Teorie Pentru Subiectul II PDF

BAC – GHID SUBIECT II
1. REALISM
Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,

exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri
ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a
realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru. Drept
caracteristici generale ale realismului sunt veridicitatea şi reflectarea fidelă a realităţii.
Trăsături:
Reflectarea fidelă a realităţii: veridicitatea este principiul de bază al realismului.
 pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune
nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi
putut produce, în mod credibil, verosimil;
 prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar
intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
 preferinţa pentru o tematică socială
 prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cărui produs
este: de aceea personajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci
are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul
simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
 crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi
având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea
ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul
femeia aduterină.
 caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
 preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai
fidele a realităţilor
 cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia
vizând precizia ştiinţifică
 tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
 preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a III-a, pentru un narator
obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o
viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.
- Rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi
veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste.
2. PROZA REALISTA:
- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate

- Geneza - reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă
de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul
lui de a avea un statut social superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după
logica determinismului social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin
crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent
3. ROLUL STILISTIC AL VERBELOR LA PERFECT COMPUS ȘI IMPERFECT
Timpul reprezintă una dintre dimensiunile fundamentale ale universului. Timpul „plasează
temporal acţiunea, stabileşte cronologia evenimentelor şi durata acestora, dă coerenţă unui text,
jucând un rol decisiv în organizarea acestuia”3
Stilistica studiază expresivitatea limbii şi mijloacele utilizate de autor în cazul textelor

scrise sau de vorbitori în comunicarea orală, pentru a putea obţine această expresivitate.
Atingerea acestei expresivităţi, concept cheie cu care operează stilistica implică devierea de la
anumite norme impuse de limbajul standard. Rolul expresivităţii este acela de a nuanţa,
plasticiza şi adânci comunicarea fără a o deforma. Utilizarea mijloacelor expresive are drept
scop intensificarea comunicării. Particularităţile expresive şi stilistice ale unui text sau
ansambluri de texte pot fi urmărite pe toate nivelele şi compartimentele unei limbi: nivel fonetic
- valoarea expresivă a vocalelor şi consoanelor, nivel lexical - preponderenţa anumitor unităţi
lexicale, nivel sintactic, nivel morfologic - preponderenţa anumitor parţi de vorbire precum şi
caracteristici ale categoriilor gramaticale. Textele pot fi marcate stilistic la unul din nivelele
menţionate.
Utilizarea trecutului poate fi explicată prin faptul că naraţiunea este plasată în trecut faţă
de momentul relatării, ipostaza trecutului este cea narativă (narrative past tense) – care
reprezintă o marcă a ficţionalităţii, apare în naraţiuni şi romane istorice şi se referă la un trecut
real.
Timpurile verbale joacă un rol foarte important într-o naraţiune, pot impregna acţiunii
un caracter dinamic sau, în cazul romanelor poliţiste, pot crea o stare de suspans şi tensiune.
Aceste efecte se obţin fie prin împletirea a două sau mai multe timpuri verbale a căror funcţii
se completează şi pot obţine o astfel de stare, fie prin uniformitate: apelarea la un anumit timp
verbal. Utilizarea verbelor într-o naraţiune sau text scris conferă prin excelenţă dinamicitate
acţiunii, iar anumiţi autori aleg verbul din sistemul gramatical al unei limbi, tocmai pentru a
conferi textului caracter de rapiditate, pentru a crea cititorului senzaţia că acţiunea se precipită
şi ritmul de derulare a evenimentelor devine mai rapid şi se intensifică chiar sub ochii cititorului.
În secolul 20 asistăm la o mutaţie în ce priveşte folosirea şi rolul timpurilor verbale,
acestea capătă valenţe mai noi şi mai nuanţate, cuplurile temporale la rândul lor cunosc asocieri
noi.
INDICATIVUL
 imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;
 intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre
cert şi posibil.
IMPERATIVUL
 comunicare directă;
 exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;
 exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale şi
paraverbale;
 marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a discursului
personajelor;
 alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;
 prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care
poate lua forma invocaţiei retorice.
CONJUNCTIVUL
 exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;
 arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată: incertitudine,
ezitare, aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
 substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
 în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul
de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
CONDIŢIONAL – OPTATIVUL
 la timpul perfect acţiunea este ireală;
 înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
 valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea, indignarea;
 în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
INFINITIVUL
 infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea

