GENUL EPIC

Genul epic însumează operele care apelează la naraţiune ca mod principal

de expunere, la prezentarea mediată, indirectă a evenimentelor.
Naraţiunea este un mod de expunere specific genului epic, constând în
relatarea (din perspectiva unui/unor narator/naratori) unor evenimente inspirate
din realitate sau imaginare la care participă personaje. Prin extensie, termenul
denumeşte şi o creaţie literară care aparţine genului epic.
Textul epic se caracterizează prin două niveluri:
i) Istoria, fabula, subiectul reprezintă stratul evenimentelor povestite ,
reale (povestire factuală) sau imaginare (povestire ficţională); „universul
povestit” (adică ceea ce se povesteşte) este ordonat într-o serie evenimenţială
în care întâmplările sunt dispuse într-o succesiune temporală.
ii) Istorisire, discurs, enunţare, fabulaţie înseamnă modul cum se narează
evenimentele, cum este ordonat discursul narativ.

Tipologia naraţiunii
Tipologia naraţiunii se realizează după următoarele criterii:
i) După criteriul relaţiei dintre realitatea obiectivă şi realitatea artistică
deosebim:
• Povestirea factuală – este o povestire a evenimentelor reale (proza
memorialistică);
• Povestirea ficţională – naraţiune de evenimente fictive, care transfigurează
realul în imaginar sau creează „lumi posibile” (romanele).
ii) După criteriul tipului de evenimente narate deosebim:
• Naraţiune de evenimente exterioare – „epicul pur”
• Naraţiune de evenimete interioare – epicul analitic, proza psihologică
iii) După criteriul privind relaţia dintre narator şi universul naraţiunii
avem:
• Naraţiune heterodiegetică (hetero – diferit, diegesis – modul narativ de
expunere) este modul de naraţiune cînd naratorul se situează în afara
universului povestit; povestirea se realizează la persoana a III-a, planul
naratorului este diferit de cel al naraţiunii, iar perspectiva naratorului este
omniscientă;
• Naraţiune homodiegetică (homo – la fel) înseamnă creaţia epică în care
naratorul se situează în interiorul universului povestit; nararea se face la
persoana I, planul naratorului se suprapune planului naraţiunii, naratorul poate
fi protagonist sau martor al evenimentelor relatate, sau poate fi doar mesager
care repovesteşte evenimentele auzite; perspectiva narativă este în acest caz
internă şi poate fi puternic marcată subiectiv.
• Naraţiunea supraetajată / polifonică asociază cele două medele
diegetice, alternează povestirea la persoana I cu cea la persoana a III-a,
perspectiva narativă internă cu cea omniscientă, viziunea obiectivă cu cea
subiectivă.

Persoana narativă este principala instatnţă în comunicarea narativă, este

„vocea” care relatează, este emiţătorul seriei de evenimentecare alcătuiesc firul
epic al operei.
Principalele tipuri de naratori sunt:
i) Naratorul heterodiegetic (extradiegetic), care are următoarele ipostaze:

1
 • Narator anonim – care realizează o relatare obiectivă la persoana a III-a
şi reprezintă o instanţă narativă supraindividuală. Din punct de vedere afectiv
este neutru.
• Narator subiectiv – care exprimă direct sau indirect aserţiuni ale
scriitorului; interpretează, califică sau comentează evenimentele / personajele
dintr-o perspectivă personală, asumându-şi o atitudine participativă; enunţurile
sunt la persoana a III-a, dar sunt marcate subiectiv sau afectiv.
ii) Naratorul homodiegetic (intradiegetic) – este proiectat în text ca eu
narator la persoana I şi are următoarele ipostaze:
• Personaj-narator – care îşi asumă dublu rol: eu narator (narator
autodiegetic) şi actant (protagonist); indicii textuali sunt utilizarea persoanei I,
iar mărcile lexico-semantici sunt cele ale implicării subiective şi/sau afective;
• Narator-martor – joacă rolul eului narator şi rol de observator al lumii
narate; indicii textuali sunt alternarea persoanei I cu persoana a III-a şi cei ai
subiectivităţii;
• Narator-mesager – care are rolul de transmiţător al unei întâmplări
„auzite”; se proiectează în planul secund al evenimentelor.

GENUL EPIC
- cuprinde totalitatea creaţiilor literare, în proză sau în versuri, în care
autorul îşi exprimă ideile şi sentimentele/transmite un mesaj artistic în mod
indirect, prin intermediul povestirii/naraţiunii, al acţiunii, personajelor şi
naratorului

I. CARACTERISTICI
Creaţia epică are la bază acţiunea, formată dintr-o serie de evenimente,
relatate cronologic, prin înlănţuire şi alternanţă, sau cu întoarceri în
timp/rememorări, prin inserţie

Lucrarea epică se bazează pe o structură narativă, în consecinţă acţiunea

este organizată într-o succesiune de momente (momentele subiectului)
- expoziţiunea (situaţia iniţială) - partea introductivă a operei literare, în
care se precizează/pre zintă coordo-natele/împrejurările principale ale acţiunii:
locul, timpul şi personajele (sau o parte din personaje );
- intriga (cauza acţiunii) – momentul/faptul care declanşează acţiunea
generând o perturbare a situaţiei iniţiale;
- desfăşurarea acţiunii – partea cea mai amplă a operei literare, conţine
succesiunea întâmplărilor şi evenimentelor declanşate/determinate de intrigă
(succesiunea epică imaginată de autor);
- punctul culminant - momentul în care tensiunea creată între personajele
operei atinge pragul cel mai înalt;
- deznodământul (situaţia finală) - finalul acţiunii, soluţia pe care o oferă
autorul pentru rezolvarea conflictului declanşat prin intrigă.

2
 Modul principal de expunere: naraţiunea  prin intermediul acesteia,
sunt relatate evenimentele care compun acţiunea.
Moduri secundare de expunere:
- descrierea  folosită la prezentarea cadrului spaţial şi la
caracterizarea/prezentarea personajelor
- dialogul  utilizat pt. a dinamiza acţiunea şi a pune personajele în
relaţie
- monologul (relevant şi pt. caracterizarea personajelor)

Acţiunea/evenimentele relatate  plasată/plasate într-un context/cadru

spaţio-temporal, stabilit prin folosirea unor indici de spaţiu (spaţiali) şi de timp
(temporali) (adverbe/locuţ iuni adverbiale de loc/ de timp , nume de locuri,
substantive care exprimă circumstanţe spaţiale/temporale).
Timpul acţiunii poate fi indicat direct (prin precizarea anului, lunii,
perioadei) sau indirect (numele personajelor, obiecte de vestimentaţie, obiecte
etc.). Idem, spaţiul acţiunii poate fi localizat (precizat) sau imaginar (creat
după modelul lumii reale)

Personajele – existenţe fictive, create de imaginaţia autorului, după un

model real sau fantastice, pe seama cărora sunt puse acţiunea şi desfăşurarea ei.

Conflictul – ciocnire de interese, idei, valori, atitudini care pune în

mişcare acţiunea
Conflict exterior - între cel puţin 2 personaje/între personaj şi societate
Conflict interior - între diferite stări, sentimente, gânduri ale unui
personaj

Naratorul (povestitorul) - instanţă fictivă, convenţie textuală; vocea care

povesteşte/relatează întâmplările

II. SPECII
În versuri: balada (populară/cultă), legenda, epopeea, snoava, poemul
eroic, fabula
În proză: basmul (popular/cult), legenda, snoava, momentul, schiţa,
anecdota, eseul, jurnalul, amintirile, memoriile, nuvela, povestirea, romanul

III. NARATORUL
-principală instanţă în comunicarea narativă, fiind ,,vocea’’ care prezintă
evenimentele
-în cazul naraţiunii obiective, naratorul poate fi omniscient şi
omniprezent
-instanţă abstractă care nu se confundă niciodată cu autorul
-intermediază relaţia între autorul abstract-lumea narată-cititorul abstract.

Tipuri de narator
Naratorul omniscient şi omniprezent (obiectiv) – se află în
afara/deasupra acţiunii, dă impresia că el a creat poves-tea/acţiunea/spaţiul în
care se desfăşoară acţiunea , ştie totul despre personajele şi întâmplările relatate

3
şi este prezent în locul/ toate locurile în care se petrece acţiunea (ubicuu),
putând dezvălui chiar şi gândurile ascunse ale personajelor.
Acţiunea prezintă mărci ale obiectivităţii (folosirea persoanei a III-a pt.
pronume şi verbe).
Naratorul-personaj (subiectiv) – este implicat/participă la acţiune în
calitate de personaj, în cele mai multe cazuri, în calitate de protagonist;
acţiunea este prezentată din perspectiva acestuia, cititorul percepe viziunea
subiectivă a naratorului asupra a ceea ce se întâmplă. Acţiunea prezintă mărci
ale subiectivităţii (folosirea, în principal, a persoanei I pt. pronume şi verbe; în
secundar, este folosită şi persoana a III-a).
Naratorul-martor (obiectiv/subiectiv) – asistă la acţiune în calitate de
observator/personaj secundar, nu influenţează întâmplările narate, povesteşte
doar ce a văzut. Participarea la acţiune este superficială şi nu influenţează
cursul acesteia.
Folosirea naratorului-martor amplifică verosimilita-tea/veridicitatea
creaţiei epice.
Acţiunea prezintă mărci ale subiectivităţii (folosirea, în principal, a
persoanei I pt. pronume şi verbe; în secundar, este folosită şi persoana a III-a).
Indici textuali (marchează obiectivitatea/subiectivitatea naratorului):
folosirea în alternanţă a persoanei I şi persoanei a III-a.

Tipuri de narator
1. În funcţie de raportul narator / diegeză (acţiune)
i) narator extradiegetic
- se află în afara diegezei (acțiunii), povesteşte la persoana a III-a şi este
obiectivat în spatele personajelor;
- ştie mai mult decât personajele şi decât cititorul;
- demiurg – vede întâmplările din afară, dă impresia că el a creat
povestea;
- determină încadrarea operei epice în registrul obiectiv.
ii) narator intradiegetic
- este implicat în diegeză, devine personaj în textul narativ;
- acţiunea este prezentată din perspectiva acestuia, cititorului i se
dezvăluie doar modul subiectiv al acestuia asupra ceea ce se întâmplă;
- naraţiunea se face la persoana I.
iii) narator martor
- a asistat la întâmplările narate, dar nu le influenţează, povesteşte doar
ceea ce a văzut;
- este creat pentru a mări veridicitatea operei literare;
- este de obicei personaj secundar.

