VALORI STILISTICE ALE MODURILOR VERBALE

VALORI STILISTICE/ EXPRESIVE ALE MODURILOR

VERBALE
Exprimând atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, procesul sau starea enunţate,
modurilor verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de
expresivitate artistică ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate
prin marcarea modului în care emiţătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau
dramatic) se raportează la obiectul enunţării, felul în care le percepe şi ipostaza lui -
implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă - faţă de evenimentele, situaţiile, ori
stările comunicate prin discurs.

VALORI EXPRESIVE EXEMPLE

MODUL INDICATIV imprimă un caracter

obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor
pe care le exprimă.

 Ca mod al enunţării unor fapte considerate Exploziile se succed organizat. Unele le

reale şi a unor stări apreciate ca sigure,
indicativul apare în limbajul comun ca un
mod neutru din punct de vedere stilistic.
 În textul literar, capacitatea de a exprima
certitudinea locutorului (narator,
personaje/ eul liric), în raport cu obiectul
enunţării, conferă referentului aparenţa
unei realităţi validate în universul ficţional.
 Datorită timpurilor - mai multe decât la
celelalte moduri - permite instituirea unor
raporturi diverse între evenimentele
istorisite (cronologie - anterioritate,
simultaneitate, ulterioritate - sau acronie),
între timpul narat şi timpul narării, între
momente evocate şi prezentul liric.
 Valorile expresive ale indicativului sunt
diferenţiate în funcţie de forma tem-
porală a verbului, fiecare dintre cele şapte
timpuri ale indicativului având propriile
valenţe stilistice (prezentul, imperfectul,
perfectul simplu, perfectul compus şi
mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu şi
viitorul anterior).
MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de
comunicare directă exprimând dorinţa
sau voinţa emiţătorului de a determina o
acţiune ori de a o împiedica.
 Valoarea stilistică a imperativului rezidă în
capacitatea de exprimare a unor atitudini
şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem
de semnale: verbale şi paraverbale
aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost
destul să apară nemţii... focul a două
baterii. Şi totuşi acum soarele era sus,
prietenii mă aşteptau...
(C. Petrescu)
M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de
seară, secundă de secundă, de ani şi ani
de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai
distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o
fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?
(M. Vişniec)
Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă
scoate soarele din apă; facerea lumii
poate să înceapă, a înflorit un vişin pe
pământ. Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci
sunt!
(H. Bădescu)
— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai
boci ca o muiere! fii român verde.[...]
Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi
că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor
ce pradă ţara.
(C. Negruzzi)
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
 (accentele afective, pauzele expresive, in- Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
tonaţia specifică ordinului, ameninţării, (T. Arghezi)
îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei ... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască,
etc.) primesc! Dar să nu se ! schimbe
 Ca marcă textuală a stilului direct, nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!
imperativul are rol de „teatralizare" şi, în dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo...
acelaşi timp, rol de dinamizare a discur- |
sului personajelor („imperativul dramatic şi (I.L. Caragiale)
narativ"); alături de substantivele/
adjectivele în vocativ reprezintă un in-
dice al oralităţii stilului; în limbajul
popular, poate apărea fără referire la o
persoană anume=valoare generică;
 Prezenţa imperativului în textul liric
semnalizează discursul dialogic sau mo-
nologul adresat (care poate lua forma in-
vocaţiei retorice).
MODUL CONJUNCTIV exprimă poten- […]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor,
ţialitatea unei acţiune realizabile, (N. Stănescu)
posibile, probabile sau atitudinea
emiţătorului faţă de acţiunea, starea, Unde să merg de-acum?
trăirea enunţate: incertitudinea, Pe cine să mai aştept?
ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, (I. Pillat)
dorinţa, protestul, indignarea etc.
 exprimă stări afective (atitudini şi trăiri
subiective).