unei succesiuni temporale.
GERUNZIUL
 dinamizare;
 acţiunea e în desfăşurare;
 creează imagini dinamice;
 reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită,

dorită: “Şi poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit”).
PARTICIPIUL
 comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase
morfologice);
 verbal – inversiuni topice;
 adjectival – epitet, metaforă.
SUPINUL
 exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;
 poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare metaforică;
 cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un indice textual al
stilului oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”)
Valori stilistice ale timpurilor verbale
PREZENTUL
 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
 dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de
autenticitate şi exactitate;
 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează
clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;
IMPERFECTUL
 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de
evenimente ale trecutului;
 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
 este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul
istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
 imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului;
PERFECTUL SIMPLU
NARATIV :
- situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o
schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;

- este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;
DESCRIPTIV :
- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;
- oferă vivacitate imaginilor.
PERFECTUL COMPUS
 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;
 poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
 delimitează planul naratorului de planul personajelor;
 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte
emoţia;
 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări
cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui
joc al destinului.
VIITORUL
 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;
 este timpul perspectivei;
 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar
cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.
4. ROMANTISM
Este o miscare artistica si literara din prima jumatate a secolului al XIX-lea (aprox. 1790-1850),
aparuta in spatiul european in contextul revolutiilor burghezo-democratice, al luptei pentru
independenta si libertate nationala
Isi gaseste expresia in filozofia idealista germana (Schelling, Fichte, Hegel,
Schopenhauer)
Manifestul literar al Romantismului este Prefata la drama Cromwell de Victor Hugo
(1827): “Nu exista reguli, nici modele. [...] Conceptul artei de frumos include si uratul si
grotescul”
Trasaturi/ principii estetice romantice:

- imaginatia este principiul fundamental de creatie;
- primatul sentimentului si al fanteziei creatoare
- subiectivitatea; expansiunea eului individual
- respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie
- fascinatia misterului si a exceptionalului; antiteza; locala; interesul pentru mituri, folclor,
simboluri, trecutul istoric, natura si spatii exotice
- cultivarea emotiei si a sentimentului; intensitatea trairilor (pasiunea); antiteza

- afirmarea individualitatii, a originalitatii, a spontaneitatii
- amestecul genurilor si al stilurilor
Teme romantice:
- istoria medievala (idealul cavaleresc)
- folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul
- trecutul istoric (Evul Mediu)
- natura locala sau spatiile exotice
- exceptionalul (situatii, personaje)
- timpul (evadarea din realitate in fantezie, vis, trecut istoric, spatiu natal sau spatii exotice)
- atmosfera nocturna
- antiteza trecut-prezent
Personajul romantic:
- erou exceptional in imprejurari exceptionale
- antiteza (inger-demon); titanul, geniul
- provine din toate mediile sociale
- exprima victoria pasiunii asupra ratiunii
- defineste particularul, unicul, individualul
Stilul romantic:
- este metaforic
- sustine fuziunea genurilor si a speciilor
- promoveaza largirea si imbogatirea vocabularului literar prin elemente de limbaj popular,
arhaic etc.
- cultiva grotescul, uratul, ironia
5. DOUĂ FIGURI DE STIL DIFERITE
Un text literar e o formă de creaţie artistică în care se redau în mod plastic idei, sentimente,
imagini, fapte din realitate sau din imaginar cu ajutorul cuvântului. Pentru realizarea unui mesaj
artistic cât mai expresiv, folosind un limbaj concentrat, dar şi diversificat, original, figuri de
stil:
Expresivitatea este acea caracteristică a limbajului poetic de a transmite cu forţă ideile şi