4
 2. În funcţie de raportul narator / discurs narativ
i) narator heterodiegetic
- povesteşte la persoana a III-a, nu este personaj
ii) narator homodiegetic
- povesteşte la persoana I;
- este martor, actor-martor sau ascultător
iii) narator autodiegetic
- povesteşte la persoana I;
- este actorul, personajul întâmplărilor narate.

3. În funcţie de raportul narator / formaţie deţinută

i) narator uniscient
- povesteşte ceea ce a auzit de la altcineva, nu a fost martor la întâmplări
şi nici nu poate certifica veridicitatea acestora
ii) narator omniscient şi omniprezent
- ştie tot şi este prezent peste tot, fără a-i scăpa nimic (ubicuu);
- ştie mai mult decât lectorul şi personajele;
- este constructorul discursului narativ, naraţiunea este obiectivă,
făcându-se la persoana a III-a.

4. În funcţie de raportul narator / informaţie deţinută

i) narator creditabil - spune tot ce ştie
ii) narator necreditabil - cel care nu spune tot ce ştie.

Perspectiva (viziunea) narativă – raportul dintre vocea narativă şi

evenimentele descrise
Perspectiva (vocea) auctorială – descrierea/relatarea evenimentelor se
face la persoana a III-a, din perspectiva naratorului obiectiv, omniscient şi
omniprezent.
Perspectiva (vocea) actorială – descrierea/relatarea evenimentelor se face
la persoana I, în mod subiectiv, din perspectiva naratorului personaj.

Perspectiva narativă / viziunea narativă cunoaşte trei tipuri de raportare a

naratorului la personaj:
- naratorul ştie totul despre personaj/personaje; în naraţiune este folosită
persoana a III-a
- naratorul ştie exact cât personajele sale; explicaţia faptelor este găsită
chiar de personaj; în naraţiune este folosită, preponderent, persoana I
- naratorul ştie mai puţin decât personajele sale; este martor al
întâmplărilor; în naraţiune sunt folosite persoana I şi persoana a III-a, în
alternanţă.

Funcţiile naratorului
1. Funcţia narativă sau de reprezentare  aceea de a povesti.
2. Funcţia de control sau de regie  naratorul controlează structura
textuală fiind capabil să citeze discursul actorilor (ce spun personajele),
semnalat prin semne grafice – ghilimelele, două puncte - introdus prin verbe

5
care semnalează vorbirea ( a spune , a zice, a răspunde) şi verbe care
semnealează gândirea (a simţi, a gândi, a medita).
3. Funcţia opţională de interpretare  naratorul îşi poate manifesta
poziţia interpretativ ideologică în raport cu ceea ce povesteşte.

Apartenenţa lucrării la genul epic - plan

Genul epic reuneşte totalitatea operelor literare, în proză sau în versuri,

care se bazează pe naraţiune ca modalitate principală de expunere, autorul
exprimându-şi indirect ideile şi sentimentele prin intermediul naratorului şi
personajelor care sunt implicate într-o acţiune, plasată în timp şi în spaţiu.
Opera literară “…….”, de ……, din care face parte textul fragmentar
supus atenţiei, aparţine genului epic, deoarece prezintă caracteristicile
definitorii ale genului.
În primul rând, se remarcă prezenţa unui fir narativ bazat pe conflictul
dintre…… Acţiunea este împărţită pe momentele subiectului. În expoziţiune, se
precizează cadrul desfăşurării întâmplării, indicii spaţio-temporali fiind marcaţi
de termeni precum..….(exemple din text), cu scopul de a conferi verosimilitate
textului. Intriga este reprezentată de momentul în care……
În desfăşurarea acţiunii….(se face rezumat). Cel mai tensionat moment
(punctul culminant) este cel în care….Deznodământul este
previzibil/surprinzător şi tragic/fericit (eventual se prezintă ce se întâmplă cu
personajul principal/personajele). [În cazul în care se prezintă în fragment un
conflict, de folosit formula: acţiunea este pusă în mişcare de un conflict care
reprezintă o ciocnire de intere-se/valori/atitudini între personaje-conflict
exterior sau frământările sufleteşti, neliniştile, temerile unui personaj-conflict
interior].
În al doilea rând, sunt prezente personajele, existenţe fictive, plăsmuite
de fantezia autorului/create după un model real, care sunt implicate într-o
acţiune concentrată, liniară. Ele pot întruchipa/simboliza anumite valori, repere
morale (patriotism, spirit de sacrificiu, curaj, onestitate etc.) sau defecte umane
(aroganţă, superficialitate, laşitate, ignoranţă, demagogie etc.). +
(precizare+clasificare+prezentare pe scurt).
Un alt argument care sus ţine apartenenţa textului la genul epic este
prezenţa naratorului, ca principală instanţă narativă obiectivă/subiectivă, fapt
demonstrabil prin utilizarea verbelor/pronumelor la persoana a III-a /I
(exemple). Pe de altă parte, modul principal de expunere este naraţiunea, cu
inserţii ale unor monologuri exprimând gânduri, reflecţii/meditaţii ale unui
personaj/naratorului şi cu scurte secvenţe descriptive ale personajelor, dar şi cu
dialogul, cu rol în dinamizarea acţiunii.

6
 În concluzie, opera literară “…….”, de ……, din care face parte textul
fragmentar supus atenţiei, însumează atât la nivel formal şi de conţinut, cât şi
din punct de vedere al mesajului transmis, toate trăsăturile genului epic.

IV. PERSONAJUL LITERAR

- o invenţie a autorului creaţiei epice, existentă doar la nivel ficţional şi

pe seama căreia este pusă acţiunea şi desfăşurarea ei.
Faptele/reacţiile/acţiunile personajului sunt diferit recep-tate şi
actualizate de fiecare cititor în parte.

Tipuri

1. După locul ocupat în economia operei:

i) Principal/protagonist  participă la toate episoadele importante ale
acţiunii.
- este implicat în conflictul principal al operei;
- este amplu caracterizat, apelându-se la multiple mijloace de
caracterizare.
ii) Secundar  este prezent doar în unele episoade ale desfăşurării
acţiunii.
- poate fi implicat într-un conflict secundar;
- nu este amplu caracterizat.
iii) Episodic  apare într-unul dintre episoadele acţiunii.
- nu este implicat în conflict;
- este sumar caracterizat sau chiar deloc.
iv) Figurant  nu este prezent în acţiune, dar celelalte personaje sau
naratorul vorbesc despre el.

2. După construcţie:
Individualizat  un singur individ cu trăsături fizice şi morale, complex
sau parţial caracterizat;
Colectiv  grup de personaje, neindividualizate, ce pune în lumină
mentalităţile unei clase sociale sau psihologia unei anumite categorii de
indivizi.

3. După semnificaţia morală:

7
 Pozitiv  exponent al binelui, al integrităţii spirituale, erou sau model
existenţial;
Negativ  exponent al răului (individual, sau cu implicaţii în plan
social), viciat, antierou.
4. După sursa de inspiraţie/raportul cu realitatea:
i) Imaginar, fictiv  rezultat al puterii ficţional a autorului, fără
corespondent în plan real; personajele fantastice, alegorice, legendare
ii) Istoric  are corespondent în plan real, dar imaginaţia autorului îşi
face simţită prezenţa prin anumite fapte, gesturi, atitudini şi vorbe puse pe
seama acestuia.
iii) Arhetipal  reia comportamentul strămoşului mitic (zeu, erou, animal
totemic)

5. După mobilitatea în cadrul naraţiunii :

i) Mobil (dinamic)  se schimbă/transformă pe parcursul acţiunii,
transformarea este justificată, verosimilă, convingă-toare
ii) Imobil (static)  nu evoluează pe parcursul acţiunii

6. După complexitatea sau densitatea psihilogică:

i) Plat (unidimensional)  construit în jurul unei idei sau calităţi, având
manifestări previzibile
ii) Rotund (multidimensional)  are capacitatea de a surprinde cititorul în
mod convingător, prin reacţii, gesturi,
atitudini imprevizibile

7. Alte tipuri de personaje :

Tragic  revoltat împotriva propriului destin sau a unui destin colectiv şi
chiar contra divinităţii.
Raissoneur  are rolul de a anunţa profetic anumite finalităţi tragice sau
dramatice sau rezonează la anumite trăiri, stări sau reacţii ale celorlalte
personaje.
Alter ego  „purtătorul de cuvant” al naratorului; în romanul realist,
conferă un grad sporit de obiectivitate/autenticitate. Este imagine în oglindă a
naratorului sau reflectă o latură a personalităţii sale la un moment dat.
Tip  însumează trăsăturile uni număr mare de personaje (avarul,
arivistul, intelectualul, eroul salvator, personaje fantastice, simbolice,
istorice);
Atipic  imaginea unui om ce iese din tipare, îndreptat mai ales spre
lumea interioară, uimeşte prin unele calităţi sau prin felul de a reacţiona în
circumstanţe limită, existenţiale.
Reflector  dezvăluie cititorului lumea ficţională văzută, parţial şi/sau
temporar, exclusiv din perspectiva naratorului, are o putere deosebită de a simţi
şi a înţelege evenimentele.
Absent  nu apare în discursul narativ, dar existenţa sa în conştiinţa
celorlalte personaje poate determina intriga acţiunii, el se identifică, parţial cu
personajul figurat;
Adjuvant  are un important rol în susţinerea morală, acţională sau
materială a protagonistului.
Eponim  dă titlul operei din care face parte.
Suprapersonajul  realitate simbolică la care se raportează atât eroii, cât
şi întâmplările prin care aceştia trec.

