VALORI STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE: RECAPITULARE, DEFINIȚII,

EXEMPLE  
 
 
 Timpul prezent
Recapitulare:
 Timpul prezent este un timp verbal simplu (indicativ, conjuctiv) sau compus (condițional-
optativ) care arată că acțiunea exprimată de verb se petrece în momentul vorbirii.
Tipuri de prezent:
  - propriu-zis: Andrei citește.
  - gnomic sau etern (acțiunea se petrece permanent): Soarele apune.
  - interativ (acțiunea are loc la intervale regulate de timp): Manâncă din două în două ore.
OBSERVAȚII:
1. formarea indicativului prezent este mai complicată decât a altor timpuri simple, deoarece la fiecare
conjugare se deosebesc mai multe grupe. În general, structura prezentului indicativ este următoarea:
radical, sufix, desinență (eu creez, tu creezi, el creează, noi creăm, voi creați, ei creează).
2. La modul conjuctiv, prezentul este un timp simplu (să plec);
3. La modul conțional-optativ, din punct de vedere formal, prezentul este un timp compus din
auxiliarul (a avea) și infinitivul prezent al verbului de conjugat (aș pleca)
Modul indicativ - mod personal și predicativ care arată că acțiunea este reală, sigură.
! Este singurul mod care are toate timpurile:
- prezent
- prezent  citesc
- trecut a) imperfect:  citeam
b) perfect compus:  am citit
c) perfect simplu:  citii
d) mai mult ca perfect:  citisem
- viitor a)viitor:  voi citi
 am să citesc; o să citesc
b) viitor anterior:  voi fi citit
! Verbul la modul indicativ are funcția sintactică de predicat.
 
 
 
PREZENTUL
 

 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
 dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate şi
exactitate;
 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa prezentului, în
contrast cu trecutul sau cu viitorul;

 
 
PREZENTUL este forma verbala care "dezvolta registrul sematic cel mai bogat, acoperind functional
toate cele treiperspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltand un sens pantemporal."
(Dumitru Irimia)
1. prezentul narativ - propune o perspectiva sincronica, in care timpul nararii si timpul evenimentelor
narate se suprapun; timpul lecturarii intra si el in rezonanta cu acest timp integrator, generand o
temporalitate coincidenta, in care "scriitorul aduce timpul naratiunii in timpul cititorului" (D. Irimia);
ex: Exploziile se succed organizat.
-caracteristic naratiunii in simultaneitatea, prezentul narativ dinamizeaza actiunea, induce lectorului
sentimentul participarii directe la evenimentele istorisite, creand iluzia ca acestea sunt relizate pe
masura ce se desfasoara;
ex: Omul se scoala, se trezeste, inhama caii si umbla de colo pana colo prin curte. (M. Preda)

 valori expresive multiple: "reliefarea, dramatismul. Rapiditatea, plasticitatea – dar si ruptura,

evaluarea, surpriza" (R. Zafiu)

ex: El zboara, gand purtat de dor,

Pan"piere totul,totul; (M. Eminescu)

 in poezia epica si in creatia lirica in care viziunea poetica se intemeiaza pe un scenariu narativ,
prezentul determina "anularea hotarelor semantic-temporale specifice" (D. Irimia) conferind un
relief stilistic deosebit situatiei/evenimentului/experientei de cunoastere surprinse in desfasurare.

ex: Orele plutesc pe langa umarul tau,

sfere-albastre, si-ntre ele e Saturn.
2. prezentul istoric/dramatic - anuleaza opozitia categoriala prezent - trecut prin actualizarea unor
evenimente anterioare in prezentul naratorului si, implicit, al lectorului;
-in alternanta cu verbe la timpuri trecute, produce "ierarhia planurilor de adancime, prin tehnica
basoreliefului", aducand, figura si faptele eroului "in clara lumina a prezentului", in contrast cu
adversarii lui si "actiunile coneze care sunt impinse in penumbra timpului" (T. Vianu)
- "Preferinta pentru perfectul simplu ca timp narativ in proza si pentru prezentul istoric in
poezie este in secolul trecut, principala diferenta dintre norma narativa a prozei si cea a poeziei" (R.
Zafiu).
ex: Mihnea incaleca, calul sau tropota,
Fuge ca vantul
(D. Bolintineranu)
 