sentimentele autorului, în aşa fel încât să impresioneze cititorul. Prin urmare, scopul final este
impresionarea cititorului, adică trezirea în el a unor gânduri, emoţii şi sentimente.
Figurile de stil și procedeele stilistice sunt considerate substanța vie a limbajului artistic,
desemnând modalitățile prin care se modifică expresiv sau se modifică sensul unui cuvânt,
ori se petrece o abatere de la construcția gramaticală uzuală, pentru a crea imaginea artistică.
6. SIMBOLISM
Este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie
împotriva romantismului, a parnasianismului şi a naturalismului. Numele acestui curent a
fost dat de către Jean Moréas în articolul-manifest intitulat „Le symbolisme” (1886),
scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul mişcării literare.
La noi simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al.
Macedonski, cel care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician. Printre reprezentanţii români
ai simbolismului se numără: George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Ştefan
Petică, Elena Farago.
Trăsăturile simbolismului
- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări

multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze
(melancolie, plictiseală, spaimă, disperare, etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte, între
obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are drept corespondent
în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă care
simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească,
angoasă, instabilitate psihică, claustrare într-un spaţiu, fără posibilitate de evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol, fie
prin muzicalitatea interioară a versurilor (creată de sonorităţi verbale, repetiţii, refren, aliteraţii).
Al Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul punându-se pe forma şi ritmul
versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin culori cu valoare de simbol
(Ex: verdele care sugerează irascibilitatea, nevroza), fie este sugerată prin corespondenţe (Ex.
simbolul „plumb” duce cu gândul la culoarea cenuşiu ce determină un sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în general, mirosurile puternice
cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai multor senzaţii (auditive,
vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual.
- impunerea poemului în proză
Teme şi motive lirice
- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;

- tema iubirii – resimţită ca nevroză;
- tema naturii receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
- tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut;
- motivul oraşului sau al târgului provincial, caracterizat prin monotonie şi viaţă
mediocră, ce determină nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase;
- motivul ploii şi al toamnei
- motivul singurătăţii fiinţei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniază melancolia sufletească, exprimând
emoţii grave (vioara, mandolina, harfa) sau violente (fanfara).
7. MODERNISM
În literatura română, termenul de modernism este impus de criticul Eugen Lovinescu, mentorul
grupării și revistei Sburătorul ( București, 1919 ). Lucrarea Istoria civilizației române moderne
îl impune ca teoretician al modernismului.
Modernismul este un concept complex, cu deschideri spre ideologie şi estetică, punct de
referinţă în viaţa literaturii noastre, fiind un element de progres în literatura română.
Modernismul se bizuie pe ideea sincronismului, la care criticul aduce corectivul diferenţierii,
foarte important în gândirea şi tehnica critică a lui Lovinescu, pentru că presupune, ca o condiţie
esenţială pentru viaţa operei literare, noţiunea de originalitate. Potrivit acestei teorii, literatura
română trebuie să se intelectualizeze şi să treacă de la sat la oraş şi de la liric la obiectiv, intrând,
astfel, în ritmul mişcării spirituale şi în ritm cu evoluţia vieţii sociale raţionale. Eugen Lovinescu
este, aşadar, pentru o proză a vieţii urbane, o proză psihologică, obiectivă, şi pentru o lirică
deschisă spre viaţa spiritului şi complexitatea vieţii moderne.
Sistemul de lectură al lui Eugen Lovinescu are, în afara criteriilor estetice generale [sincronism,
diferenţiere, etc.] şi o serie de elemente speciale care determină sensibilitatea lui.
Spiritul modern se caracterizează prin :
 negarea valorilor tradiționale
 libertatea de exprimare
 originalitate
 tendința de a șoca
Principiile de bază ale modernismului lovinescian sunt :
 sincronismul
 teoria imitației
 diferențierea
 mutația valorilor estetice
Criticul Eugen Lovinescu, având o înaltă conștiința a modernității, a militat pentru :
 autonomia valorilor estetice
 adâncirea lirismului
 abandonarea tematicii rurale și trecerea la o literatură de inspirație citadină
 dezvoltarea unei proze analitice, subiective, în paralel cu cea obiectivă
Într-un cuvânt, este vorba de sincronizarea literaturii române cu literatura modernă,
occidentală.
Modernismul poate fi asemănat cu un flux ce unifică, însufleţeşte şi modelează opere,
personalităţi creatoare şi paradigme stilistice, indiferent de apartenenţa acestora la un curent sau
altul, cu condiţia doar ca acest curent să fie sincron cu „spiritul veacului”.
8. DOUĂ MIJLOACE / PROCEDEE ARTISTICE
MIJLOACELOR DE REALIZARE ARTISTICĂ reprezintă un ultim pas al studiului textului

