VALORI EXPRESIVE ALE MODURILOR

SI TIMPURILOR VERBALE

Timpul este o categorie gramaticala universala, continutul sau categorial avand natura
sintactica si deictica. Si isi are sursa in raportul dintre temporalitatea procesului de
comunicare lingvistica si temporalitatea actiunii verbului- obiect al comunicarii.
Raportul dintre momentul comunicarii (care este totdeauna prezentul locutorului) si
momentul actiunii verbale genereaza relatiile specifice:
- simultaneitatea
- anterioritatea
- posterioritatea

Dubla natura a timpului gramatical se reflecta in dezvoltarea a doua categorii de

timpuri, sub aspect semantic:
- timpuri absolute, de natura deictica: prezentul, perfectul compus si simplu,
viitorul simplu
- timpuri relative, sintactice: mai mult ca perfectul, viitorul anterior

 MODUL INDICATIV

 imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.

 Mod al certitudinii si al realitatii, dar poate sa-si piarda caracterul absolut al
certitudinii imediat ce paraseste sfera concreta a realitatii:
- Utilizarea sa cu sens de viitor: Mergem la mare saptamana viitoare.- scoate
indicativul din realitatea- fapt pentru a-l introduce in realitatea-proiect si
relativizeaza certitudinea.
  Ca mod al enunţării unor fapte considerate reale şi a unor stări apreciate ca sigure,
indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic.
 În textul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului (narator, personaje/
eul liric), în raport cu obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa unei realităţi
validate în universul ficţional.
 Datorită timpurilor- mai multe decât la celelalte moduri- permite instituirea unor
raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie- anterioritate,
simultaneitate, ulterioritate- sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între
momente evocate şi prezentul liric.
 Valorile expresive ale indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma temporală a
verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe
stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult-ca-
perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior).

 Intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre
cert şi posibil.

PREZENTUL

 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit, avand caracter
durativ;

 dinamizează actiunea sau descrierea suprapunand momentul intamplarii cu cel al

povestirii, timpul intamplarilor narate cu cel al nararii lor;

 exprima simultaneitatea, dand impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii

lectorului/ naratorului, creând impresia de autenticitate şi exactitate; are puterea de
a reînvia faptele trăite;

 prezentul narativ exprima:

- prin prezentul istoric un trecut adus in prezent ca forma de a exprima

ceritudinea nemarcata de trecerea timpului: “Stefan cel mare vine la
tron in anul 1476...”
 - nevoia suprapunerii trecutului cu prezentul ca forma de exprimare a
retrairii trecutului pana la identificare cu clipa prezenta, prin anularea
distinctiei dintre planul istorisirii si planul trairii, amintirea devenind
retraire, nu doar rememorare

- anularea separarii temporale dintre momentul intamplarilor si cel al

lecturii, aducand lectorul in timpul intamplarilor- actualizarea: „Si merg
ei ce merg…”

- prezentul gnomic exprima caracterul general valabil, independent de

timp si spatiu: „Impartirea este o operatie matematica.”

- prezentul iterativ exprima periodicitatea repetarii unei actiuni: „

Trenul de Brasov pleaca la orele 17.”

 prezentul liric exprimă:

- intensitatea trăirii într-o durată concentrată: “Dar eu umblu langa ape

cantatoare”

- intensitatea trairii exprimata prin continuitate, o continuitate dureroasa

sau fericita: “Sunt cativa morti în oras, iubito,/ Si-ncet, cadavrele se
descompun...”

- caracterul gnomic (omnitemporal) al exprimarii, caracterul general-

valabil al semnificatiilor in texte cu caracter reflexiv sau filosofic: „ Ca un
cantec de sirena. / Lumea-ntinde lucii mreje;/ ca sa schimbe actorii in scena,/
Te momeste in varteje.”

 prezentul descriptiv:

- unul dintre timpurile specifice ale descrierii

- dinamizeaza descrierea in descrierile narativizate, dand impresia

descoperirii progresive a realitatii fictionale sau da caracter static prin
 forma de decupaj a realitatii, accentuand sentimentul de timp inghetat si de
nemiscare