3. prezentul etern/atemporal - "mijloc al potentarii retorice" (T. Vianu), prin care timpul naratiunii ,
timpul enuntarii si al receptarii se inscriu intr-un continuum temporal, fara inceput si fara sfarsit,
perceput din persctiva cosmica sau metafizica;
- de-realizeaza categoria timpului (considerata irelevanta), exprimand conditia ontologica a unor
entitati considerate atemporale: Divinitatea, Natura, Creatia, Arta, Iubirea, Libertatea etc;
- valoarea expresiva vizeaza inscrierea fenomenului intr-o perspectiva universala, incadrarea
experientei individuale, a evenimentului particular intr-un tipar mitic; ca "modalitate stilistica a
subordonarii faptelor la idee" (T. Vianu), prezentul etern are rol de relieferea unor categorii filosofice,
a unor concepte etice, estetice sau cognitive, a unor valori umane considerate atemporale.
ex: Numai poetul,
Ca pasari ce zboara
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului
(M. Eminescu)
 
4. prezentul gnomic/ pantemporal – are ca efect stilistic suspendarea opozitiilor temporale,
conferind enunturilor o valoare omnitemporala si un grad mare de generalitate;
- este specific enunturilor sententioase autonome (proverbe, zicatori, maxime), meditatiile filozofice,
cugetariile diverse asupra conditiei umane, asupra raportului om-lume, om-divinitate, fiinta creatoare-
creatie etc;
- in plan semantic, imprima o dimensiune cognitiva textului si o valoare morala, general-umana,
mesajului;
- in plan stilistic, valoarea expresiva e generata de concizia plastica a discursului si, fregvent, de
valentele metaforice/metonimice ale verbelor la prezentul gnomic; in creatii neo/ postmoderniste,
prezentul gnomic este asociat unor realitatii prozaice.
ex: Toata lumea se uita pe fereastra.
Citeste, spala, iubeste, moare
Si din cant in cand da fuga
Si se uita pe fereastra.
(M. Sorescu)
 
5. prezentul liric – realizeaza un decupaj in fluxul temporal continuu, exprimand intensitatea trairii
intr-o durata concentrata;
- in planul semnificatiilor, presupunem constiinta limitelor ontice ale fiintei si asumarea conditiei
existentiale; exprima – explicit sau implicit – dorinta de a da un sens duratei fragmentare, ori refuzul
/neputinta "starii pe loc" etc.
- la nivelul stilistic prezentul liric accentueaza opozitia intre perspectivele temporale, valorizand " clipa
cea repede ce ni s-a dat" in contrast cu trecutul sau cu viitorul.
ex: Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua/
Singuratatii.
 
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi
……………………………………
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu al stinge nu pot cu toate
Apele marii.
(M. Eminescu)
 
6. prezentul evocativ/ al reprezentarii fictionale –  are o valoare durativa, propunand o perspectiva
a unui trecut care se deschide spre prezentul nararii/al rostirii lirice si al lecturarii;
- semantizarea poetica a prezentului evocat determina anularea succesiunii lineare a doua durate pe
care le "dizolva" intr-un flux temporal continuu;
- valoarea expresiva a prezentului evocativ rezida in deschiderea perspectivelor temporale si
instalarea eului rostitor / a naratorului intr-o durata continua; dinamizeaza imaginile artistice/ actiunea,
prin referentul temporal de aspect durativ.
ex: Sa ai noroc in viata, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, invata, isi umple plamanul de
oftica si altuia ii pica mostenirea de-a gata. (G. Calinescu)
 