literar, nu un act în sine, realizat la sfârşitul procesului de receptare a operei literare, ci în
interiorul actului de percepere a textului. Separarea pe care o operăm aici este strict didactică,
o atenţionare asupra importanţei descifrării mesajelor prin intermediul limbajului artistic.
stil:

9. ROLUL DIALOGULUI TEXT DRAMATIC
Dialogul este un mijloc de expunere foarte frecvent utilizat în cadrul operelor literare. El are
rolul de a reproduce o discuţie dintre două sau mai multe personaje. Dialogul este alcătuit dintr-
o serie de replici. Replica este intervenţia unei persoane în dialog.
Dialogul dramatic- este principalul mod de expunere in teatru, elementul esential in conturarea
personajelor, a actiunii si a mesajului operei. Ilustreaza principiul dublei enuntari: doi emitatori,
dramaturgul si actorul, doi receptori, respectiv conlocutorul personaj din scena si personajul din
sala.
Pe lângă funcţia sa de a reda convorbirea dintre personaje, într-o operă literară dialogul
constituie şi un mijloc de caracterizare. El dă personajelor posibilitatea de a se prezenta singure,
prin ceea ce îşi spun sau prin felul de a se exprima.
Rolul dialogului este de a conferi dinamism actiunilor si de a caracteriza personajele în mod
indirect.
Prin intermediul dialogului dramatic personajele isi rostesc replicile in fata cititorilor sau a
spectatorilor
Dialogul are urmatoarele roluri:
– ajuta actiunea sa inainteze
– confera actiunii dinamism
– pune in lumina relatiile dintre personaje si limbajul acestora
– evidentiaza anumite trasaturi morale ale personajelor
10. GENUL LIRIC
Genul LIRIC cuprinde acele opere literare in care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunica
direct impresiile, gândurile, sentimentele, ideile si atitudinile sale. Cel care le exprima este
insusi poetul.
= într-o operă lirică poetul îşi exprimă gândurile şi sentimentele sale în mod direct;
- se poate vorbi de eul liric;
- Eul liric = este vocea care exprimă anumite sentimente şi stări sufleteşti în operele lirice;
- găsim mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: pronumele de persoana I, verbele la persoana
I;
- se folosesc cuvinte cu sens figurat (figuri de stil);
- modul de expunere predominant este descrierea făcută cu ajutorul unor imagini artistice
(vizuale, auditive, olfactive, motorii).
Logica poeziei este nelogică într-un mod sublim”. Natura specifică operei literare lirice conferă
un statut aparte şi procesului de decodare a mesajului ei.
"Poezia este reprezentarea sufletului-a lumii launtrice". Prin poezie , oamenii isi transmit
gandurile si sentimentele . Poezia reprezinta sufletul nostru , ce simtim , ce sentimente: tristete
, bucurie , nostalgie , melancolie , iubire etc.
Poemul liric, în concentrarea sa, este de o densitate a sugestiilor, a ceea ce lanţul cuvintelor
spune mult dincolo de suprafaţa verbală imediată a textului, de o cu totul altă orientare, apelează
la alte calităţi şi înclinări ale cititorului. Pentru că nu de limbajul şi de stilul ei e vorba, în primul
rând, ci de acel spirit, de profunzime, care individualizează emisia lirică, o refracţie filtrată
subiectiv, de imago a lumii, a omenescului, a „situării” eului din text în astfel de orizonturi
semantice, aşadar de o implicită reflexivitate sugerată, ferită de orice urmă de uscăciune a
abstracţiei.
Poemul liric captează şi decantează mereu aceleaşi esenţe ale omenescului, aceleaşi experienţe
şi trăiri existenţiale, care marchează profund condiţia umană, de aceea identitatea estetică unică,
inconfundabilă şi irepetabilă, a unui mare poet lasă să se întrevadă, în rostirea de sine a
acestuia, un strat al profunzimilor de audienţă universală, nu în „litera”, ci în spiritul organic
unificator al lirismului său.
11. TRADIȚIONALISM
Definiție: curent cultural apărut la începutul secolului al XX-lea, care promovează tradiţia și
apără valorile arhaice de pericolul degradării în contact cu tendințele și valorile moderne. (este
opus modernismului)
- susține convingerea că literatura trebuie să exprime specificul național, localizat în
lumea rurală;
- Vechilor factori ai specificităţii naţionale li se adaugă unul nou, de factură spirituală –
credinţa ortodoxă, pe care o consideră un element esenţial de structură a sufletului
ţărănesc.
-dorința conservării factorului autohton este justificată prin ideea că satul tradițional este
un reflex al „sufletului etnic”, producător de cultură și civilizație proprie și refractar la
imitația culturii occidentale, inaderența la civilizația industrial capitalistă, socotită
straină spiritului românesc, și, în plan literar, aversiunea față de modernismul
„decadent”, văzut ca un import cultural neasimilat.
Caracteristici:
- ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat;
- întoarcerea la originile literaturii; istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de
inspiraţie, dar într-un mod exaltat;
- prezintă universul patriarhal al satului, problematica ţărănească;

