Sunteți pe pagina 1din 7

Textul dramatic impune comunicarea unui mesaj cognitiv si estetic 

in
mod indirect, prin replici rostite de actori angajati intr-un joc
scenic, intr-un spectacol.

Prin comparatie cu genul epic, in special cu proza, modul dominant de


expunere este dialogul, fiind folosit uneori si monologul, care,
prelungit in sens retoric, fara intrerupere si cu amploare afectiva,
devine tirada. Naratiunea este suplinita prin jocul actorilor, prin
prezentarea intamplarilor direct in fata spectatorilor, fapt ce implica
si elemente nonverbale si paraverbale, gestica, pantomima,
intonatie, pauze. Elemente narative pot fi continute si in indicatiile
scenice (didascalii), prin care autorul dramatic da anumite sugestii
pentru jociil actorilor. Didascaliile inlocuiesc de regula descrierea
traditionala din textul narativ, cuprinzand, la inceputul piesei,
prezentarea personajelor, elemente de portretistica, de stare civila si
sociala, iar la inceputul fiecarui act indicand elementele de decor, prin
care se organizeaza sugestiv spatiul actiunii. in cuprinsul desfasurarii
dramatice, indicatiile scenice marcheaza intrarea si iesirea din scena si
fac referiri la jocul actorilor, la gestica, miscarea scenica, intonatie, la
relatiile dintre personaje.
De regula, textul dramatic este impartit in acte si scene. Actul
continua in buna masura ideea unitatii de loc, timp si actiune din
dramaturgia clasica, fiind axat pe acelasi spatiu al actiunii, cu o
continuitate neintrerupta. Actul dramatic este impartit in scene,
reprezentand subsecvente delimitate de intrarea si de iesirea
personajelor din campul vizual al spectacolului (din scena). in
dramaturgia moderna se foloseste si conceptul de tablou, nefixat insa
pe deplin, denumind o secventa dramatica, uneori un act, alteori
numai o scena. x2m5312xz48eodPe aceste cadre structurale, opera
dramatica prezinta de regula o actiune puternic vizualizata, tensionata
de conflictul dramatic (desfasurat uneori pe mai multe planuri), cu
un subiect bine determinat, cu intriga, punct
culminant si deznodamant care produc puternice efecte artistice.
Personajele urmeaza tipologia clasica ilustrata si in operele epice, de
obicei in roman: eroul, antieroul si noneroul; avarul, servilul,
ipocritul, demagogul, incornoratul, mizantropul, curtezana,
snobul, prostul fudul etc; personaje centrale, periferice, episodice,
absente; pozitive, negative, ambigue.
Vizualizarea spatiului creeaza si un prezent al timpului
dramatic, care da impresia de viata in plina desfasurare, de
continuitate, de traire intensa a actiunii. Replicile personajelor pot
crea insa, mai ales in drama moderna, si momente narative specifice
genului epic, cu analepse si prolepse care genereaza o relativizare a
timpului dramatic, uneori o acronie ce multiplica planurile
temporale ale actiunii.

Fiind destinata prezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera


dramatica presupune o concentrare a textului, prezentand
un incipit ex-abrupto, prin intrare directa in miezul faptelor, si un
conflict ce face ca toate personajele sa interactioneze, a carui
rezolvare ponduce catre un final plin de efect, menit sa surprinda sau
sa impresioneze, prin rasturnari de situatii (adevarate lovituri de
teatru) sau prin aparitia neasteptata a unui personaj care schimba
cursul actiunii (reprezentand acel deus ex machina din teatrul antic).

Structura textului dramatic


- constructia subiectului dramatic: conflicte dramatice, intriga, scena,
relatii temporale fi spatiale;
Subiectul dramatic
 – o succesiune de evenimente reprezentate, care dezvolta un conflict
dramatic; continemomentele subiectului (de la expozitiune la
deznodamant).
Intriga
 – elementul care declanseaza actiunea in textul dramatic;
complicatiile aparute pe parcursul desfasurariisubiectului.
Scena
 – unitate de constructie a piesei, caracterizata prin unitatea si
tensiunea actiunii continute: o singuraintamplare, intr-un cadru
neschimbat.- compozitia textului dramatic: act, scena, tablou, replica;
indicatii scenice;Diviziuni de natura diferita dupa genul spectacolului:
Tablouri
 – unitati mai intinse si mai vagi care apartin dramaturgiei baroce sau
moderne si intre care pot saintervina pauze temporale; implica, in
general, prezenta elementelor vizuale sisau istorice.
Acte
 – articularile teatrului clasic, care in principiu nu comporta intre ele
decat slabe rupturi temporale, dar carefac in acelasi timp sa intervina
o pauza a tuturor elementelor.
Scena
 – o diviziune a actiunii, care necesita o configuratie determinata a
persona!elor; o schimbare de scenaimplica o schimbare in co-prezenta
persona!elor sau modificarea loculuia timpului actiunii.
Replica
 – enunt de intindere variabila, rostit de un persona! pentru altul,
in general in cursul unui schimb verbal;presupune un act de limba!
(in sens pragmatic); textul dramatic este, de obicei, construit sub
forma schimbului dereplici (cu exceptia monologului dramatic).
Didascalii
 – desemneaza tot ceea ce in textul dramatic nu este rostit de actor, dar
serveste la transpunereatextului in spectacol;- cuprind tot ceea ce
permite sa determine conditiile enuntarii dialoguluidiscursului
teatral: indicatiile scenicepropriu-zise (de loc si de timp) si cele
date actorului (gestica si vorbirea), ceea ce divizeaza discursul vorbit
aloperei (indicatia numelui persona!ului in fata textului de rostit);-
definesc doua tipuri de conditii de enuntare: cele propuse de fictiune
si cele propuse de scena.- persona!ul dramatic " modalitati de
caracterizare.#imba!ul dramaturgiei. $xpresivitate in textul dramatic-
particularitati ale constructiei dialogului dramatic; monologul;
Dialogul dramatic
 – este construit de autor pentru spectator; replicile sunt adresate
direct participantilor la dialog(persona!ele), dar textul in ansamblu
este %adresat& spectatorilorcititorilor;- este de multe ori
conflictual (&duel verbal&), esentiala fiind definirea raporturilor de
forta dintre persona!e(acuzare, respingere, contrazicere, !ustificari
etc.), nu schimbul de informatii.
Dubla enuntare
 – orice enunt are doi emitatori (scriitorul si persona!ul caruia i-a
delegat vocea sa) si doi receptori(alocutorul-persona! si spectatorul);
uneori persona!ul adreseaza spectatorului ceea ce este destinat
celuilaltpersona! (aparte-ul).
Monologul
 – forma de discurs teatral la care nu se asteapta raspuns si care
presupune absenta interlocutoruluiscenic, receptorul fiind doar
publicul;- in general, presupune un dublu locutor in interiorul singurei
voci a persona!ului (conflict intre vocile ce reflectadoua sisteme de
valori sau stari sufletesti ireconciliabile);- uneori, monologul se
adreseaza unui interlocutor imaginar (de exemplu: divinitatea sau
fiinta iubita), darspectatorul este destinatarul secund al enuntului;-
solilocviul – discursul solitar pare sa fie expansiunea eului, fara
destinatar: %monologul modern inchidepersona!ul in subiectivitatea
unui trait fara transcendenta, nici comunicare& ('. 'enette).