7. prezentul anticipativ /prosaectiv – impune o perspectiva orientata spre viitor;
- la nivelul semnificatiilor, prezentul anticipat al verbelor la modul indicativ exprima certitudinea
naratorului/a eului liric si iminenta evenimentului, in vreme ce prezentul conjunctivului creeaza un
orient de asteptare pe o coordonata a probabilitatii;
- inscrierea prezentului si a viitorului intr+o structura verbala a simultaneitatii determina in plan stilistic
o dimensiune vizionara, o productie explicita in imaginar, in spatii ipotetice.
ex: Curgi in Himeria. Te-ntorci intreg si mut si-ti vine sa canti la trompets, […], ss-noti pe sub apa cu
ochii deschisi, sa dispari intr-un nor sclipicios. (S. Popescu)
 
8. prezentul iteratic – reliefeaza caracterul repetabil al ciclurilor cosmice sau existenteale, al unor
actiuni etc;
- este exprimat prin verbe cu sens iteratic sau prin verbe care primesc un asemenea continut
semantic in contextul stilistic;
- valoarea stilistica interativa rezida in figurarea existentei ca succesiune de situatii repetabile, de
ciclul inchis, de automatismele cotidiene, de actiuni repetitive.
ex: Iar acolo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate (M. Eminescu)
 
 
 
IMPERFECTUL
 
 
Imperfectul  - timp simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune plasată în trecut,
neterminată în momentul la care se referă vorbitorul.
FORMARE: de la radicalul verbului cu sufixele:
-a  (pentru conjugarea I)
-ea  (pentru conjugarea II-a)
-ea și -a  (pentru conjugarea III-a)
-ea și -a  (pentru conjugarea IV-a)
și desinențele:
pers. I sg. -
 pers. a II-a sg. -i;  pers. a III-a sg. ∅;
m;
pers. I pl. -m;  pers. a II-a pl. -ți;  pers. a III-a pl. -u;
La toate conjugările există omonime de formă la pers. I sg. și pers I pl. (eu cântam / mergeam / - noi
cântam / mergeam).
Ex.:  eu cream, tu creai, el crea, noi cream, voi creați, ei creau.
 
Imperfectul :

 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de evenimente ale
trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului,  a insistenţei;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;

 poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;

 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;

 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o
perspectivă subiectivă;
 imperfectul descriptiv  conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static
determinat de utilizarea prezentului;
 este indice al trecerii de la realitate la imaginar în jocul de copii devine o strategie de a construi
viziune poetică, de a întemeia lumi posibile şi de a imagina experienţe ipotetice ( posibile).

 
 
IMPERFECTUL "Valoarea stilistica a imperfectului, virtutea lui de a vraji miscarea il indica drept
timpul propriu literaturii de amintiri, adica al aceleia care infatiseaza o succesiune de evenimente ale
trecutului " (T. Vianu)
 
1. imperfectul narativ / evocativ opereaza o dubla deschidere temporala: timpul naratiunii este
prelungit spre timpul istorisirii si spre cel al lecturarii, iar prezentul scriitorului si al cititorului se
deschide spre referentul temporal trecut, spre "contemporaneitatea" evenimentelor si a eroilor;
 

 are o functie dinamic - evocativa: ca " timp al evocarii concrete […] si imagine vie a miscarii" (T.
Vianu), proiecteaza un eveniment, un un proces sau o stare intr-o durata nedeterminata si instituie
o perspectiva subiectiva, un punct de vedete al naratorului/al personajului/al eului liric;

 cand este utilizat in poezie, imperfectul devine "timpul narativitatii subiective , evocatoare, lirice,
impresioniste" (D.Irimia) ; impune planuri referential al unei experiente ontologice sau
gnoseologice progresive, ori perspectiva interioara a eului rostitor; "efectul obtinut poate fi de
uniformizare, de incompletitudine, dar si de ritualizare sau simbolizare" (R. Zafiu)

 in poezia populara – epica sau lirica – valoarea expresiva este conferita, frecvent, de situarea intr-
o durata indeterminata, specifica timpului baladesc, mitic; la final de vers, verbele la imperfect
genereaza monorima.