- pune accent pe etic, etnic, social;
- proză realistă de factură socială;
- promovează ideea că mediul citadin și valorile moderne sunt periculoase pentru
puritatea sufletelor.
12. NEOMODERNISM
Neomodernismul - curent literar apărut ca o reacţie împotriva realismului socialist -se refera la
generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M.
Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Baconsky. Liderul poetic al saizecistilor este
Nichita Stanescu (1933-1983). Neomodernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-
lea ca prelungire a modernismului şi se caracterizează prin următoarele aspecte:
Un prim aspect este reprezentat de ambiguitatea mesajului şi a referentului poetic (context).

O a doua trăsătură o constituie faptul că poetul modernist manifestă o viziune poetică
modernă construită prin structuri sintactice şocante, simboluri multiple şi mai ales prin sintaxa
versurilor.
O altă trăsătură a noemodernismului este utilizarea unei tehnici moderne precum sugestia şi
ingambamentul (procedeu artistic care constă în continuarea ideii în versul următor, iar versul
se scrie cu literă mare).
În ceea ce priveşte versificaţia, neomoderniştii cultivă versul modern cu strofe inegale, cu
rima diversă pentru a exprima în mod spontan trăirile poetice, iar expresivitatea o realizează
prin metafore subtile şi rafinate, dar şi prin construcţii surprinzătoare.
Promovând o nouă expresie artistică, îmbrăcată într-un limbaj surprinzător, uneori cu elemente
suprarealiste şi ermetice, alteori simplu, până la parodie şi umor, neomodernismul îşi propune
să desfiinţeze, până la anihilare, orice canon. Nonconformiştii reprezentanţi ai acestui curent
reuşesc, prin frenezia proliferantă a actului creator, să îmbogăţească limbajul cu noi lexeme –
inventate sau reale, dar împrospătate cu noi înţelesuri – precum şi cu noi imagini, într-un cuvânt,
cu o nouă retorică.
Neomodernismul liricizează poezia, aducând esenţiale transformări precum: expansiunea
imaginaţiei, luciditatea şi fantezia, sensibilitatea şi ironia, exotismul şi confesiunea, elemente
suprarealiste şi ermetice, explorarea universului afectiv al omului contemporan, diversificarea
formulelor artistice, preferinţa pentru metafora de toate tipurile, limbajul poetic surprinzător,
limbajul simplu, ce implică parodia, umorul, limbajul metaforic, limbajul cu tonalităţi de imn.
Principalele trăsături ale poeziei neomoderniate sunt apelul la tradiţia lirică autentică,
autonomia esteticului (deci întoarcerea la poeticitate), antropocentrismul, descoperirea trăirii şi
rostirii cu subtext etic (dar deloc moralizator, dogmatic,).
Trasaturi:
- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
-revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
-reinstaurarea epicului,
-libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea
firescului
-sensurile infinite;
-expansiunea imaginatiei
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
-lupta cu verbele  necuvintele;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica, subtilitatea
metaforei, insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit;
-arta=cale de cunoaştere;
-discursul dialogic, confesiunea;
-diversificarea formulelor artistice
13. DOUĂ MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIA

PROTAGONISTULUI
Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes.
Personajul are un rol fundamental în creaţia literară. Operele rămân vii în mintea cititorului
prin personajele lor, personaje capabile să-şi impună identitatea și să fixeze evenimentele şi
ideile realităţii.
Personajele unei opere literare sunt oameni, transfiguraţi artistic, care sunt implicaţi în acţiunea
relatată. Un rol important în descoperirea personajelor literare îl reprezintă lectura.
Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul

înseamnă, în esenţă, a evidenţia trăsăturile fizice şi morale ale acestuia, aşa cum se desprind din
opera literară respectivă. Portretul personajului se realizează printr‑o caracterizare directă sau
indirectă.
1. Mijloace de caracterizare directe:
– de către autor;
– de către alte personaje;
– de către personajul însuşi (autocaracterizare);
2. Mijloace de caracterizare indirecte:
– din limbaj;
– din fapte;
– din comportament;
– gesturi;
– din relaţia cu alte personaje.
Scriitorul dă viaţă personajelor sale fie în urma unui proces de selecţie din realitatea
înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu înseamnă că aceste personaje literare nu
pot căpăta viaţă proprie, ajungând a demonstra cu totul altceva decât urmărise creatorul lor.
Personajul ,,selectat” nu este preluat ca atare, anumite laturi ale caracterului său fiind
accentuate, altele estompate, proces ce conduce uneori la micşorarea trăiniciei sale, el devenind
astfel mai puţin veridic. Personajul elaborat este un model, a cărui perfecţiune depinde de
talentul celui ce i-a decis geneza.
Personajul este rezultatul unei orientări a autorului, ale cărui înclinaţii se potrivesc în mod
progresiv unui model ideal.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale
distincte, pusă în lumină printr‑un şir de întâmplări situate într‑un anumit cadru temporal şi
social.
Personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte,
pusă în lumină printr‑un şir de întâmplări situate într‑un anumit cadru temporal şi social.
14. DOUĂ MOTIVE LITERARE
Motivul literar este reprezentat de un obiect, un fenomen, un personaj, de o culoare, o cifră, etc,
elemente care au rolul de a ilumina, de a face mai clară ideea centrală a operei sau de a evidenţia
mesajul pe care artistul îl transmite direct sau indirect.
Motivul desemneaza modalitatea prin care se realizeaza tema, el poate fi un numar, un obiect,
un personaj etc. care se repeta de mai multe ori intr-o opera literara sau mai multe opere literare.
Motivele sunt nişte elemente de nivel inferior, nişte subunităţi tematice din a căror combinare
rezultă tema operei. Termenul de motiv derivă etimologic din participiul motus al verbului latin
„movere” (a mişca), semnificând rolul său în impulsionarea acţiunii, îndeplinit prin frecvenţa
cu care este subliniat. Motivul revine în momente diferite ale aceleiaşi opere, dobândind de
fiecare dată sensuri noi şi culminând în mesajul transmis de unitatea artistică. La nivelul lexical
al textului se pot atesta o serie de cuvinte ce revin sau corelează semantic, ele referindu-se la
un aspect unitar, la un anumit motiv ori temă.
Textul conţine, de cele mai multe ori, adevărate reţele lexicale, adică termeni ce ţin de acelaşi
motiv.
15. TEMA
Tema literară este ideea principală a întregului text literar, o realitate concretă sau abstractă,
istorică sau sufletească, pe care artistul o comunică prin intermediul acţiunii epice, al limbajului
poetic sau prin dialogul / jocul dramatic. Tema este aspectul general de existenta surprins
artistic in text.
Definită ca „referinţă abstractă a unei întregi opere sau a unei secvenţe dintr-o operă, ca obiect
al unei dezbateri, al unui discurs” (Mircea Martin) ori ca „un concept de însumare, de unificare
a materialului lexical al lecturii” (Boris Tomaşevski).
Prin temă se înţelege problema de viaţă pe care o are în vedere un scriitor pentru a o reliefa
artistic în creaţia sa, aspectul general al realităţii asupra căruia se concentrează atenţia
creatorului în cuprinsul operei sale.
16. ROLUL NOTAȚIILOR AUTORULUI
Rolul indicatiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificatiilor simbolice si de asemenea,

