lumini, costume,muzică) adecvat epocii create.
- Fiind constrânsă de condițiile materiale ale reprezentării, opera dramatică trebuie să
aibă dimensiuni reduse, concizie temporală și spațială, număr limitat de personaje și
de tablouri, un conflict puternic și reprezentativ.
- ca artă sincretică, teatrul îmbină în același spectacol elemente aparținând mai
multor arte: literatura, pictura, muzica, dansul, sculptura, arhitectura.
​ ​Acțiunea​ ​dramatică poate fi statică sau cu progresie lentă( tragediile antice sau Teatrul
contemporan), dar și dinamică sau chiar implexă( implică mai multe serii de evenimente
asociate, ca în teatrul romantic; cu peripeții numeroase și intrigă complicată)
​Conflictul :
-este considerat” adevărata identitate a dramaticului”( Adrian Marino, dicționar de idei
literare);
- presupune existența a două sau mai multe forțe opuse, a aflate între o relație ostilă, în
cadrul unui sistem de acțiuni și reactiuni;
-Între aceste forțe se interpune un obstacol, o barieră, o rezistență oarecare; astfel iau
naștere neconcordanța, dizarmonia dificultatea, obstrucția etc.;
- ciocnirea, șocul este urmată de o criză sau de un dezechilibru fundamental;
- dramatismul rezultă din tot felul de răsturnări de situații, confruntări, ruperi de nivel, treceri
de la o stare la alta;
- efectul produs asupra spectatorului va fi tensiunea interioară sau declarată, orientată în
mod obligatoriu spre o soluție;când această soluție nu se întrevede, dramaticul devine
tragic;
-conflictele exterioare ​vizează: domeniul vieții sociale, relația om- natură, om- sistem politic
și social, ciocnirea a două forțe antagonice, contradicția dintre scopuri și mijloace etc.;
- conflictele interioare sunt cele ale eului cu sine însuși, născute din opoziția latentă dintre,
voința, sentimentele, convingerile și rațiunea sa: conștient/ inconștient, datorie/ vinovăție,
ideal/ realitate, libertate/ necesitate, sentiment/ rațiune, credință/ tăgadă, viață/ moarte etc. ;
-în tragedia, conflictul se rezolvă, se încheie prin moartea eroului, în comedie se dovedește a
fi fost inconsistent, iluzoriu, încât tensiunea acumulată pe parcursul acțiunii se aplaneaza, iar
în dramă se stinge prin soluții de compromis sau, la fel ca în tragedie, prin moartea
protagonistului.
​Compoziția :acte, scene, tablouri
Actul -principala subdiviziune a piesei de teatru clasic, cuprinde mai multe scene ;
Scena- diviziune a acțiunii, delimitată prin intrările și ieșirile personajelor;
Tabloul- ,întâlnit cu precădere în piesele baroce sau moderne, echivalează cu actul sau cu
scenă , având, în anumite situații funcția De a marca unitatea de loc.
limbajul dramaturgiei
-textul dramatic se compune din două părți distincte, dar inseparabile:didascali​ dialogul/
monologul și didascaliile​. Modul de expunere fundamental este dialogul în care vorbesc
personajele, pe când în didascalii intervine autorul însuși.
Funcțiile dialogului:
- conturează cadrul acțiunii- fixează determinările spațio- temporale;
- pune în lumină intriga;
- prefigurează conflictul;
- lămurește raporturile dintre eroi;
- dezvăluie psihologia personajelor( stări sufletești, gânduri, emoții, păr);
- contribuie la individualizarea personajului în raport cu ceilalți și cu lumea;
- sugerează raporturi și situații preexistente;
-Capătă conotații prin raportare la context, capătă sens în funcție de condițiile de enunțare,
specificate în didascalii;
Formele dialogului au evoluat, de-a lungul timpului, atât în ceea ce privește numărul
locuitorilor, cât și formele sale de manifestare. In teatrul antic dialogul se făcea mai întâi între
protagonist și cor, la care se adaugă un alt protagonist( Eschil), apoi un al treilea(
Sofocle).Se dezvolta, apoi, scenariul, prin apariția unui număr mai mare de personaje,
acceptându-se chiar și personajele colective. Pe de altă parte, dialogul poate lua forma unor
lungi ​tirade ​prin care personajele se confruntă retoric și pasional, a sticomitiilor sau al unui
duel verbal în versuri din momentele intense ale tragediei lor, a replicilor întrerupte sau a
bâlbâielilor din comedia clasică, a împletiturilor de replici între mai mulți interlocutori care se
întrerup și se continuă reciproc(“ polilogul)În teatrul absurdului( Ionescu, Adamov) există”
dialoguri paralele”, sugerând astfel că nu poate avea loc comunicarea.
​Monologul dramatic ​are două forme de realizare: ​solilocviul și monologul propriu-zis(
scenic).