 În discursul naratorului, al personajelor
(discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al
eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a
institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor
interioare, al stărilor ipotetice, al-
ternative ori anticipative(=indicativ
viitor);
 presupune dependenţa acţiunii enunţate
de o altă acţiune sau de o stare, de o
dorinţă.
 substituire a imperativului cu rol de ac-
centuare a subiectivităţii;
 în cazul special al verbelor la persoana a
III-a a conjunctivului (când poate apărea
fără morfemul „să"), rolul stilistic este de
completare a paradigmei imperativului -
care nu are decât persoana a II-a.
 în textul liric eprezintă, deseori, o marcă
textuală a unui plan al imaginarului=
trecerea de la dimensiunea reală la cea
ideală.
MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV
dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală,
două valori modale: exprimarea unei acţi- De pildă, as fi putut spune nu…
uni dependente de o condiţie (explicită (M. Vişniec)
sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni
 realizabile/irealizabile, prezentate ca
opţiune asumată; la timpul perfect
acţiunea este ireală.
 exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a
unor ipoteze/ scenarii posibile sau N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
imposibile, a unor acţiuni presupuse, Surâd numai acei care suspină,
realizabile sau nerealizate
 de ambiguitatea conotaţiilor subiective - Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de la incertitudine la aserţiune fermă, de la De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc. (Radu Gyr)
 optativul care preia funcţia indicativului= ca
„optativ al modestiei, al politeţii" (D. Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să
Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici fii bună a-mi acorda o prelungire de
dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este termen.
posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu). (I.L. Caragiale)
 substituire a modului conjunctiv în enunţuri
interogative sau exclamative; =
accentuare a unei tonalităţi subiective -
uimirea, indignarea sau ameninţarea Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
vehementă specifică blestemului/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
imprecaţiei; în asemenea enunţuri, (T. Arghezi)
apare frecvent forma inversată=amplifică;
 în textul liric=mai rar, având mai ales rolul
de a exprima o situaţie ipotetică, o
experienţă lirică imaginată.
MODUL INFINITIV este o "formă verbală"
„cu trăsături duble, de tip verbal şi nomi-
nal", verbele la infinitiv numesc în chip
general, abstract acţiunea, procesul sau
starea. Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani,
 cu valoare sentenţioasă = indice al prilejul de a se afirma încă de tânăr.
registrului gnomic, (G. Călinescu)
 valoarea livrescă (obţinută prin Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre
substituirea conjunctivului, după o a se naşte
construcţie impersonală sau după verbul „a (M. Eminescu)
putea") =specifică registrului stilistic cult;
 conservarea valorii verbale a infinitivului Şi-am cântat din coasta mea
lung=registrul stilistic arhaic sau din vertebra ca o stea,
registrul popular (în care se utilizează şi de-a-ncălecare pe-o şa,
în formele inversate ale viitorului/ale pe o şa de cal măiastru,
condiţionalului) foaie verde de albastru.
 asocierea valorii imperative - care (N. Stănescu)
conferă un ton impersonal=marchează
stilul oficial;
 forma de perfect a infinitivului(Foarte rar
folosită în limba actuală,) îndeplineşte
funcţia stilistică de marcă a narativităţii
prin instituirea unei succesiuni temporale.
 Infinitivul lung, chiar dacă este substan- Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce
tivizat în limba română, păstrează urme i-au trecut de Dunăre.
semantice ale acţiunii, numind rezultatul (I. Neculce)
Îmi era a scăpare de dânsul.
 acesteia; apare frecvent în titlurile
poeziilor.
MODUL GERUNZIU este singurul mod
nepersonal care conservă conţinutul dina-
mic specific verbului, surprinzând o
acţiune în desfăşurare, un proces, o
stare durativă; înscrierea acestora într-o
temporalitate fără referire la momentul
enunţării permite exprimarea oricărei
durate - prezente, trecute ori viitoare -, în
funcţie de context.
 capacitatea de a crea imagini dinamice;
 determină circumstanţele acţiunii
exprimate prin verbul regent sau îi adaugă
acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;
 antepus regentului, el poate avea o