de a oferi un sprijin pentru intelegerea problematicii textului. Rolul notaţiilor autorului este de
a indica reacţiile personajelor: reacţii exterioare (gesturi, mimică) şi interioare (stări sufleteşti).
Indicațiile scenice ajută actorii și regizorul în punerea operei pe scenă, la teatru. De asemenea,
oferă informații despre decor, vestimentație, mimica, gesturile personajelor, intrările și ieșirile
din scenă.
17. PAȘOPTISMUL ROMÂNESC
Paşoptismul românesc are ca nucleu revoluţia anului 1848, dar implică o perioadă mai
îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitată între 1830 şi 1860. Ca mişcare politică
şi culturală, paşoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti.
Paşoptiştii din cele trei provincii româneşti erau diferiţi prin origine socială, formare şi studii,
însă îi unea conştiinţa misiunii lor istorice.
Din punct de vedere cultural şi literar, se constată o încercare de aliniere cu Occidentul:

scrierile autorilor paşoptişti sunt create în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul curentului
literar dominant în Europa acelei vremi.
Scriitorii paşoptişti români au, în general, origine nobilă, sunt educaţi în Occident, sunt
admiratori şi promotori ai culturii franceze. Constatând lipsa unei tradiţii româneşti în cultură
şi literatură, ei se grăbesc să recupereze decalajul şi să răspundă cerinţelor timpului, fiind
deopotrivă scriitori, istorici şi oameni politici.
La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista „Dacia literară”, sub conducerea lui Mihail
Kogălniceanu. Este o revistă literară în jurul căreia se manifestă un curent naţional-popular,
afirmându-se primii noştri scriitori moderni.
În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu publică articolul-program Introducţie
la „Dacia literară” în care evidenţiază principalele idei care vor sta la baza orientării
literaturii române către Occident.
Ideile „Daciei literare”:
 Interesul pentru crearea unei literaturi originale
 Necesitatea colaborării scriitorilor din toate ţinuturile româneşti în paginile revistei
 Realizarea unei limbi şi a unei literaturi unice
 Combaterea imitaţiei altor literaturi
 Traducerile scrierilor din alte literaturi să fie ale celor de valoare
 Păstrarea specificului naţional în opera literară
 Folosirea surselor de inspiraţie din istorie, din natură şi din folclor
 Afirmarea criticii literare moderne