8
 Protagonist şi antagonist  personajele principale aflate într-o relaţie
conflictuală ireductibilă
Personajul funcţional  îndeplineşte o funcţie (confident, provocator,
prieten comun).
Personajul de fundal  lipsit de complexitate sau de individualitate, este
necesar pentru rezolvarea intrigii

Functiile personajului
i) Funcţia actanţială  o îndeplineşte personajul obiectiv (actantul); este
textualizat prin pers. a III-a; îşi joacă rolul în acţiunea narată.
ii) Funcţia reflexivă  este realizată de personajul reflector; este
textualizat prin pers. I şi a III-a; observă, formulează judecaţi de valoare.
iii) Funcţia de observator  este realizată de personajul focalizator; este
textualizat prin pers a III-a ca protagonist ( Uneori naratorul, chiar
exprimându-se la persoana a treia, îşi pierde calitatea de omniscienţă prin
preluarea funcţiei narative de către un personaj prin viziunea căruia se filtrează
faptele, aşa-numita focalizare epică. Este personajul – reflector sau raisonneur,
care selectează şi interpretează în mod subiectiv faptele pe care le prezintă.)
iv) Funcţia de regie  este realizată de personajul narator-martor; este
textualizat prin pers. I şi a III-a, nefiind implicat în conflict.
v) Funcţia narativă şi de regie  este realizata de personajul narator-
martor; este textualizat prin pers. a III-a care prevalează pers.I; este „vocea”
narativă care relatează evenimente auzite de la un alt povestitor.
vi)  Personajul narator are funcţii narative multiple:
-relatează evenimente - martor la acţiune, pers. I
-are rol actanţial - narator participant la acţiune,
protagonist
-funcţie actorială - „joacă” mai multe roluri
-rol de regizor - „regizează intrarile în scenă”.

9
 CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
Mijloace de caracterizare a personajelor
1. Caracterizare directă  făcută de către narator, de către alte personaje
sau de însuşi personajul (autocaracterizare)
2. Caracterizare indirectă  reiese din fapte, vorbe, gesturi, atitudini ale
personajelor, relaţii dintre personaje, mediul în care trăiesc.
!!! Caracterizare poliedrică – tehnica oglinzilor paralele  este realizată
graţie perspectivei celorlalte personaje asupra protagonistului, păreri ce sunt
adesea antitetice.

A caracteriza un personaj înseamnă, în esenţă, a evidenţia trăsăturile

fizice şi morale ale acestuia, aşa cum se desprind din opera literară respectivă.
Caracterizarea personajului este o compunere pe baza textului literar, care
are o structură specifică, ținând cont însă de cerinţele şi părţile generale ale
unei compuneri.
O astfel de lucrare – după ce se realizează încadrarea personajului în
operă, pe baza datelor despre autor şi opera - trebuie să reliefeze următoarele
aspecte:

I. INTRODUCERE:
1. Ce loc ocupă personajul în opera
2. Ce fel de personaj este (raportat la realitate)
3. Cine este personajul
4. În ce împrejurări este înfăţişat el

II. CUPRINS:
1. Care sunt însuşirile:
- fizice (1 paragraf: direct+indirect-dacă există)
- morale (1 paragraf: direct+indirect-dacă există)
ale personajului, aşa cum se desprind:
i) din prezentarea directă:
- de către autor
- de către alte personaje
- de către personajul însuşi (autocaracterizare)
ii) din prezentarea indirectă:

10
 - faptele personajului
- comportarea, gândurile şi frământările lui
sufleteşti
- relaţia cu celelalte personaje
- aspectul fizic şi vestimentar al personajului
- încadrarea într-un anumit mediu
- punerea personajului în situaţii limita
- nume/poreclă şi felul de a vorbi
2. Prezentarea relaţiilor cu celelalte personaje ale operei + însuşirile
portretului moral care se desprind din acestea (melancolie, fericire, milostenie,
isteţime, laşitate, empatie etc.)
3. Atitudinea naratorului faţă de personaj (subiectivă/obiectivă)

III. ÎNCHEIERE:
Ce categorie tipologică mai largă reprezintă personajul + trăsături

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ LITERAR

INTRODUCERE

Locul personajului în operă

Stabilirea tipologiei personajului
-erou/figură/actor/actant;
-principal (central)/secundar/episodic/figurant (criterial: locul ocupat în
acţiune);
-protagonist/antagonist/spectator/comentator (criteriu: rolul avut în
acţiune);
-erou/antierou;
-plat (unilateral, liniar, simplu, ale cărui acţiuni sunt
previzibile)/rotunde (complexe);
-realist/romantic/simbolic;
-istoric/fictiv/legendar/fabulos/mitic/alegoric (criteriu: raportul cu
realitatea);
-excepţional/contradictoriu în romantism;
-titular (eponim)/sugerat prin titlu;
-individual/colectiv;
-pozitiv/negativ (criteriu: etic);
-uman (adult; copil)/animalier;
-prezent/absent;
-feminin/masculin;
-suprapersonaj (ex. pădurea spânzuraţilor);
-personaj-reflector (cel care participă sau numai asistă la evenimente, în
ipostaza unui observator care exprimă punctul de vedere al naratorului şi
comentează, de pe o poziţie relativ obiectivă, actele altor personaje);
-personaj-martor;
-personaj-narator;
-răufăcător/donator (furnizor)/ajutor/fata de împărat (personajul căutat) şi
tatăl ei/trimiţătorul/falsul erou/eroul în basm.
Statutul social
-(apartenenţa la o anumită clasă socială, meserie etc.; ex: intelectual,
ţăran, aristocrat, sclav etc.)

11
 Semnificaţia numelui

CUPRINS
Evidenţierea portretului fizic (fizionomie, vestimentaţie, vârstă, mimică,
gestică etc.) prin:
-Caracterizare directă făcută de către narator, de către alte personaje (în
genul epic), de către dramaturg în didascalii (în genul dramatic);
-Caracterizare indirectă;
-Autocaracterizare.
-Evidenţierea portretului moral prin:
-Caracterizare directă de către narator sau de către alte personaje (în
genul epic), de către dramaturg în didascalii (în genul dramatic);
-Caracterizare indirectă care reiese din: meditaţii interioare, gânduri,
acţiuni, fapte, gesturi, mediul în care personajul trăieşte, locuinţă, relaţia cu
celelalte personaje, comportament, limbaj, vestimentaţie, nume etc.
-Autocaracterizare;
-Evidenţierea trăsăturii dominante a caracterului şi natura personajului,
tipul uman pe care îl reprezintă (personaj tip în realism; caractere în clasicism,
construite în jurul unei singure idei sau trăsături de caracter: avarul, arivistul
etc.)
-Constanţa atitudinii personajului: dacă păstrează aceleaşi trăsături pe tot
parcursul operei literare, dacă suferă anumite modificări sau transformări
evolutive, uneori spectaculoase şi ce anume le determină (personaj static sau
dinamic).

CONCLUZIE
Locul personajului în umanitatea operei scriitorului, în contextul
literaturii naţionale şi universale (dacă a mai apărut la alţi scriitori, în alte
opere)
Caracterul de noutate adus de personaj
Notă: Aprecierile critice pot apărea la începutul sau la sfârşitul unei
caracterizări.

12
 V. SCHIŢA

Definiţie: opera epică în proză, de mică întindere, cu personaje puţine şi

cu acţiune simplă, având un singur fir narativ, fiind relatat un singur episod
semnificativ din viaţa unui personaj/unor personaje, prezentat/prezentate prin
prisma unei/unor trăsături definitorii de caracter.

Trăsături:
-apartenenţa la genul epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi
gândurile, prin acţiune şi personaje
-număr mic de personaje, reliefate
-intrigă simplă, este prezentat un singur episod semnificativ, desfăşurare
liniară, fără episoade laterale, acţiunea evoluează mai alert spre final
-cadru spatio-temporal limitat al acţiunii (interval de timp scurt; de
regulă, acţiunea se desfăşoară într-un singur loc)
-moduri de expunere: naraţiunea (uneori, şi scurte pasaje descriptive),
însoţită de dialog (creaţia capătă şi un caracter dramatic)

Naratorul dă impresia de neimplicare în faptele relatate, dar trăirile lui

sufleteşti sunt încorporate în personajele create. Naratorul este adesea obiectiv.
Poate fi şi fals obiectiv, atunci când devine „eroul” cel mai reliefat,
participând, uneori, chiar la acţiune.
Schiţa surprinde scene din viaţa autentică, faptele sunt
verosimile/plauzibile/veridice. Din acest motiv, uneori relatarea devine seacă,
naratorul apelând la un limbaj comun, fără prelucrări literare.
Naraţiunea este predominantă. Faptele sunt relatate succesiv, în ordine
cronologică, prezentarea capătă dinamism, dând impresia de mişcare, datorită
acţiunilor personajelor.
Prezenţa dialogului alături de naraţiune este o altă caracteristică. Dialogul
poate deveni dominant uneori, apropiind schiţa de scenetă.
Descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar
adjectivele şi adverbele sunt puţine.
Actiunea este simplă, lineară şi scurtă, desfaşurată pe un plan, în faţa
ochilor cititorului, dar caracteristică pentru un individ sau pentru colectivitate,
în general.

13
 Datorită dimensiunilor reduse, expoziţiunea este scurtă, intriga este
simplă si evoluează rapid spre deznodământ, care este, adesea, neaşteptat,
hazliu sau absent, lăsat la aprecierea cititorului.
Schiţa are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o frescă
socială, precum romanul.
Personajele sunt puţine, schiţate, construite după modelul oamenilor
simpli, surprinşi în situaţii obişnuite (de principiu, un singur moment din
existenţă, edificator pentru cititor, care îi poate deduce astfel felul de viaţă).
Sunt preferate personajele tipice şi energice, fără idealuri înalte.
Portretul fizic fiind doar conturat sau chiar neglijat. Accentul se pune pe
portretul moral,bazat în principal pe comportamentul şi limbajul personajului.
Este folosită o trăsătură dominantă, aceasta fiind „cercetată” din mai multe
unghiuri.
Timpul de desfăşurare a acţiunii este scurt (pînă la o zi) şi precizat,
spatiul este singular şi restrâns (o locuinţă, o cameră, un compartiment de tren,
o gară, un câmp etc.), cel mai adesea precizat.
Dată fiind dimensiunea redusă a creaţiei, ideile sunt foarte concentrate
(trăsăturile de stil definitorii pentru schiţă - concizia şi laconismul).
Titlul respectă ideea de concizie, fiind scurt şi semnificativ.
Verbele la prezentul indicativului sugerează simultaneitatea faptelor.
Aparitia persoanei I singular îl transformă pe narator în personaj.
În general, sunt folosite fraze şi propoziţii scurte, uneori eliptice de
predicat.
Schita este cea mai restrânsă ca dimensiuni dintre formele prozei scurte,
structura ei schematică şi prezenţa dialogului o apropie de o piesă de teatru
(sceneta), de aici şi uşurinţa cu care schiţa poate fi pusă în scenă.
Mesajul schiţei poate avea şi o funcţie moralizatoare, bazată
pe/evidenţiată de caracterul şi comportamentul personajelor.

