Rolurile stilistice alte modurilor / timpurilor verbale

INDICATIVUL

● imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;

● intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi
ireal, dintre cert şi posibil.

IMPERATIVUL

● comunicare directă;
● exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o
împiedica;
● exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale
verbale şi paraverbale;
● marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a
discursului personajelor;
● alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al
oralităţii stilului;
● prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul
adresat care poate lua forma invocaţiei retorice.

CONJUNCTIVUL

● exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;

● arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată:
incertitudine, ezitare, aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
● substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
● în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului
având rolul de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.

CONDIŢIONAL – OPTATIVUL

● la timpul perfect acţiunea este ireală;

● înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
● valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea,
indignarea;
● în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
 ●

INFINITIVUL

● infinitivul îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin

instituirea unei succesiuni temporale.

GERUNZIUL

● dinamizare;
● acţiunea e în desfăşurare;
● creează imagini dinamice;
● reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă,
presupusă, bănuită, dorită: “Şi poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi
murit”).

PARTICIPIUL

● comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase

morfologice);
● verbal – inversiuni topice;
● adjectival – epitet, metaforă.

SUPINUL

● exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;

● poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare
metaforică;
● cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un
indice textual al stilului oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”) 
●
 Valori stilistice ale timpurilor verbale

 PREZENTUL

● presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

● trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
● imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
● dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând
impresia de autenticitate şi exactitate;

are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;

Prezentul istoric/ dramatic
- plasează evenimente trecute în prezentul naratorului și al cititorului
- figura și faptele eroului sunt aduse în lumina prezentului, în timp ce
adversarii și faptele lor sunt împinse în penumbra trecutului

● prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată,

valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul.

● Ex.: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele

în mine. (Camil Petrescu)
● Ex.: Mihai se grăbește, trece Dunărea, își îndeamnă oștile (…) Dar
Hassan-Pașa fugea înspăimântat. (N. Bălcescu)
● Ex.: Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare (M. Eminescu)
 IMPERFECTUL

● timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o

succesiune de evenimente ale trecutului;
● arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
● exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
● este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;

∙         poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;

● prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;

● imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre
timpul istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
● imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în
opoziţie cu decupajul static determinat de utilizarea prezentului;
●

Ex.: Boierii (…), fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrâni
mureau făcându-și cruce. (C. Negruzzi)

Ex.:
Pe atunci priveam norii ore in sir.

PERFECTUL SIMPLU

NARATIV :

- situează evenimentul într-un trecut recent;

- arată caracterul punctual al acţiunii;

- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei

stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.)
produce o schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a
relatării;

- este un timp specific scrierilor istorice;

- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

                               DESCRIPTIV :

- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al

acţiunii;

- oferă vivacitate imaginilor.

Ex.: Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere
înfricoșată. (L. Rebreanu)

Ex.: Deodată se făcu rece și începu să bată vântul. Ploaia începu să cază în
stropi mari. (I. Slavici)

PERFECTUL COMPUS

● înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

● poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
● delimitează planul naratorului de planul personajelor;
● folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol
rezumativ;
● poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce
măreşte emoţia;
● creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
● prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări
cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
● evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează
impresia unui joc al destinului.

Ex.: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. (L. Rebreanu)

Ex.: Am râs. Am vorbit. Am plătit. / Pe cer răsăreau stelele de jucărie. (A. Mușina)
Mai-mult-ca-perfectul narativ
-  prezintă derularea evenimentelor trecute;
- întrerupe seria evenimentelor pentru a introduce un enunț/ o secvență
retrospectivă
Ex.: Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră
acasă, Paraschiv (…) se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții sp deshame și să dea
jos uneltele, iar el se întinsese pe prispă. (M. Preda)

VIITORUL

proiectează evenimente în viitor;

● este timpul perspectivei;

● lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
● sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează
oralitatea;
● arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
● artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a
timpului trăit, iar cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a
unui timp al ficţiunii artistice.

Ex.: Când astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni
măria-ta? (C. Negruzzi)

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă. (N. Stănescu)