funcţionalitate polivalentă, exprimând, în
acelaşi timp temporalitatea şi
cauzalitatea=ambiguitate stilistică.
 rolul de a atribui substantivului o
însuşire dinamică, având (de cele mai
multe ori) funcţia stilistică de epitet;
această funcţie este accentuată frecvent
prin valoarea adjectivală a gerunziului =
rol de semnalizare a registrului stilistic cult;
 la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a
terminaţiei care susţine deseori valoarea
onomatopeică a verbului;
 la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de
gerunzii sunt situate la sfârşitul
versurilor, generând monorima
(frecventă în poeziile populare);
 structura unui grup verbal (cum este
prezumtivul prezent) prin care se
accentuează caracterul durativ al acţiunii
sau al stării+ se reliefează percepţia
subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă,
incertă, presupusă, bănuită, dorită).
MODUL PARTICIPIU prezintă o acţiunea
încheiată sau rezultatul acesteia impli-
când o valoare temporală trecută, cu
efecte care persistă sau au încetat în
momentului | enunţării; având un
„comportament dublu: verbal şi
adjectival" (Dicţionar de ştiinţe ale Casa lui moş Costache era leproasă,
limbii), participiul cumulează funcţii înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi
stilistice specifice celor două clase curtea toată năpădită de i scaieţi.
morfologice.
 conservă particularităţile verbului (ca
element formativ pentru diateza pasivă,
pentru perfectul conjunctivului, al
(I. Creangă)
Dar Moromete parcă nici nu auzea [...],
conducând mai de-parte torentele de apă,
facându-le loc cu sapa şi continuând
liniştit şi neturburat să vorbească...
(M. Preda)
Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai ceti în deserturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
astfel stau palid şi trist fumegând.
(N. Stănescu)
Ruxandra ieşi tremurândă şi galbănă şi,
răzemându-se de pare-te: „Voi să daţi
seamă înaintea lui Dumnezeu”, zise
suspinând.
(C. Negruzzi)
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând
(Mioriţa)
Şi poate şi acum a mai fi trăind, dacă n-a
fi murit.
(I. Creangă)
Iertat să fie cel ce la mânie ;
Mi-a împlântat cuţitul pân-la os,
Dar neuitat şi neiertat să fie
Cel care-a râs de gându-mi bătăios.
(N. Labiş)
(G. Călinescu)
 condiţionalului sau al infinitivului, pentru Umanitatea înfometată, iradiată,
indicativ - perfectul compus sau viitorul atomizată,
anterior) este actualizată prin tipare sin- e prea ocupată.
tactice care se abat de la normele limbii (M. Ursachi)
standard: inversiuni topice, recurenţă,
dislocare sintactică. Confuz, înnebunit, dezagregat, i Stamate
 participiul cu valoare adjectivală = figuri abia putu să apară cu i căruciorul prin
semantice (epitet, metaforă, metonimie canal...
etc);
 adjectivul participial poate primi (Urmuz)
determinanţi circumstanţiali specifici
verbului sau poate avea grade de Rotit de două ori la mărul-soare, în
comparaţie specifice adjectivelor, ceea minutare-aprins - şi încrestat.
ce îi conferă valenţe stilistice multiple. (I. Barbu)
 Participiul substantivizat (prin articulare),
cu formă afirmativă sau negativă, are rol în Dacă ochilor tăi le-ar plăcea
diversificarea/îmbogăţirea lexicului şi în Nevăzutul şi neştiutul...
structurarea unor figuri stilistice (T. Arghezi)
specifice substantivului.
MODUL SUPIN exprimă în chip general, Iar Manea ofta
abstract, acţiunea, procesul sau starea Şi se apuca
văzute ca potenţialitate; având o formă Zidul de zidit
verbală invariabilă precedată de un Visul de-mplinit.
morfem-prepoziţie care poate crea legături (Mănăstirea Argeşului)
sintactice atât într-un grup verbal, cât şi
într-o structură nominală - supinul are Aerul miroase a umed, a sfârşit de iarnă
valenţe combinatorii multiple şi implicit, (G. Adameşteanu)
funcţii stilistice diverse.
 supinul care îşi menţine statutul verbal Era o gospodărie boemă, cu prieteni tineri,
este, mai ales, cea de epitet (al verbului ori cu sărbători mici improvizate, pline de
al substantivului regent); veselie şi de neprevăzut.
 supinul adverbializat îndeplineşte, (C. Petrescu)
frecvent, funcţia stilistică de epitet;
 are şi valoare metaforică;
 supinul substantivizat activează,
preponderent, funcţia metonimică;
 echivalenţă cu imperativul; ca şi infi-
nitivul, supinul prin care se exprimă o so-
licitare imperativă, un ordin, un îndemn,
conferă enunţului un ton impersonal, de-
venind un indice textual al stilului oficial,
 în textul literar, poate supramarca inserţi-
ile nonartistice, „decupajele" cu valoare
documentară menite să amplifice „efectul
de real”.