Apartenenţa lucrării la specia “schiţă” - plan

Schița, specie a genului epic, este o creaţie de mică întindere, cu acțiune

simplă, concentrată, în care autorul înfăţişează un moment semnificativ din
viaţa unuia sau a câtorva personaje.
Opera literară “…………..” de ................., din care face parte fragmentul
suport, se înscrie în categoria schițelor, deoarece pot fi identificate trăsăturile
acestei specii literare: acţiune concentrată în jurul unui singur eveniment,
personaje, limitare în timp și spațiu, contrastul dintre aparență și esență,
narator şi moduri de expunere specifice.
Un prim argument îl constituie întâmplarea semnificativă din viața
personajului/personajelor.................. Acesta/acestea trece/trec prin următoarea
situație: (rezumatul întâmplării). Acţiunea este liniară, complicându-se gradat.
Al doilea argument îl constituie numărul redus de personaje. Acestea sunt:
................................... (precizarea lor și a relațiilor dintre ele). Personajul
principal ................... este caracterizat direct de către narator/alte perso-
naje/autocaracterizare (exemple din text) și indirect prin limbaj, comportament,
atitudini, îmbrăcăminte, relația cu celelalte personaje (exemple din text).
În al treilea rând, timpul și spațiul sunt bine delimitate și restrânse, după
cum se observă și în textul suport : (exemple de indici temporali și spațiali din
text).

14
 Un alt argument îl constituie prezenţa naratorului. Acesta este unul
obiectiv, relatarea întâmplărilor fiind marcată de indici ai obiectivităţii
(folosirea persoanei a III-a – exemple din text). / Acesta participă la
desfăşurarea acţiunii, în calitate de personaj-martor, neinfluenţând întâmplările.
Prezenţa naratorului-martor amplifică verosimilitatea creaţiei. Acţiunea
prezintă mărci alternante ale subiectivităţii şi obiectivităţii (folosirea în
alternanţă a persoanei I şi persoanei a III-a în relatare – exemple din text).
Modurile de expunere sunt folosite sunt: naraţiunea, care prezintă în ritm
alert întâmplările (exemplu din text), dialogul, care adaugă la dinamismul
acţiunii (exemplu din text) şi descrierea prin intermediul căreia se realizează
caracterizarea personajului/personajelor (exemplu din text).
Dacă e cazul - O altă caracteristică a schiţei este caracterul său educativ.
Morala acestei schiţe o reprezintă ideea că .....................
Dacă e cazul - Comicul de nume/situaţie/limbaj reprezintă o altă însuşire
a schiţei (exemplu din text).
În concluzie, pe baza argumentelor prezentate, putem afirma că opera
literară “..............” de ............. este o schiţă.

Model argumentare apartenenţă la specia “schiţă”

„Vizită…”, de I.L. Caragiale

15
 Schiţa este o operă epică, o naraţiune în proză, de mici dimensiuni, în
care se relatează o singură întamplare semnificativă din viaţa unor personaje.
Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult
o zi, şi într-un spaţiu restrâns.
În opera literară "Vizită…" de I.L.Caragiale, se înfăţişează întâmplari ce
evidenţiază efectele educaţiei greşite, primite în familie, creaţia fiind centrată
pe tema carenţelor educative din familia mic-burgheză contemporană autorului.
Titlul respectă ideea de concizie, fiind scurt şi semnificativ ("Vizită…")
şi prefigurează împrejurarea în care naratorul constată şi se confruntă cu
efectele unei educaţii defectuoase, caracterul general al întamplarii făcând din
personajul principal, Ionel, reprezentantul unui segment important al societăţii,
caracterizat de sfidarea bunului-simţ şi de ignoranţă.
Firul epic, structurat pe momentele subiectului, debutează cu intriga,
care constă în motivarea vizitei cu ocazia zilei onomastice a fiului doamnei
Maria Popescu.
În expoziţiune, naratorul îl prezintă pe Ionel, un copil de "vreo opt
anişori" îmbracat în uniforma de roşiori, căruia îi face mare placere mingea
primită în dar. Se remarcă aici ironia fina a autorului prin opunerea celor doua
obiecte: mingea, specifică vârstei copilului, şi uniforma de roşiori, care ar
trebui să impună respect şi responsabilitate.
Desfăşurarea acţiunii evidenţiază urmările unei pseudoeducaţii pe care
mama copilului se simte datoare să şi-o asume laudativ. Prima consecinţă a
acestei preocupari se face imediat simţită din camera alaturată, unde Ionel pune
în pericol siguranţa menajerei prin intervenţia lui asupra maşinii "de făcut
cafea". Mama laudă ştrengăriile băiatului şi îl încurajează iertător cu un sărut,
preocupată de discuţia banală cu musafirul.
În lipsa altei preocupări, băiatul se închipuie în mijlocul unei şarje de
cavalerie, folosind o trâmbiţă şi o tobă al căror zgomot întrerupe bunul mers al
discuţiei celor doi interlocutori. Observaţia mamei şi intervenţia musafirului
asupra jocului prea zgomotos îl fac pe băiat să schimbe tactica, trecând la
atacul cu sabia asupra tuturor celor din jur. "Jupâneasa cea răguţita" cade
victimă acestui atac şi este salvată în ultimul moment de mamă, care plăteşte
intervenţia sa cu o lovitură primită sub ochiul drept. Şi această mostră de
"bună" creştere se încheie cu un sărut din partea mamei prea permisive.
Scenelor în care Ionel exagerează cu porţia de dulceaţă, fumează, bate
mingea şi varsă cafeaua musafirului, le urmează punctul culminant în care Ionel
leşină.
Deznodământul schiţei include plecarea musafirului şi surpriza de a
constata că şoşonii îi sunt plini de dulceaţă din cheseaua pe care copilul o
golise în timpul vizitei.
Îmbinarea celor două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul,
evidenţiază trăsăturile morale ale personajelor. Astfel, d-na Popescu se
dovedeşte a fi incapabilă de a face educaţie, ignoranţa, snobismul şi indulgenţa
femeii generând doar proastă creştere. Personajul Ionel se impune prin lipsa
oricărei norme de educaţie şi bun simţ, dispreţ pentru persoanele din jur şi
obrăznicie.
Autorul nu se dezminte în ceea ce priveşte înţelegerea socialului, operele
sale constituind, dincolo de aspectul comic, o radiografie lucidă şi pertinentă a
deficienţelor societăţii contemporane lui.

16
 Deoarece prezintă toate elementele generale caracteristice genului epic
(fir epic, acţiune, personaje, conflict, momentele subiectului, prezenţa
naratorului, predominanţa naraţiunii şi a dialogului), dar şi anumite elemente
particulare (povestirea unei întâmplări care are loc într-un spaţiu restrâns, într-
un interval de timp limitat, la acţiune iau parte un număr mic de personaje, este
evidenţiată o trăsătură majoră a personajelor), putem susţine că lucrarea
"Vizită…" de I.L. Caragiale aparţine genului epic şi este o schiţă.

VI. FABULA
Definiţie: opera epică, în versuri sau în proză, care conţine o scurtă
povestire alegorică pusă pe seama personajelor antropomorfizate (animale,

17
plante, obiecte, fenomene), întruchipând anumite tipuri umane, în care autorul
satirizează defecte omeneşti, cu scopul de a fi îndreptate.

Trăsături:
-apartenenţa la genul epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi
gândurile, prin acţiune şi personaje
-număr mic de personaje, reliefate, prezentate în alegorie, prin
intermediul personificării (principalele figuri de stil utilizate)
-evidenţierea tipurilor umane satirizate de autor
prin intermediul personajelor antropomorfizate, autorul critică defecte
omeneşti
-alcătuirea din 2 părţi: prima parte cuprinde o istorioară care se
desfăsoară ca într-o scenetă; partea a II-a cuprinde morala (care poate fi
explicită sau implicită)
-prezenţa comicului de nume/situaţie/limbaj
-modurile de expunere folosite predominant sunt dialogul şi naraţiunea, în
interferenţă; poate fi prezentă şi descrierea, cu rol în caracterizarea
personajelor.

Apartenenţa lucrării la specia “fabul ă” – plan

Fabula este opera epică, în versuri sau în proză, care conţine o scurtă
povestire alegorică pusă pe seama personajelor antropomorfizate, în care sunt
satirizate defecte omeneşti, cu scopul de a fi îndreptate. Orice fabulă are un rol
didactic, oferind o învăţătură, cu scop moralizator.
În opinia mea, opera literară “………” de ……… este o fabulă, deoarece
prezintă caracteristicile definitorii ale speciei.
În primul rând, tema creaţiei epice o constituie…...Textul are caracter
alegoric, deoarece prin el se exprimă noţiuni abstracte, învăţături morale, prin
mijloace concrete (figuri de stil-exemple), astfel autorul scoate în evidenţă
anumite defecte (exemple - ipocrizia, lăcomia etc.), cu scopul de a învaţa să ne
îndreptăm greşelile.
Fabula este alcătuită din 2 părti. Prima parte cuprinde o istorioară care se
desfăsoară că într-o scenetă (rezumat). Partea a doua este morala, care poate fi
explicită sau implicită (comentariu).
În al doilea rând, figura de stil predominantă este personificarea
(exemplu), pe baza căreia este construit textul epic. Cu ajutorul acesteia, se
atribuie trăsături şi comporta-mente umane unor personaje antropomorfizate,
încât se formează diferite tiplogii. (ex. : X reprezintă tipul omului ipocrit,
mincinos, parvenit, laş; Y întruchipează tipul omului credul, naiv sau Z este
capabil să-l determine prin vorbele lui mincinoase /mieroase, pe W să facă
ceva). De asemenea, modurile de expunere folosite predominant sunt dialogul şi
naraţiunea, în interferenţă.
În concluzie, pe baza argumentelor enunţate anterior, opera literară
“………” de ..…… este o fabulă, specie a genului epic, având toate trăsăturile
definitorii acestui tip de text.