ex: El asculta tremurator

Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare
(M. Eminescu)
 
2. imperfectul descriptiv actualizeaza in imagini plastice o realitate trecuta situand-o intr-o durata
indeterminata;
- accentueaza viziunea auctoriala subiectiva si in acelasi timp imprima reprezentarii actualizatoare o
perspectiva progresiva;
- functia descriptiv – evocativa se realizeaza prin aspectul imperfectiv al verbului care confera
descrierii (lirice sau inserate in textul narativ) un caracter dinamic, in opozitie cu "decupajul" static
determinat d utilizarea prezentului (" Astfel – chiar cand este exclusiv descriptiv, imperfectul
construieste o potentialitate narativa"- R Zafiu).
ex: Ea era frumoasa ca umbra unei idei,
a piele de copil mirosea spinarea ei,
(N. Stanescu)
 
3. imperfectul iterativ – converteste capacitatea specifica imperfectului de "a prelungi durata actiunii"
( F. Brunetiere) in posibilitate de a exprima fluxul temporal a inlantuire duratelor circulare, a situatiilor
repetabile;
- valoarea expresiva a imperfectului a unor verbe cu sens iterativ (sau a verbelor care primesc
conotatii echivalente prin determinarii adverbiale/substantivale etc.) rezita in forta cu care exprima,
sugereaza o dubla inscriere a fiintei intr-un continuum temporal si intr-un tipar repetabil al existentei.
 
ex: Partea dezagreabila era ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se comunica simplu
de catre cei imbufnati si initiati sumar […] imi repetam necontenit, ca idiotizat:" N-as fi crezut-o
niciodata in stare sa faca asta…" (Camil Petrescu)
  
4. imperfectul oniric – situeaza lumea narata intr-un timp imaginar de grad secund (durata fictionara
exterioara): " Este timpul la care se povestesc visele sau cosmarurile…" (U. Eco)
- functia stilistica este acea de a institui un plan al imaginarului oniric si de a semnala caracterul ireal
al succesiunii de evenimente sau de stari si trairii lirice.
ex: Se facea ca la o curte verde in paraclisul patimilor rele cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea
senine slujeau pentru cea din urma oara vecernia… (Mateiu Caragiale)
 
5. imperfectul anticipativ – modifica aspectul imperfectiv, dezvoltand sensul de prezent si
ambiguizand relatia dintre real si ireal; "devierea" de norma specifica uzului transforma acest timp intr-
un "izvor de misterioase treiteti", fiindca "in clipa insasi in care ne evoca actiuni reale sau posibile, le
face iluzorii si lre nimiceste in trecut" (M. Proust)
- rolul stilistic de "indice al trecerii de la realitate la imaginar in jocurile de copii" (I. Coteanu), devine o
strategie discursiva prin care se construiesc premise ale viziunii poetice, se intemeiaza lumi posibile,
se imagineaza experiente ipotetice.
ex: … incepu vechiul joc de-a imaginile: incerca sa aduca la suprafata imagini cat mai vechi, cat mai
departate, sa le mareasca, sa le dea viata […] si nu era deloc usor, pentru ca trebuia sa fie tot timpul
atent…
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-si curmau asupra-ne zborul
secundele dandu-se tuturora.
(N. Stanescu)
 
 
Perfectul
Perfectul - timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut.
Au timpul perfect modurile:
INDICATIV:
1. PERFECT COMPUS:
- exprimă o acțiune săvârșită și încheiată în trecut;
- formare: auxiliarul a avea la indicativ prezent (am, ai, a, am, ați, au) și participiul verbului de
conjugat (plecat).
⇒ am plecat, ai plecat, a plecat, am plecat, ați plecat, au plecat.
Poate fi folosit și cu formă inversă, când auxiliarul este așezat după participiu (plecat-am, plecat-
ai etc.)
 