- anuleaza separarea dintre planul eului-descriptor si cel al lectorului,

implicand mai profund pe cel din urma

IMPERFECTUL
 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de
evenimente ale trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului prin caracterul sau imperfectiv;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
 poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
 in legatura cu un alt timp imperfect sau cu un conditional dezvolta sensul de ireal;
“Daca tu stiai povestea astei vieti”
 imperfectul narativ
– timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o perspectivă
subiectivă;
- anuleaza bariera dintre trecut si prezent, prelungind trecutul in prezent, un
timp absolut: “ Era odata la marginea unui drum”
- caracter durativ sau iterativ: “ Numai Fat-Frumos meregea mereu...”
 imperfectul descriptiv:
- conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static
determinat de utilizarea prezentului;
- isi asociaza intotdeauna caracterul evocativ si accentueaza sentimentul de
nostalgie provocat de trecerea temporala
- asigura legatura prezent-trecut si alunecarea lectorului in lumi revolute, fara
ca aceasta trecere sa fie foarte marcata
 imperfectul liric:
- un timp al melancoliei, al nostalgiei dureroase
- transfigureaza artistic neputinta abandonarii trecutului, despartirea de un
timp al fericirii asezat sub semnul iubirii, copilariei etc
 - proiectie a intensitatii dureroase a sentimentului de tristete provocat de
pierderea iubirii: „ A noastre inimi isi jurau/ Credinta pe toti vecii,”
- nevoia proiectarii intr-o drata permanenta: „ Ce ne gasea imbratisati”

PERFECTUL SIMPLU
 prin definitie un timp narativ, rar descriptiv sau liric
 un timp absolut, accentand caracterul incheiat si sigur
 situează evenimentul într-un trecut recent producand reducerea distantei dintre

timpul intamplarilor si cel al nararii lor

 reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;

 situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;

 este un timp specific scrierilor istorice;

PERFECTUL COMPUS

 un timp absolut, accentand caracterul incheiat si sigur

 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

 poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;

 delimitează planul naratorului de planul personajelor;

 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;

 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte

emoţia;

 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;

 prin înlănţuirea verbelor la perfect compus se creează iluzia unei derulări

cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
  evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui
joc al destinului.

VIITORUL

 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

 este timpul perspectivei;

 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;

 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;

 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;

 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu
ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.

 se asociaza cu sugerarea aspiratiei spre planul ideal, cu nevoia de absolut,

exprimand regretul neputintei de depasire a propriei conditii

 MODUL IMPERATIV

 Instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de

a determina o acţiune ori de a o împiedica.
 Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini şi
trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele
afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului,
rugăminţii, concesiei, ironiei etc.)
 Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare" şi, în acelaşi
timp, rol de dinamizare a discursului personajelor („imperativul dramatic şi narativ");
alături de substantivele/ adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;
în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume-valoare generică;
 Prezenţa imperativului în textul liric:

- semnaleaza discursul dialogic sau monologul adresat (care poate lua forma
invocaţiei retorice)

- accentueaza nevoia de…., aspiratia spre…, neputinta de a accepta…: „ O,

dulce-al noptii mele Domn, De ce nu vii, tu? Vina!”

 MODUL CONJUNCTIV

 Exprimă potenţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, probabile sau atitudinea

emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea,
aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea etc.
 Exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective): aspiratia, incertitudinea, nevoia
de…: „Sa alergi, pe piept sa-mi cazi”
 În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al
eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor
interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative=indicativ viitor;
 substituire a imperativului: „ Sa vina, si repede!”, cu rol de accentuare a subiectivităţii;
 în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului (când poate apărea fără
morfemul „să"), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu
are decât persoana a II-a: „Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l…”
 în textul liric:

- marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea de la dimensiunea

reală la cea ideală, asezand sub semnul incertitudinii, dar si al nevoii

- timp amodal, sinonim cu indicativul prezent cu valoare gnomica: „ Tu

trebuia sa te cuprinzi/ De acel farmec sfant/ Si noaptea candela s-aprinzi/
Iubirii pe pamant”

- prin valoarea retorica isi asociaza semnificatiile negatiei: „ Cui sa te

plangi? Cui?”
 MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV

 dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţiuni
dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali-
zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este
ireală.
 exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii posibile sau
imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate
 de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la
dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc.
 optativul care preia funcţia indicativului= ca „optativ al modestiei, al politeţii" când
„nu exprimă nici condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este posibilă,
realizabilă: „ Te-as ruga pentru un pahar de apa.”
 substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamativ- accentuare a
unei tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă specifică
blestemului/ imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare frecvent forma inversată-
amplifică: „ Arza-te-ar focul de ticalos!”;
 în textul liric,mai rar, având mai ales rolul de a exprima:

- o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată: „ In calea timpilor ce vin/

O stea s-ar fi aprins.”