18
 Model argumentare apartenenţă la specia “fabulă”
“Câinele şi căţelul”, de Grigore Alexandrescu
Fabula este o creaţie epică, în versuri sau în proză, în care autorul, prin
intermediul personajelor antropomorfizate (animale, plante sau obiecte),
satirizează defecte sau rele moravuri omeneşti, cu scopul de a le îndrepta.
Fabula cuprinde două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala sau
învăţătura care se desprinde din text, direct sau indirect.
Opera “Câinele şi căţelul”, de G. Alexandrescu este o fabulă, pentru că
are toate caracteristicile speciei.
În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje şi narator.
Acţiunea este simplă. Întâmplarea propriu-zisă începe cu vorbele arogante
ale dulăului Samson, care, într-o discuţie cu “un bou oarecare”, îşi exprimă
indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, urşii şi leii, că
„preţuiesc ceva” datorită originii lor nobile. El consideră că acest aspect este o
întâmplare. În acest fel, el critică lipsa de modestie a celor mai puternici ca el.
În spijinul ideilor sale, Samson aduce exemplul propriu şi exemplul ţărilor
civilizate, unde egalitatea este un concept normal. Căţelul Samurache, încurajat
de cele auzite, intervine, exprimându-şi afecţiunea şi bunele intenţii,
considerându-l pe Samson ca un frate. Samson este neplăcut surpins de
îndrăzneala lui Samurache şi îi răspunde cu un limbaj violent, insultându-l
(„potaie”, „lichea neruşinată”), ameninţându-l cu bătaia. Încercarea lui
Samurache de a se lămuri (“Dar zicea ţi…”) este stopată de Samson la fel de dur
(“Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?”), iar explica ţia dată dovedeşte că
dulăul dorea egalitate doar în raport cu cei mai puternici decât el, iar în faţa
celor slabi dorea să menţină diferenţa de poziţie socială.
Din acest schimb de replici, reies falsa modestie şi ipocrizia celui care se
consideră puternic şi naivitatea omului de rând faţă de vorbele acestuia.
Personajele sunt Samson “dulău de curte, ce lătra foarte tare” şi căţelul
Samurache. Autorul foloseşte un personaj episodic (“un bou oarecare”), cu
trimitere relativ subtilă la omul de rând, expus permanent ipocriziei oamenilor
politici),
Prezenţa naratorului este discretă, el relatând întâmplarea la persoana a
III-a (marcă a obiectivităţii).
În opera „Câinele şi căţelul”, Grigore Alecsandrescu satirizează dorinţa
celor ce vor să parvină prin orice mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie,
aroganţă şi ameninţări. Autorul pune în discuţie prin intermediul personajelor
sale, întruchipate de animale personificate, principiul egalităţii între semeni.
Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al cărui ţel ascuns este să
parvină prin ipocrizie, iar căţelul întruchipează omul naiv, care crede cu
uşurinţă vorbele auzite.
Textul are o structură specifică fabulei. În prima parte, ne este prezentată
întâmplarea având ca personaje pe Samson şi pe Samurache, iar în partea a II-a
găsim morala, care este simplă. Autorul nu încearcă să fie subtil în a expune
mesajul. În ultimele două versuri, folosirea verbelor la indicativ prezent
persoana I plural (“vedem”, “vrem”), precum şi a pronumelui personal “noi”,
aduce morala direct în planul uman, autorul renunţând la personificare. Mesajul
educativ al textului ne atrage atenţia asupra necesităţii de a fi consecvent şi de

19
a pune faptele în concordanţă cu vorbele, dar şi asupra necesităţii de distinge
între adevăr şi minciună.
Dialogul este utilizat în convorbirea dintre personaje pentru a scoate în
evidenţă trăsături ale caracterului acestora: ipocrizia şi naivitatea.
Personificarea este figura de stil predominantă. Celelalte figuri de stil
folosite (epitete, enumeraţii, comparaţii) subliniază oralitatea stilului şi
naturaleţea dialogului.
Deoarece prezintă elementele generale caracteristice genului epic (fir
epic, acţiune, personaje, prezenţa naratorului, predominanţa naraţiunii şi a
dialogului), dar şi anumite elemente particulare (personajele prezentate în
alegorie, criticarea unor defecte umane prin intermediul personajelor
antropomorfizate, prezenţa moralei), putem susţine că lucrarea „Câinele şi
căţelul” de Grigore Alexandrescu aparţine genului epic şi este o fabulă.

VII. BASMUL POPULAR

20
 Definiţie: creaţia epică populară în proză în care întâmplările reale se
împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite atât de personaje reale, cât şi de
cele cu puteri supranaturale, care reprezintă forţele binelui şi forţele răului, din
a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.

Trăsături:
-apartenenţa la genul epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi
gândurile, prin acţiune şi personaje
-face parte din folclorul literar;
-creație ce se comunică prin viu grai (oralitate pregnantă);
-caracter colectiv (este rezultatul imaginației mai multor creatori);
-creator anonim (creatorul/creatorii sunt necunoscuți);
-prezintă variante multiple determinate de existența creatorilor diverși;
-naratorul omniscient marcat la nivelul textului prin indici de persoană I,
dativul etic (“şi unde mi-l luă odată…”);
-personajele reprezintă modele morale (binele, răul);
-limbajul popular este marcat de oralitate;
-momentele subiectului respectă un tipar narativ, urm ătoarele secvenţe
narative:
- starea de echilibru
- tulburarea echilibrului
- acţiunea de recuperare a echilibrului
- restabilirea echilibrului şi răsplătirea eroului
-întâmplările verosimile/reale se împletesc cu cele fantastice;
-personaje fabuloase : zmeu, balaur, iele, zâne, pitici, muma-pădurii etc.;
-locuri fantastice: lumea de dincolo, tărâmul morţilor, palatul din nori,
-formule specifice:
- initială - introduce cititorul în lumea fictională și anticipează
caracterul fantastic al întâmplărilor (“a fost odată ca niciodată, că,
de n-ar fi, nu s-ar povesti”, “pe vremea c ând se potcovea purecele la
un picior cu 99 de oca de fier”, “trăia odată un împărat… ”)
- mediană - leagă secvențele textului și menține treaz interesul
cititorului; uneori, are rolul de a delimita secven’ele narative (“şi
merseră ei ce merseră”, “ şi înainte cu poveste că de-aicea mult mai
este”)
- finală - scoate cititorul din lumea basmului (“şi-am încălecat pe şa
şi v-am spus povestea aşa”, „ şi au trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţi şi-or trăi şi azi, de n-or fi murit”).
-obiecte magice : merele de aur, pieptenele, năframa, cremenea, iarba
fiarelor, oglinda fermecat ă, fluierul fermecat, toiagul fermecat, apa vie, apa
moartă, arme cu însuşiri fanstastice;
-cifre fatidice: 3 (3 fete de împărat, 3 încercări), 7(balaurul cu 7 capete),
12 (12 harabale cu pâine, 12 buţi cu vin);
-locul și timpul întâmplărilor sunt nedetermi-nate/indeterminate
(aspaţialitatea /“in illo tempore”);
-mesajul basmului: cultivă optimismul, are valențe educative, ne
înfățișează o lume idealizată, în care eroul luptă pentru valori morale precum
binele, adevărul, curajul, frumosul, distrugand forțele malefice;
-tema generală a basmului este lupta dintre forțele binelui și ale răului
încheiată cu victoria binelui;

21
 -expresii specifice: „zi de vara până-n seară”, „la soare te puteai uită dar
la dansa ba”
-motive literare specifice: cifra trei, probele /încercările, împăratul fără
urmaș, superioritatea mezinului, fântâna, obiectele fermecate, calul năzdrăvan,
nunta, ajutoarele, labirintul, călătoria, lumea de dincolo etc.

Apartenenţa lucrării la specia “basm popular” – plan

Basmul popular este opera epică în proză în care se împletesc întâmplările

reale cu cele imaginare, la care iau parte personaje înzestrate cu puteri
supranaturale, reprezentând binele şi răul, din înfruntarea cărora binele iese
întotdeauna învingător.
Opera literară “……….” din care face parte textul suport este un basm
popular, deoarece prezintă caracteristicile definitorii ale speciei.
În primul rând, textul aparţine genului epic, fiind bazat pe existenţa
acţiunii, a personajelor şi a naratorului.
În al doilea rând, opera analizată are autor anonim şi colectiv (“fiind
culeasă de......”, dacă e cazul). De asemenea, are caracter oral, naratorul
foloseşte limbajul popular, limbajul afectiv şi dativul etic (indicatori ai
implicării afective a naratorului) (exemple din text).
Indicii spaţio-temporali există, dar sunt nedeterminaţi (,,in illo tempore”
şi aspatialitatea) (se dau exemple din text).
Apare tema generală a basmului, respectiv, lupta dintre forţele binelui şi
ale răului, încheiată, de obicei, cu victoria binelui.
Personajul principal, eroul întâmplărilor, este cel asupra căruia se
rasfrânge tiparul narativ tipic basmului: situaţia iniţială, de echilibru;
elementul perturbator al echilibrului existent; acţiunea reparatorie a
dezechilibrului creat; refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului şi ridicarea
lui pe o treaptă superioară. Dezvoltarea acţiunii îl pune pe erou în contact şi
relaţie cu celelalte personaje. Acestea sunt: pozitive (zâne, pitici, păsări şi
animale fermecate, spirite ale pădurii sau apei) şi îl ajută pe erou în încercările
la care este supus fie direct, fie indirect, prin intermediul unor daruri cu
însuşiri miraculoase (pieptene, cremene, inel, potcoavă etc.), sau negative
(balauri, zmei, iele, şerpi, oameni cu moralitate îndoielnică etc.), care încearcă
să îl oprească pe acesta din îndeplinirea misiunii sale (exemple de
întâmplări/probe pt erou din text). Însă, conform tiparelor basmului, în final,
acestea vor fi învinse şi eroul îşi demonstrează calităţile morale şi sufleteşti şi
îşi primeşte răsplata.
Se remarcă formulele specifice acestui tip de text: initială (introduc
cititorul în lumea fictională şi anticipează caracterul fantastic al intamplărilor),
mediană (leagă secvenţele textului şi menţin treaz interesul cititorului), finale
(scot cititorul din lumea basmului) (exemple).
Întâmplările au un caracter fantastic (exemple). Se evidenţiază cifrele
fatidice/obiectele magice/locaţiile magice (exemple).
Deoarece prezintă elementele generale caracteristice genului epic (fir
epic, acţiune, personaje, prezenţa naratorului, predominanţa naraţiunii şi a
dialogului), dar şi anumite elemente particulare (personajele fantastice, eroul,
cifrele fatidice, formulele particulare, oralitatea limbajului, conflictul simbol
între bine şi rău etc.), putem susţine că opera literară “…….” se încadrează în

22
genul epic, ca basm popular, având toate trăsăturile definitorii acestui tip de
text.