2. PERFECT SIMPLU:
- exprimă tot a acțiune săvârșită și încheiată în trecut, indiferent dacă acțiunea este recentă sau
îndepărtată;
- formare: radicalul verbului, sufixe și  desinențe.

 sufixe: -a (conj. I), -u (conj. II-a), -se, -u (conj. III-a), -se, -u (conj. IV-a).

 desinențe personale: singular: -i, -și, -∅; plural: -răm, -răți, -ră

⇒ cântai, cântași, cântă, cântarăm, cântarăți, cântară.

CONJUNCTIV: să fi mers
CONDIȚIONAL OPTATIV: aș fi citit
INFINITIV: a fi citit
PREZUMTIV:  vom fi plecat
 
 
PERFECTUL SIMPLU
 
      NARATIV :
 

 - situează evenimentul într-un trecut recent;

 - arată caracterul punctual al acţiunii;
 - reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
 - situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
    schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;
 - este un timp specific scrierilor istorice;
 - sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

 
DESCRIPTIV :

 - presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;

 - oferă vivacitate imaginilor.

 
PERFECTUL SIMPLU "putin frecvent in limba literara comuna, este, in stilul beletristic un al doilea
timp al narativitatii" (T. Vianu)
1. perfectul simplu narativ exprima o durata absoluta, de mare concentrare epica, situand prim
planul evenimentelor/al momentelor relatate, al starilor enuntate intr-un trecut recent, apropiat de
timpul nararii;
- este timpul naratiunii ulterioare, timp al "narativitatii obiective, descriptive neutre, epice; miscarea
construita prin perfectul simplu este rapida si fara durata" (D. Irimia)
- functia stilistica principala este determinata de caracterul inchis (aspect perfect) si de caracterul
punctual (aspectul momentan) al actiunii/al starii; poate marca stilistic perspectiva dublu inchisa
asupra actiunii – momentul initial si cel final – sau numai inceputul acesteia; reliefeaza derularea
rapida a evenimentelor ori valoarea momentana unei stari;
- situarea in finalul textului in care predomina al timp narativ – imperfectul sau prezentul – provoaca o
schimbare de ritm narativ, avand rolul de accelerare brusca a relatarii;
ex: Se apleaca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. (L.
Rebreanu)
2. perfectul simplu descriptiv presupune o deviere expresiva de la caracter al acestui timp
verbal;utilizarea atipica situeaza secventa descriptiva in prim-plan, in relatie contrastiva cu planul de
adancime in care se scriu in mod obisnuit verbe la imperfect;
– functia dinamica specifica perfectului simplu confera vivacitatea imaginilor descriptive, organizand
elementele intr-o succesiune alerta; descrierea de acest tip are caracter livresc;
ex: Deodata se facu rece si incepu sa bata vantul [,,,] Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele
incepura sa rasune de-a lungul vaii cu cu niste zguduituri mai puternice si mai puternice. (I. Slavici)
 
 
 
 
PERFECTUL COMPUS
 

 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

 poate avea rol de evocare, marcat de indicia i subiectivităţii;
 delimitează planul naratorului de planul personajelor;
 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;
 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide,
dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al destinului.

 
PERFECTUL COMPUS "convertit in timp narativ, prin caracterul perfectiv al temporalitatii sale, […]
fixeaza intr-o perspectiva de anterioritate ireversibila incheierea implacabila a unor procese situate in
succesivitatea." (D. Irimia)
Perfectul compus inscrie evenimentele narate, procesele, starile sau experientele lirice intr-o durata
trecuta inchisa, intr-un interval de timp anterior timpului enuntarii;

 functia stilistica principala este aceea de a crea un decupaj in fluxul duratei, delimitand o

secventa de temporalitate situata in anterioritatea imediata a prezentului sau, dimpotriva, intr-un
trecut foarte indepartat cum este cel al basmului; din perspectiva momentului enuntarii, acest
trecut ireversibil este prezentat ca actiune incheiata, ca rezultat al unui proces sau ca un efect al
unei stari; are rol de narare a unor evenimente trecute istorisite in succesiune cronologica sau rol
de evocare marcata de indici ai subiectivitatii (formele inversate, de exemplu): "O actiune trecuta
ale carei ecouri sunt inca vii in sufletul nostru e exprimam prin perfect simplu" (I. Iordan) ;