 MODUL INFINITIV

 este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal", verbele la
infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea.
 cu valoare sentenţioasă, indice al registrului gnomic,
 valoarea livrescă (obţinută prin substituirea conjunctivului, după o construcţie
impersonală sau după verbul „a putea") specifică registrului stilistic cult;
 conservarea valorii verbale a infinitivului lung in registrul stilistic arhaic sau registrul
popular (în care se utilizează şi în formele inversate ale viitorului/ale
condiţionalului);
 asocierea valorii imperative - care conferă un ton impersonal marchează stilul oficial;
 forma de perfect a infinitivului (foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte
funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale.
 Infinitivul lung, chiar dacă este substantivizat în limba română, păstrează urme
semantice ale acţiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent în titlurile poeziilor.

 MODUL GERUNZIU

 este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dinamic specific verbului,
surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora
într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei
durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context- accentueaza o durata
dureroasa, o prelungire intensa a unui sentiment: „De-atitea nopti aud plouand,/ Aud
materia plangand...”
 capacitatea de a crea imagini dinamice: „ Tresarind scanteie lacul/ Si se leagana sub
soare.”
 determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o
altă acţiune într-un ritm alert: „ Aducerile-aminte pe suflet cad n picuri/ Redestepatand
in fata-mi trecutele nimicuri.”
 antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi
timp temporalitatea şi cauzalitatea, aducand ambiguitate stilistică.
 rolul de a atribui substantivului o însuşire dinamică, având, de cele mai multe ori,
funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea
adjectivală a gerunziului cu rol de semnalizare a registrului stilistic cult: „Metalica,
vibranda a clopotelor jale.”;
 la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei- accentueaza apasarea
sufleteasca: „De-atitea nopti aud plouand,/ Tot tresarind, tot asteptand...”
 la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor,
generând monorima (frecventă în poeziile populare);
 structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează
caracterul durativ al acţiunii sau al stării se reliefează percepţia subiectivă acţiune
ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită.
 Timpul reprezintă o categorie deictică care permite distribuirea prezentului, trecutului
şi viitorului, operându-se diferenţierea timp lingvistic /timp extra-lingvistic (timp fizic) -
temporalitatea extralingvistică nu reflectă un decupaj extralingvistic, timpul fizic apare ca
punct de legătură între trecut şi viitor şi se referă la declanşarea şi terminarea acţiunii.
Categoria gramaticală a timpului plasează temporal acţiunea, stabileşte cronologia
evenimentelor şi durata acestora, dă coerenţă unui text, jucând un rol decisiv în organizarea
acestuia. Categoria gramaticală a timpului este în legătură cu timpul extralingvistic (timpul
fizic, ontologic şi narativ) şi aparţine unui sistem de orientare a lucrurilor şi personajelor.
Timpul lingvistic se raportează la momentul vorbirii - anterioritate, simultaneitate,
posterioritate, timpul extralingvistic se numără în minute, secunde şi nu se suprapune neapărat
peste timpul lingvistic. Categoria timpului joacă un rol determinant în reţeaua de relaţii
interfrastice şi frastice care asigură organizarea şi coerenţa unui text. În interiorul aceleiaşi
fraze / aceluiaşi text putem detecta schimbarea axei temporale de la prezent la trecut, sau
schimbarea timpului verbal în interiorul aceleiaşi axe temporale: trecerea de la perfect simplu
la imperfect.
BIBLIOGRAFIE

1. Borcilă, Mircea (coordonator), Studii de stilistică, poetică, semiotică, Cluj Napoca,

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie Cluj Napoca, 1980
2. Bulgăr, Gheorghe, Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1971
3. Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române, Cluj Napoca, Quo Vadis, 1997
4. Corniţă, Georgeta, Manual de stilistică, Baia Mare, Editura Umbria, 1995
5. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,
1973, vol 1- Stil, stilistică, limbaj
6.
7. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
8. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999
9. Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972
10. Parpală Afana, Emilia, Introducere în stilistică, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998
11. Toolan, Michael, On the Centrality of Styilistics in The EUROPEAN English
Messenger, XI / 1, Spring 2002
12. Turner, G.W., Stylistics, Great Britain, Penguin Books, 1973
13. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti,Editura Didactică şi Pedagogică, 1968
14. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 1977
15. Zafiu, Rodica, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, Editura All, 200