Model argumentare apartenenţă la specia “basm popular”

"Prâslea cel voinic şi merele de aur”
PLANUL COMPUNERII COMPUNEREA

I.INTRODUCERE Basmul popular este o creaţie populară epică,  în care

1. Definiţia basmului popular personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă pe viaţă şi
pe moarte, într-un cadru supranatural, acţiunea
terminându-se cu triumful binelui. Basmul conţine formule
specifice (iniţiale, mediane şi finale) şi  transmite un mesaj
optimist, cu valenţe educative.

II. CUPRINS
Argumentarea apartenenţei textului "Prâslea cel
voinic...” la specia basmului
   a) creaţie populară:
            - orală;
            - anonimă;
            - colectivă.
    b) aparţine genului epic:
       - acţiune : rezumat + momentele
subiectului;
       - personajele:
        - reprezintă binele şi răul;
        - au forţe supranaturale;
       - narator  Prezenţa supranaturalului este al patrulea argument că
      c) binele învinge răul -
demonstraţie                 două tărâmuri: al oamenilor şi “celălalt”, al făpturilor
      d) prezenţa supranaturalului:
            - timpul şi spaţiul fabuloase;
            - obiecte magice;
            - fiinţe supranaturale;
            - cifre magice;
        e) formule specifice:
            - iniţiale; mediane; finale.
         f) mesajul basmului:
            - cultiva optimismul;
            - are valenţe educative.
“Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular,
pentru că întruneşte toate caracteristicile speciei.
În primul rînd este o creaţie populară, având caracter oral,
anonim şi colectiv.
În al doilea rând, aparţine genului epic. Are acţiune,
personaje şi narator. Acţiunea se bazează pe conflictul
dintre bine şi rău. Un împărat avea un măr care făcea mere
de aur, din care însă nu apuca să mănânce, deoarece îi erau
furate de zmei. Prâslea reuşeşte să-i învingă pe zmei şi,
într-un final, după ce-i învinge şi pe fraţii săi cei pizmaşi,
se însoară cu o fată de împărat, salvată de la zmei şi
moşteneşte tronul împărăţiei. Prin el, binele învinge răul,
acesta fiind a treia dovadă că avem de-a face cu un basm.
“Prâslea cel voinic...” este basm. Acţiunea se petrece pe
neobişnuite: zmei, balauri, zgripţuroaice. Există obiecte
magice, de exemplul biciul,  cu care Prâslea transformă
palatele zmeilor în mere. Totul se petrece sub semnul cifrei
magice “trei”: trei fii de împărat, trei zmei, trei fete de
împărat, trei dorinţe ale fetei celei mici.
Ultimul argument că textul este basm constă în mesajul pe
care îl transmite. Să fim de partea binelui, pentru că acesta
învinge întotdeauna, până la urmă.

III. ÎNCHEIERE În concluzie, textul “Prâslea cel voinic şi merele de aur”

Concluzii - rezumatul cuprinsului este un basm popular, fiind o operă populară epică, în care
un erou reprezentând binele îşi învinge adversarii, într-o
lume aflată sub semnul supranaturalului.

23
 BASMUL CULT

Basmul cult îşi are originea în cel popular, de la care autorul preia tiparul
narativ, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice
şi propriului său stil.
Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular,
ceea ce conferă oralitate stilului. Basmul cult este o specie narativă amplă, cu
numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând
fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de
către erou.
Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii
(antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi
spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale,
numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină
naraţiunea cu dialogul şi descrierea.

VIII. BALADA POPULARĂ

Definiţie: creaţia epică populară în versuri în care se povesteşte o
întâmplare dramatică, un eveniment eroic, fantastic sau legendar, din trecutul
îndepărtat, care are în centru acţiunile unui erou popular, în confruntare cu
personaje/forţe adverse, prezentate în antiteză cu personajul principal.

Trăsături:
-face parte din folclorul literar;
-creație ce se comunică prin viu grai (oralitate pregnantă);
-caracter colectiv (este rezultatul imaginației mai multor creatori);
-creator anonim (creatorul/creatorii sunt necunoscuți);
-prezintă variante multiple determinate de existența creatorilor diverși;
-prezintă toate caracteristicile operei epice (prezenţa naratorului,
personaje, acţiune)
-narator omniscient marcat la nivelul textului prin indici de persoană I,
dativul etic;
-personajele prezintă modele morale (binele, răul);
-limbajul popular este marcat de oralitate;
-planul real se împleteşte cu cel imaginar;
-modurile de expunere folosite: naraţiunea, descrierea,
dialogul/monologul;
-indicii spaţio-temporali sunt prezenţi, fiind relativ mai bine precizaţi
comparativ cu basmul;

24
 -personajele principale sunt prezentate în antiteză, fiind angrenate într-un
conflict foarte puternic;
-în funcţie de conţinut, baladele pot fi: păstoreşti (Mioriţa), haiduceşti
(Toma Alimoş), vitejeşti (Gruia lui Novac), istorice (Constantin Brâncoveanu),
care reflectă jertfa pt. creaţie (Balada Mânăstirii Argeşului).

Apartenenţa lucrării la specia “baladă populară” – plan

Balada este o specie a genului epic în versuri, în care se povestesc fapte

neobişnuite ale unor eroi populari bine conturaţi, care se confruntă cu forţe
adverse, uneori, aceştia capătă puteri supranaturale. Balada populară are
caracter oral, anonim, colectiv şi sincretic.
Opera literară “……….” din care face parte textul suport este un baladă
populară, deoarece prezintă caracteristicile definitorii ale speciei, la nivel
formal şi de conţinut.
În primul rând, este o operă literară epică, deoarece pot fi identificate
instanţele narative. Astfel, este prezent naratorul omniscient, acesta relatează la
persoana a III-a nişte întâmplări neobişnuite care alcătuiesc firul epic al operei,
acţiunea fiind structurată pe momentele subiectului. Aceste întâmplări îl au ca
personaj principal pe….…, prezentat în antiteză cu …….. (scurt rezumat).
Modurile de expunere predominante sunt naraţiunea şi dialogul.
În al doilea rând, personajele sunt puternic conturate şi se află în antiteză.
Protagonistul operei,…….., are o serie de însuşiri ieşite din comun, prezentate
prin intermediul hiperbolei. Astfel, protagonistul este caracterizat în mod
direct prin vocea naratorului/a altor personaje drept “……….”, accentuându-se
trăsături cum ar fi ……………. (exemple din text). El este caracterizat şi
indirect, pe baza faptelor, gesturilor şi vorbelor sale (exemple). În plus, acesta
poate fi caracterizat şi pe baza antitezei dintre el si personajul negativ. Astfel,
cu cat …….. este mai …………..(laş, rău, lacom etc.), cu atât ……… pare mai
…………….(curajos, bun, generos etc).
În al treilea rând, fiind o operă populară, ……….este transmisă prin viu
grai şi nu are un autor cunoscut, fiind, cel mai probabil, rezultatul imaginației
mai multor creatori. Prozodia este tipic populară: organizare astrofică, măsură
fixă de ……. silabe, rima…….. şi ritm trohaic.
În concluzie, opera literara “……..” este o balad ă populară de tip…...,
memorabilă în principal prin valorile etice pe care le transmite.
Model argumentare apartenenţă la specia “baladă populară”