 alta functie stilistica este delimitarea planului naratorului (a carui obiectivitate poate fi exprimata
prin perfectul simplu) de planul personajelor, marcat subiectiv prin perfectul compus;

 situarea in finalul textului/ al episodului narativ (in contrast cu timpul narativ principal – prezentul,
perfectul simplu sau imperfectul), poate avea un rol rezumativ sau conclusiv, reliefand astfel
caracterul ireversibil al evenimentelor;

 forma invechita a perfectului compus (avand doua auxiliare : "eu l-am fost zarit") este o marca a
registrului stilistic arhaic.

ex: Pe trei covoare de racoare

Lin adormi, torcand verdeata,
Cand eunucul lui batran,
Veni s-o-imbie cu dulceata:
- Enigel, Enigel,
Ti-am adus dulceata, iaca,
(I. Barbu)
 
 
MAI-MULT-CA-PERFECTUL
 
Mai mult ca perfect -  timp al modului indicativ care exprimă o acțiune încheiată înaintea altei acțiuni
săvârșite în trecut.
 
Sufix propriu -se:    se adaugă la tema perfectului simplu
 
  
Desinențe:  -m   (plecasem)
sg:
 -și   (plecaseși)
 -Ø   (plecase)
  pl:  -răm   (plecaserăm)
 -răți   (plecaserăți)
 -ră   (plecaseră)
 
 
MAI-MULT-CA-PERFECTUL "stabileste cadrul temporal, limita de la care urmeaza a se desfasura
episodul respectiv" "aceasta necontenita raportare la evenimente anterioare realezeaza ceea ce s-ar
putea numi stilul naratiunii, adica acel mod de prezentare a faptelor care pune viu in lumina
succesiunea lor, legatura lor dupa ordinea temporala" (T. Vianu)
1. mai-mult-ca-perfectul incadrarii cataforic – situat in incipit, deschide seria de evenimente prin
evocarea unor circumstante propriu-zise;schiteaza fundalul evenimentelor care urmeaza a fi narate;

 - ca strategie discursiva este utilizat cu precadere in proza traditionala,marcand succesiunea

cronologica a evenimentelor, organizate pe doua planuri:un plan secund, al anterioritatii (dominat
de mai-mult-ca-perfectul verbelor) si un prim-plan al actualitatii (actiunea propriu-zisa relatata cu
ajutorul verbelor la perfectul simplu/ campus, ori la prezentul narativ);

 - rolul stilistic este acela de a diferentia timpul diegetic – situat intr-un trecut indepartat – de timpul
istorisirii si al receptarii, creand o tensiune narativa prin relatia contrastiva intre planul de adancime
al relatarii sintetice/ al evocarii si prim-planul evenimential; in literatura sec. al-XX-lea este utilizat
si ca mijloc stilistic de arhaicizare.

ex: In primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un
regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahova, intre Busteni si Predeal. (C. Petrescu)
 
2. mai-mult-ca-perfectil narativ/ anaforic – intrerupe seria evenimentelor din prim-planul narativ
pentru a insera un enunt / o secventa retrospectiva. (T. Vianu)

 valoarea expresiva este conferita de intreruperea fluxului temporal, de o dislocare semnificativa in

ordinea cronologica a evenimentelor, a situatiilor sau a starilor comunicate; interferenta intre mai-
mult-ca-perfectul si timpuri ce exprima ulterioritatea creeaza acronia narativa;

 
Rostul mai-mult-ca-perfectului se modifica la scriitorii mai noi, care nu vor sa exprime prin el
anterioritatea cronologica, ci foarte deseori si anterioritatea cauzala. (T. Vianu)
Niciodata femeia aceasta nu ma iubise. Reluam tot ce a fost la Odobesti, la tara, si acum simteam ca
acolo am avut dreptate, ca atunci vazusem limpede, ca seria ei aceea fusese. (C. Petrescu)
 
 
                                                      VIITORUL
 

 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

 este timpul perspectivei;
 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu ele se începe
o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.
 