​Solilocviul-​ monolog realizat în prezența/ absență altui personaj, de care se face
abstracție;
​Monologul propriu-zis(scenic) ​este destinat unui personaj sau unui grup de personaje, cu
intenția clară de a fi receptat. Forme de realizare: discurs, declarație, confesiune sau narare
orală a unei întâmplări.

​ Conflictul dramatic:
- un moment al construcției dramatice;
- un punct în care se adună toate firele acțiunii și care caracterizează orice lucrare literară
destinată reprezentării scenice ;
-​ciocnirea de interese contrare, fapte, caractere, între două personaje sau grupuri de
personaje;
- este d​eclanșat prin intrigă și susținut prin acțiune;
- textul are o desfășurare ascendentă până în momentul când conflictul atinge un punct al
maximei intensități, pentru ca apoi să urmeze o linie descendentă;
- intriga și conflictul dramatic sunt elementele fundamentale ale construcției textului dramatic
;
​ Intriga- elementul care declanșează conflictul sau stările sufletești ale personajelor
-Oralitatea-pp.strategii comunicative( anticipare a reacției locutorului, atitudinea politicoasă/
disprețuitoare față de replicile interlocutorului, exprimarea indirectă a intențiilor, prin aluzii,
elipsei, figuri de stil ) și mărci la nivel fonetic, lexical, gramatical- predominanța raporturilor
de coordonare; fraze scurte; structuri eliptice sau repetitive; vocative; exclamații; interogații;
interjecții.
- în dramaturgia tradițională, limbajul era orientat către delimitarea firului epic și spre
caracterizarea personajului;
- în piesele moderne, limbajul capătă valențe simbolice( teatrul metaforic al lui Lucian
Blaga), iar în piesele absurdului, limbajul proliferează prin el însuși, grotesc și interminabil
Didascaliile - la greci denumeau caietele cu consemnări date actorilor înaintea
reprezentației;gr.”didaskalia” - invatatura;
-Limitate ca dimensiuni în teatrul clasic, didascaliile tind să se extindă în perioada modernă
și contemporană( mai ales în teatrul expresionist, în cel absurd ori în cel experimental),
ajungând până la situația extremă de acoperire totală a textului operei dramatice; a se
compara- în literatura română- didascaliile minimale din piesele lui Vasile Alecsandrii cu cele
extinse din teatrul lui Camil Petrescu( până la a deveni adevărate fișe de caracterizare a
personajelor);
-​funcțiile esențiale ale didascalii, c​ are are rolul să dezambiguizare prin adaosuri
explicative: să precizezi cine vorbește și cui se adresează; să situeze contextul în care se
desfășoară dialogurile și, în general, acțiunea dramatică; să descrie anumite acțiuni
nonverbale care însoțesc, întrerup ori se substituie chiar dialogurilor;
- reprezintă intervențiile din paranteze ale autorului piese de teatru, în care este desemnat
contextul comunicării;
-sugestii privitoare la decoruri,mimica,gestica,, lumini, costume, fond sonor și care se referă
la realizarea spectacolului.
Personajul dramatic:
- ființă de ficțiune căreia i se alătură o ființă vie, reprezentată de actorul care îi dă viață în
actul reprezentării - Robert Abirached :” o fantomă provizorie” creată deliberat de autor și
plasată în poziție de așteptare, între o zonă intermediară, între paginile cărții și scenă ;
-teatrul clasic construieste tipuri umane, dominate de o singură trăsătură de caracter.
Procedeele se păstrează și în dramele romantice, pentru individualizarea personajelor
secundare .La Bogdan Petriceicu Hașdeu( drama istorică- Răzvan și Vidra), tehnicile se
bazează pe specularea unor registre stilistice,Sbierea, de exemplu, este obsedat de avere,
limbajul lui cuprinde cuvinte precum :zloți, pungă, galben etc;
- și numele proprii constituie, mai frecvent decât în proză, un mijloc de particularizare a
eroului. defectele de limbaj devin mărci specifice, ca în exprimarea peltică a lui Agamiță
Dandanache;
- în teatrul modern, vorbirea personajului își mai diminuează funcția de individualizare și
devine instrument al promovării unei filozofii de tip particular ;
-teatrul absurdului( Eugen Ionescu), antiteatrul, speculează vorbirea personajelor; aceasta
își pierde adeseori nu numai funcția de portretizare a eroilor, ci și pe cea de comunicare( de
formată prin paradoxuri sau printr-o “ retorică” absurdului);
-Modalitățile de caracterizare a personajului în textul dramatic sunt multiple. El poate fi
caracterizat direct de către dramaturg- în didascalii-, de către alte personaje și prin
autocaracterizare sau,cel mai adesea, indirect( prin acțiuni, fapte, păreri ,reacții, relații,
nume, limbaj, vestimentație ,mediul social în care trăiește, gesturi ,mimică e t c. Portretul
poate fi moral, fizic sau complex.