Mioriţa

Balada este o specie a genului epic în versuri, de mare întindere, uneori

cu un pronunţat caracter liric, în care se relatează o acţiune eroică, o legendă,
un fapt istoric, o profundă idee filozofica, se evocă o puternică personalitate
istorică sau legendară.
"Miorita" aparţine genului epic şi este o baladă populară în care se îmbină
armonios elementele lirice, epice şi dramatice. În structura baladei se desprind
doua mari planuri, unul epic în cadrul căruia autorul anonim creează şi
25
construieşte personajele reale sau fabuloase şi celălalt lirico-dramatic, ce se
defineşte prin exprimarea gândurilor, sentimentelor şi prin atitudinea
ciobanului în faţa morţii.
Autorul anonim îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice operă epică se identifică aici
timpul în care se desfăşoară acţiunea: toamna, în timpul transhumanţei, într-un
peisaj mirific, ca "o gură de rai".
Ca în orice opera epică, acţiunea poate fi structurată pe momentele
subiectului. Prezentarea locului şi a timpului în care urmează să se desfăşoare
acţiunea constituie expoziţiunea, complotul urzit de ciobanul ungurean şi de cel
vrâncean împotriva celui moldovean formează intriga; desfăşurarea acţiunii este
constituită din mărturisirea pe care oiţa bârsană o face stăpânului despre omor,
precum şi din reacţia ciobanului moldovean faţă de complot. Punctul culminant
este încărcat de dramatism prin concepţia testamentară a ciobanului, care
include alegoria moarte-nunta şi monologul închipuit al măicuţei bătrâne.
Deznodamantul lipseşte, finalul baladei dând naştere la interpretări
contradictorii.
Motivele literare ce compun mitul mioritic sunt: motivul transhumanţei, al
complotului, al oiţei năzdrăvane, al testamentului alegoric, al alăturării moarte-
nuntă si cel al măicuţei bătrâne.
“Oiţa năzdrăvană” este considerată un "element oracular", ea este cea care
anunţă eventualitatea morţii baciului moldovean. Mioriţa este un personaj
fabulos. deoarece este înzestrată cu puteri miraculoase, sugerând în plan mitic
comuniunea desăvârşită dintre om şi animal, iar în plan real, armonia perfectă
dintre cioban şi meseria sa. Principala figură de stil prin care se defineşte oiţa
este personificarea, ea fiind umanizată. Mioara îşi iubeşte nespus de mult
stăpânul, dativul etic argumentând şi el loialitatea oiţei (“s ă mi te-omoare”). Ea
este cea menită să aducă la îndeplinire testamentul stăpânului său, fiind cea mai
apropiata şi de încredere fiinţă a acestuia.
Fiind conştient că moartea este un adevăr căruia nimeni nu se poate
opune, eventualitatea acesteia ("de-ar fi să mor") fiind mai apropiată decât s-ar
fi aşteptat, ciobanul imaginează un testament, în care îşi exprimă dorinţa de a fi
îngropat în mijlocul oilor. Dragostea puternică pentru ocupaţia pastorală, pentru
locurile cunoscute, pentru oile şi câinii săi transmite ideea că nici în moarte nu
se poate despărţi de ceea ce i-a încântat viaţa. Tragicul se amplifică în
continuarea baladei prin alegoria moarte-nuntă, bazată pe obiceiul popular
conform căruia morţilor tineri necăsătoriţi li se organizează o înmormantare
asemenea unei nunţi.
Ciobanul moldovean este personajul principal al baladei populare
"Mioriţa". Portretul fizic este realizat prin caracterizarea directă, iar cel moral
cu ajutorul caracterizării indirecte. El este o fire blândă şi iubitoare, prietenos
şi sensibil. În eventualitatea morţii, dorinţa lui este să rămână alături de cei
dragi. Poetul anonim o plasează pe “măicuţa b ătrână” într-o secvenţă lirică de
un dramatism sfâşietor, dominat de suferinţa cutrematoare a mamei care îşi
caută fiul. Îndurerată şi deznădăjduită, ea compune un portret înduioşător al lui
fiului ei, din diminutivele "ciobănel", "feţişoara", "mustăcioara", "perişorul",
"ochişorii", Folosirea dativului etic ("mi-a vazut") adaug ă la tragismul scenei.
Portretul ciobanului accentuează zbuciumul lăuntric al bătrânei, sugerând
afectivitatea maternă ce atinge sublimul artistic şi emoţional.
Limbajul artistic subliniază profunda sensibilitate a românului, prin
folosirea figurilor de stil: metafore ("picior de plai", "gură de rai", "lacrimi de

26
sânge"), epitete ("oi mândre şi cornute", "negru zăvoi", "mioriţă laie"),
personificări ("Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa") şi diminutive populare
("ciobănel", "mioriţă").
Prozodia este reprezentată de ritmul trohaic, iar rima împerecheată şi
monorima, precum şi măsura de 7-8 silabe, conferă versului o tonalitate
melancolică, muzicalitate grava şi sensibilitate emoţională.
Întrunind toate aceste caracteristici, "Mioriţa" se încadrează în genul
epic, ca baladă populară de tip pastoral, având toate trăsăturile definitorii
acestui tip de operă.

BALADA CULTĂ
- este o specie a genului epic, pornind de la modelul baladei populare.
- este o operă epică cultă, având un autor cunoscut şi fiind transmisă prin
scris.
- modul de expunere predominant este naraţiunea.
- sentimentele sunt exprimate indirect prin intermediul naratorului, al
acţiunii şi al personajelor.
- dezvoltă un subiect neobişnuit de inspiraţie:
-fantastică
-legendară
-istorică
-familială
- personajele sunt neobişnuite, deosebite, dar nu fantastice, prezentate
prin hiperbolă si antiteză.
- întâmplările sunt dramatice, acţiunea este încordată şi dinamică, iar
conflictul dintre personaje este deosebit de puternic.
- în literatura română au scris balade: Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu, George Coşbuc, George Topârceanu, Radu Gyr, Ştefan Augustin
Doinaş.

Balada cultă, ca şi cea populară, este o specie a genului epic. Ea porneşte

de la modelul celei populare, cu care are numeroase asemănări, existând însă şi
unele deosebiri între ele.

27
 Ambele tipuri de baladă sunt opere epice în versuri, de mică intindere, însă
cea populară are un autor anonim, s-a transmis pe cale orală, cunoscând mai
multe variante, pe când cea cultă are un autor cunoscut şi s-a transmis către
cititor pe cale scrisă.
Modul de expunere predominant, caracteristic întregului gen epic, este şi
în balada cultă tot naraţiunea. Ca în orice operă epică, şi aici sentimentele
autorului sunt exprimate prin intermediul naraţiunii, al acţiunii şi al
personajelor. Acţiunea se constituie în subiect al operei literare, fiind prezente
şi celelalte mărci ale narativităţii – spaţiu, timp, personaje, conflict.
Concluzionând asupra celor arătate anterior, balada cultă este o operă
epică, alcatuită în versuri, de mică întindere, cu un conflict puternic şi o
acţiune dinamică, în care se povestesc întâmplari deosebite, dramatice,
săvârşite de personaje neobiţnuite, cu caractere opuse. Elementele fantastice
lipsesc, dar este prezentă hiperbola, prin care se evidenţiază caracterul
neobişnuit al întâmplărilor şi al personajelor prezentate în antiteză.

IX. NUVELA

Definiţie: opera epică în proză, de mai mare întindere, cu un   singur fir

narativ şi cu o acţiune mai complexă decât a schiţei, la care participă un număr
mai mare de personaje, surprinse în evoluţie şi prezentate în mediul lor de
viaţă, punându-se accentul pe caracterizarea complexă a personajului principal.

Trăsături:
-reliefarea numărului mai mare de personaje;
-reliefarea cadrului spaţio-temporal al nuvelei (acţiunea se desfăşoară
într-un interval de timp mai lung şi în mai multe locuri);
-evidenţierea conflictului (exterior/interior)
-caracterizarea personajului principal din nuvelă;
-întamplările se petrec în ordine logică şi cronologică şi pot fi rezumate
pe momentele subiectului;
-ca specie, aparţine genului epic (autorul îşi exprimă indirect sentimentele
şi gandurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor);
-întindere/dimensiune medie, situată între schiţă şi roman (unele nuvele
sunt structurate în părţi, numerotate, ca şi în cazul romanelor- „Budulea
Taichii”, de Ioan Slavici);
-predomină naratiunea, alternată cu cu descrierea personajelor, a mediului
etc., şi cu dialogul;
-acţiunea este relativ simplă, însă mai complexă decât a schiţei, urmărind
un singur fir narativ;

28
 -nuvela surprinde fapte verosimile, dar cu o not[ de senza ţie, inedite, deci
pot apărea şi elemente fantastice;
-timpul în care se desfăşoară acţiunea este mai îndelungat decât în schiţă,
ajungând pănă la zeci de ani;
-acţiunea este declanşată de unul sau mai multe conflicte puternice şi se
derulează rapid, fără comentarii din partea naratorului;
-conflictul central este constituit în jurul unui personaj puternic reliefat,
prezentat amănunţit;
-personajele sunt mai numeroase decât în schiţă, alese din diferite
categorii sociale, atât principale, cât şi secundare sau episodice, atât
individuale, cât şi colective;
-personajele principale sunt, însă, puţine şi urmarite în evoluţie, fiind
simbolice;
-evoluţia personajelor este determinată nu numai de trecerea timpului, ci
şi de gradarea evenimentelor;
-destinul uman poate fi influenţat de natură;
-uneori, expoziţiunea este amplă, prezentând amănunţit destinul
personajelor şi alternând timpul trecut cu cel prezent;
-se poate ca părţile (capitolele) să nu respecte strict cronologia faptelor,
fiecare secvenţă urmărind să prezinte o ipostază a personajului, văzut în diferite
împrejurări;
-implicit, nuvela nu surprinde un singur moment din existenţa
personajelor, ci întâmplări petrecute, deseori, în decursul unei vieţi;
-uneori, autorul se află în afara naraţiunii, relatarea fiind făcută la
persoana a III-a; alteori, autorul poate participa subiectiv.

Diferenţe nuvelă – povestire

Nuvela
- tendinţă spre obiectivare (naraţiune
la pers. a III-a), naratorul nu se
implică în subiect, se distanţează de
personaje
- conflict concentrat şi intrigă riguros
construită, cu personaje puţine, se
pune accent pe personajul principal
- întâmplările/faptele sunt relatate
alert şi obiectiv şi sunt, de regulă,
verosimile, mai ales prin delimitarea
clară a relaţiilor temporale şi spaţiale
- se acordă importanţă mai mare
personajelor şi caracterizării acestora,
acţiunea cade pe plan secund
- detaliile au rol semnificativ
- dimensiuni mai mari comparativ cu
povestirea
Povestirea
- caracter subiectiv, naratorul este
implicat mai intens, naraţiune
subiectivizată (naraţiune la pers. I)
- este povestit un singur fapt epic, se
pune accent pe situaţia epică în care
este personajul
- construcţie mai puţin riguroasă
comparativ cu nuvela
- desfăşurarea acţiunii este mai puţin
tensionată
- relaţie strânsă între narator şi
receptor prin oralitate, ceremonial,
atmosferă, acţiune situată într-un timp
relativ determinat (trecut), uneori chiar
mitic
- povestirea poate  porni  de  la date
mai îndepărtate ale realului (întâmplări
senzaţionale/insolite), dar perspectiva
narativă susţine  iluzia autenticităţii
- stilul caracterizat de oralitate,

29
 rezultat din caracterul fatic al
povestirii (menţinerea unui permanent
contact între partenerii actului de
comunicare, povestitor şi ascultător)
- dimensiuni mai reduse comparativ cu
nuvela

Model argumentare apartenenţă la specia “nuvelă”