VIITORUL "conform definitiilor clasice, o secventa de enunturi in care timpul verbelor e viitorul nu ar
putea sa constituie o naratiune; in literatura el poate totusi deveni un timp al reprezentarii unei lumi
posibile de tipul visului sau al viziunii, care reduce diferenta dintre categoriile real si ireal." (R. Zafiu)
 
1. viitorul cu functie narativa este o deviere expresiva conventionalizata, avand ca punct de
referinta prezentul enuntarii pe care il prelungeste intr-o durata imaginara, progresia in ireal nu are o
limita, poate conduce spre infinit;

 - proiectarea unei suite evenimentiale/a unei serii de textele poetice; strategiile discursive canonice
sunt bazate pe cronologie directa (prezent-viitor) sau inversata (acronia), marcand in primul caz
constiinta irealitatii, iar al doilea, iluzia iminentei unui viitor "ce va sa fie" (viitorul apare in incipit,
instituind cadrul ireal, premisa a unei realitati fictionare care devine treptat o certitudine exprimata
in final prin timpul prezent) ;

 - rolul stilistic principal este crearea unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan interior al
reveriei sau al dorintei, al anticiparii profetice ori al presimtirilor nelinistite; referentul iluzoriu,
proiectat ca potentialitate sau ca realitate fictionala se construieste frecvent pe scenarii consacrate
(calatoria initiatica, visulk de iubire, aspiratia spre ideal, apocalipsa) ;

 - formele inversate, cu auxiliarul postpus au rol de a accentua stilistic planul semantic al verbului
prin topica marcata afectiv.

ex: Cu voia mariei-tale, zice Stroici, vedem ca mosia noastra o sa cada de isnoava in calcarea
paganilor. Cand asta negura de turci va prada si va pustii tara, pe ce vei domni maria-ta? (C.
Negruzzi)
 
2. viitorul colocvial (popular), diferentiat la nivelul graiului (Muntenia, Oltenia, Dobrogea: o sa plec;
in restul zonelor, formele obtinute de la constructia standard a viitorului prin afereza primei consoane
a auxiliarului:oi pleca, ii pleca etc) are o mare frecventa la nivelul limbii vorbite (stilul colocvial) ;

 valoarea expresiva rezida in marea incarcatura afectiva, in conotatiile dubitative si in aspectul

modal care il apropie de conjunctiv; forma sa analitica mai complexa decat a viitorului literar
accentueaza componenta durativa si incarca de un continut sufletesc divers; in literatura culta,
utilizarea acestei forme nu mai marcheaza exclusiv registru stilistic oral si popular, ci si un regim
liric, marcat subiectiv ori un regim familiar, deliberat prozaic.

ex: Eu am sa scriu "Romanul adolescentului miop". Dar am sa-l scriu ca un Jurnal al autorului. Cartea
mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schite pentru roman. (M. Eliade)
3. Viitorul anterior construieste o succesiune de secvente anticipative situand starea sau
evenimentul exprimat inaintea altei actiuni/ stari proiectate in viitor;

 absent in limba actuala, viitorul anterior confera discursului un caracter livresc si aparenta de
vechime;

 in caz particular al constructiei diferentiate prin utilizarea gerunziului (vei fi fost/ vei fi fiind –
considerata o forma a modului prezumtiv), valoarea stilistica este cea de exprimare a incertitudinii
locutorului sau a unei posibilitati dezirabile, nesigure ori irealizabile;

ex: Pe unde, Doamne, vei mai fi fiind?

 Ce viscol te-a inzapezit pe grind?
Cine te-a rastignit in nelumina?
Plangand ca botezatu-ne-ai cu vina, pe unde Doamne, vei mai fi fiind? (H. Badescu)
 
SUBIECTE REZOLVATE
 
Subiectul al II-lea (10 puncte)

1. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, evidențiind rolul stilistic al verbelor la

indicativ, timpul prezent:

                  Izbesc mereu, mereu mai

Cum seamăn eu cu tine, mare,
aprig
La fel, mereu neliniştit,
                  Şi fără să îngenunchez,
Închis din patru părţi de timpul,
                  Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
Din care nu e de ieşit.
                  În care-ncep să-nnegurez.

Mă zbat adânc, fără cruţare,

                  Mi-e dorul inima şi gândul
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
                  Tot răni, la zbatere proscris,
Dar oricât aş lovi de tare
                  Dar încă lupt să nu stau numai
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.
                  În ţărmurile mele-nchis.

E-o luptă fără-asemănare,

                  Izbesc, izbesc întotdeauna
Sunt malurile prea de fier.
                  Ca tine, tot mereu la fel.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
                  Şi mie timpul mi-a pus maluri
Doar cu bucata mea de cer.
                  Şi nu pot sa mai ies din el...
Virgil Carianopol, În faţa mării

Posibil răspuns:

Poezia lui Virgil Carianopol, In fața mării, impresioneaza prin forța lirismului, ce susține tema condiției
umane duale. Astfel, textul dobândeşte caracter confesiv, prin abundenta verbelor (mă zbat, ma trag)
şi a pronumelor de persoana I și a ll-a (mi, tine), eul exprimându-şi direct sentimentele de incordare
generate de dramatismul conditiei sale. Verbele la indicativ prezent (seaman, mă zbat, izbesc)
dobândesc in text valoare de prezent etern, prin care se evidenţiază tensiunea interioară a eului liric.
Acesta se aseamănă cu elemente ale naturii acvatice, marea find un dublu simbol: atât al schimbării
neincetate prin mișcarea valurilor, cât şi al libertăţii şi eternității. Eul liric se percepe, astfel, pe sine ca
pe o entitate duală: mereu neliniştit, nu mai pot să ies din el...

(122 de cuvinte)

2. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind rolul stilistic

al verbelor la imperfect:
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.

Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,

numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.

Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
Nichita Stănescu, La-nceputul serilor
 Posibil răspuns:
Poezia La-nceputul serilor de Nichita Stanescu impresionează prin forța lirismului, ce susține tema
timpului ireversibil care poate fi depășit prin iubire. Astfel, textul dobândește caracter confesiv, prin
intermdiul pronumelor și verbelor de persoana I (sfârșeam), eul  expunându-și direct concepția
cosmogonică, prin care realul poate fi reinventat grație sentimentului (când sfârșeam cuvintele,
inventam altele). Îndrăgostitul este dublat astfel de artist, creator al unui univers paralel. Verbele la
imperfect (sprijineam, beam) creează impresia unei rememorări nostalgice a clipelor fericite trăite de
îndrăgostiți etc.
(80 de cuvinte)
 
 3. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile titlului următor, atât la nivel stilistic, cât și
la nivel structural:
Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.

Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decât tavanul
Să fie şi Dumnezeu.
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.

Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.

Cel mai sprinten,

Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.
Marin Sorescu, Concurs
 
 
 Posibil răspuns:
   Încă din titlu, poetul anticipează tema textului - cea a condiției umane. Motivele centrale ale poeziei
sunt exprimate metaforic (întrecerea, concursul, obstacolul etc.). Din punct de vedere structural, textul
poetic este alcătuit din patru strofe inegale ca număr de versuri, fiecare având în centru o idee
poetică.
   Substantivul comun ''concurs'' devine în text o metaforă a condiției umane, aflată într-o permanentă
căutare și întrecere cu sine însuși. Mesajul poetic este susținut de metafora ''nu poate sări nimeni/
Mai sus decât tavanul'', dar și de epitetele ''îndârjire diavolească'', ''dorul aripilor adevărate''. Toate
acestea transpun ființa în ipostaza unei competiții continue, al cărei final e unul singur: ''Cel mai
sprinten, ... Ia și cele mai multe pocnituri în cap''.