Nuvela este opera epică în proză, de mai mare întindere, cu un  

singur fir narativ şi cu o acţiune mai complexă decât a schiţei, la care participă
un număr mai mare de personaje, surprinse în evoluţie şi prezentate în mediul
lor de viaţă, punându-se accentul pe caracterizarea complexă a personajului
principal.
Opera literară “Două loturi” de I.L. Caragiale aparţine speciei nuvelă,
având toate trăsăturile specifice: naraţiunea obiectvizată, rigoarea
compoziţională, plasarea în timp şi spaţiu a evenimentelor, acestea evidenţiind
traseul tragic al protagonistului Lefter Popescu.
În primul rând, opera este prezentată din perspectiva unui narator
obiectiv, nedramatizat, credibil, şi dezvoltă tema destinului tragic al unui
funcţionar modest aflat într-un moment “excepţional” al vieţii sale:
posibilitatea de a câştiga la loterie.
Actiunea este plasată la sfârşitul secolului al XX-lea, în Bucureşti, fiind
menţionate nume de străzi sau instiţutii reprezentative: Strada Emancipării,
Universitatea Bucureşti, Bulevardul Pake etc., fapt ce conferă textului
obiectivitate şi verdicitate. În al doilea rând, acţiunea evidenţiază tumultul
trăirilor lui Lefter Popescu, trecerea de la agonie la extaz şi invers, până la
pierderea facultăţilor mentale. Câştigul fabulos pe care îl aduceau cele doua
bilete de loterie ar fi însemnat pentru protagonist depăşirea condiţiei sale de
modest funcţionar terorizat de un superior sever şi brutal. Astfel, căutarea
frenetică a biletelor atrage o gamă largă de trăiri intense: răscoleşte toată casa
vreme de trei zile, sparge toate farfuriile primite de soţia sa în schimbul unei
haine cafenii, alertează poliţia pentru a interoga chivuţele, îşi ia concediu în
speranţa găsirii acestora. Când găseşte biletele, rătăcite în dosarul la care lucra,
este cuprins de o frenezie maximă şi demisionează. Prăbuşirea definitivă este
atinsă în momentul în care bancherul îl informeaza că biletele au serii
câştigătoare la altă loterie. Având în vedere argumentele dezvoltate, pot
concluziona ca opera literara “Doua loturi” de I.L.Caragiale este nuvelă.

30
 X. ROMANUL

Definiţie: opera epică în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune

desfaşurată pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase şi o intrigă
complicată/complexă.

Trăsături:
-structură narativă cu mai multe nuclee distincte
-acţiune amplă
-diferite tipuri de conflict
-desfăşurarea subiectului se face pe mai multe planuri
-personaje numeroase, construite complex, deosebite ca pondere în
ansamblul epic
-prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor
grupuri de indivizi
-discursul narativ este divers (obiectiv şi/sau subiectiv)
-moduri de expunere şi tehnici specifice
 
 Clasificarea romanului
1. după situarea  în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan,
de anticipație
2. după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic
3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic
4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu
5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist
6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic,
realist, experimental, parabolic, existențialist

31
 7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern
8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian,
proustian, gidian, avangardist, postmodernist
9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant,
comportamentist

Raportul ficţiune/realitate în creaţia literară  

Orice creaţie literară are caracter artistic, ea adresându-se sensibilităţii

cititorului, având rolul de provocare a fanteziei şi emoţiei acestuia.  
Astfel, autorul creează un univers propriu, imaginar,  pornind de la un fapt
real, dar fără să îl copieze. El filtrează realitatea   prin prisma propriilor
sentimente şi experiente.
Se realizează o iluzie a realităţii  cu ajutorul mijloacelor de expresivitate
artistică.(exemple).

În concluzie, putem afirma că raportul ficţiune/realitate este esenţial în

t r a n s m i t e r e a m e s a j u l u i ( conceperea u n e i c r e a ţ i i l i t e r a r e ) . R e a l i t a t e a e s t e n u c l e u l
din care se dezvoltă ulterior ficţiunea, iar ficţiunea este cea care ajută cititorul
să inteleagă sau chiar să trăiască emoţiile autorului.

Relaţia realitate - ficţiune în opera literară

Universul realităţii
Autorul:
- observă, selectează datele realităţii
- proiectează asupra lor propria concepţie despre
lume, sensibilitate, imaginaţie;
- transfigurează artistic realitatea.
=> Universul operei.

Autorul/Persoanele se proiectează în Narator /Personaje.

Opera literară instituie o relaţie de comunicare specifică
între autor şi cititor.
Planul realităţii
Autor - persoana reală care imaginează şi scrie un text literar.
Cititor - persoană reală căreia îi este destinat textul literar, pe care îl
cunoaşte prin actul lecturii. 
Planul ficţiunii
Figuri lingvistice, simboluri literare  - aparţin planului
ficţiunii/universului operei literare:
Narator - vocea delegată de autor pentru a povesti anumite întâmplări.
Este un simbol literar, proiecţie ficţională a emiţătorului mesajului.
Personaj - participă la acţiunile narate. Un semn literar compus cu
ajutorul procedeelor convenţionale care se traduc în indicii textuali.
Uneori, în construirea personajului, autorul foloseşte ca model de
inspiraţie o persoană reală. Între cele două nu se poate pune semnul egalităţii,
deoarece personajul este o construcţie imaginară şi nu există decât în lumea
ficţiunii, în textul literar.
Dacă autorul vrea să creeze cu privire la personajul său iluzia unei
persoane reale, el construieşte/caracterizează personajul prin anume procedee:

32
 cadrul unde se proiectează, rolul în acţiune, o constantă de comportament, o
identitate (adesea dotată cu o onomastică sugestivă), un trecut, o situaţie
socială, o meserie, un aspect fizic (statură, chip, vestimentaţie) cu referinţă la
codurile culturale, un punct de vedere, o voce, un stil, particulartăţi de limbaj,
un obiect asociat (concretizând o însuşire morală), un caracter, o psihologie
fixă sau evolutivă.

Relaţia realitate – ficţiune

Romanul “Ion”, de Liviu Rebreanu
Universul realităţiià Autorul à Universul operei /ficţiunii
- există persoane - transformă persoanele în
reale personaje

¤ un ţăran îmbracat ¤ autorul observă gestul ¤ personajul Ion sărută pământul

în straie de şi-l reţine ca pe o pe care-l râvnea
sărbătoare sărută „ciudăţenie ţărănească”
pământul ca pe o
iubită
¤ transfigureaza artistic ¤ personajul Ana rămâne grea cu
¤ o fată din satul realita-tea: Ion şi este bătută cu cruzime de
Prislop, Rodovica, Rodovica>Ana tatăl ei
rămâne grea cu unul frumoasă>urâtă
din cei mai sărăci
feciori, iar tatăl ei
este unul din
fruntaşii satului. ¤ selectează datele ¤ Ion o cucereşte pe Ana, chiar
realităţii pe care le dacă nu o iubeşte, îl constrânge
¤ Rebreanu stă de transfigurează artistic: pe Vasile Baciu să i-o dea de
vorbă cu un flăcău, „Ion Pop al Glanetaşului, nevastă, obiectul şanta-jului fiind
Ion Pop al cel însetat de pământ, el sarcina Anei.
Glanetaşului, care trebuie să-i fi sucit capul
vedea ca singura bietei Rodovica înadins
cauză a necazurilor numai ca să-l silească pe
sale „faptul că nu tatăl ei s-o dea de nevastă,

33
avea pământ” împreuna cu pământul de
zestre ce i se cuvine unei
fete de om bogat”.

¤ Modifică realitatea,
îmbogă-ţind universul ¤ Apare un nou personaj în
ficţiunii: „Pe Ion să-l roman, Florica, fata frumoasă, dar
punem că a fost în săracă, pe care Ion o iubeşte, dar
dragoste cu o altă fată, o părăseşte pentru că nu are
frumoasă, dar saracă […] pământ.
îl voi face să-şi zdrobească
dragostea, să pără-sească
pe iubita inimii lui”.
Toponimia: ¤ Autorul modifică numele
localităţilor
¤ satul Prislop de à___________________
lângă Năsăud à___________________
¤ satul Năsăud à___________________ Pripas
¤ satul Tradam, Armadia
dintre Năsăud şi Jidoviţa
Prislop ¤ Autorul cunoaşte
problemele ţărănimii, şi îl
¤ Problema transformă pe Ion dintr-un ¤ Personajul Ion devine personaj
pământului a fost flăcău isteţ şi şiret care exponenţial, deoarece
dintotdeauna printr-o înşelătorie vulgară simbolizează pasiunea organică a
problema existenţei ajunge ginerele unui ţăran ţăranului român pentru pământul
poporului român, înstărit, intr-un „tip pe care se naşte, trăieşte şi
veşnic în actualitate reprezentativ” moare.

Semnificatia mesajului textului – genul epic

Mesajul operei epice/textului suport din opera epică „ ……”, de ……,

reiese în primul rând din tema acestuia: ……(precizarea temei), fiind
sugerată de termenii din câmpul semantic al …… (se adaugă exemple) .
Autorul transmite în mod indirect, prin intermediul naratorului, al
personajelor şi al acţiunii, un mesaj cu multiple semnificaţii.
În primul rând, fiind o operă epică, mesajul autorului este dezvăluit
prin intermediul acțiunii și al instanțelor comunicării narative. Naratorul
extradiegetic/intradiegetic relatează obiectiv/subiectiv la persoana a III-a/I
evenimentele în care sunt implicate personajele:……(numele personajelor).
…… (se prezintă evenimentele, se adaugă citate). Evenimentele sunt narate
cronologic prin înlănțuire, petrecându-se într-un cadru temporal și spațial,
identifical prin structuri ca …….

34
 În plus, personajele participante la evenimente gravitează în jurul
eroului, având semnificaţii multiple prin faptele, atitudinile şi trăirile lor
(se caracterizează succinct protagonistul şi se clasifică restul personajelor
și ce ilustrează ele).
În al doilea rând, mesajul autorului este transmis prin intermediul
modurile expunere prezente în text. Modul principal de expunere este
narațiunea, iar naratorul relatează cu detașare (obiectiv) sau este implicat
(subiectiv), mărcile auctoriale fiind verbele și pronumele la persoana ….(I/a
III-a). Narațiunea se îmbină cu dialogul/descrierea. Dialogul conferă
dinamism acţiunii şi contribuie la caracterizarea personajelor, în mod
indirect …(Ex). Descrierea creeaza o pauză în naraţiune şi contribuie la
înfăţişarea cadrului de desfăşurare a acţiunii/a personajelor…...(ex).
În concluzie, mesajul unei opere se conturează prin intermediul
acțiunii și al personajelor, surprinzând un anumit aspect al realității.

35