 Scriitorii sunt datori să contribuie prin scrierile lor la îndeplinirea idealului tuturor
românilor – Unirea Principatelor
Una din caracteristicile paşoptismului este combaterea imitaţiei şi a traducerilor mediocre,
literatura fiind reprezentată predominant atunci de traduceri rebele şi lipsite de originalitate şi
din opere anodine, Mihail Kogălniceanu conştientizând pericolul care ameninţa literatura
română: „darul imitaţiei e o manie primejdioasă la noi ... omoară duhul naţional.”
Un alt aspect urmărit de această mişcare este înlăturarea provincialismului prin unirea în
paginile revistelor a tuturor scriitorilor indiferent de zonă.
Scriitorii paşoptişti au fost inspiraţi din istoria poporului, trecutul în luptă, frumuseţile patriei,
folclorul românesc, tradiţiile şi obiceiurile poporului, remarcându-se astfel un puternic
sentiment patriotic.
Majoritatea scriitorilor paşoptişti au scris opere literare cu un pregnant conţinut patriotic şi
militant, preamărind idealurile luptei pentru emancipare, pentru unitatea naţională.
18. GENUL DRAMATIC
= autorul îşi exprimă sentimentele lui prin intermediul personajelor, dar atitudinea lui apare
şi prin indicaţiile scenice;
- opera este împărţită în scene, acte, tablouri;
- apar indicaţiile scenice, de regie; Indicațiile scenice ajută actorii și regizorul în punerea operei
pe scenă, la teatru. De asemenea, oferă informații despre decor, vestimentație, mimica, gesturile
personajelor, intrările și ieșirile din scenă.
- modul de expunere predominant este dialogul, sau monologul;
19. GENUL EPIC
= în operele epice autorul îşi exprimă gândurile şi sentimentele sale în mod indirect, prin
intermediul acţiunii şi al personajelor;
- putem distinge momentele subiectului (expoziţia, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant şi deznodământul);
- apar personaje;
- faptele se petrec în timp şi în spaţiu;
- modul de expunere predominant este naraţiunea, care se împleteşte cu dialogul şi descrierea;
- într-o operă epică există: un narator (povestitor), personaje (cei care participă la acţiune),
acţiune;
- într-o operă epică naraţiunea poate fi la persoana I (atunci autorul este narator şi personaj)
sau la persoana a III-a (autorul este omniscient= ştie totul);
Prezentați pe scurt fragmentul dat!
20. DOUĂ TRĂSĂTURI DE CARACTER ALE PERSONAJULUI...
social.
21. SEMNIFICAȚIILE TITLULUI

Titlul unei opere literare este o poartă de intrare în lumea textului şi are o legătură strânsă cu
conţinutul acestuia. Titlul este cartea de vizită a textului.
O modalitate prin care se poate evidenţia un text de celelalte pentru a fi favorizat şi a atrage
publicul este să aibă o „denumire” foarte sugestivă şi, dacă nu exactă şi concretă, atunci şocantă,
incitantă. Schiller spunea: „Un titlu nu trebuie să fie o carte de bucate. Cu cât îşi dezvăluie mai
puţin conţinutul, cu atât mai bine!”. Odată ce textul îşi anunţă intenţia prin numirea directă sau
trimiterea la mesajul concret prin titlu, el încetează a mai fi privit ca ceva cu subtext, ca o
provocare (lectura rămânând o provocare intelectuală).
Cititorul de rând sau cumpărătorul cărţii nu tolerează divergenţa dintre „nume” şi „produs”. El
este capabil să-şi facă o imagine de ansamblu doar după ce analizează asociaţia între denotaţie
şi conotaţie, îmbinarea lor reuşită sau mai puţin reuşită. Relaţia cititor – carte / text este
intermediată de titlu, element important al textului, aşa cum procurarea unui produs, utilizarea
unor servicii depinde în mare parte de etichetă, ambalaj, publicitate sau modalitatea lor de
prezentare.
Orice titlu e o aşteptare rezolvabilă prin lectură, realizată prin verificarea previzibilităţii.
Este inevitabil sa incepem cu ceea ce opera incepe, punctul de plecare, proiectul sau intentiile
sale, lizibile de-a lungul textului, ca un program. Este ceea ce numim titlul sau." (Pierre
Macherey). Studiul producerii, receptarii, structurarii textului este important pentru cunoasterea
functionarii sale in societate. Titlul programeaza lectura, se afla intr-un raport paradigmatic cu
textul. Titlul a fost definit si considerat in diverse moduri:
Daca fara continutul lucrarii, titlul nu poate exista, nici o lucrare nu poate supravietui si circula
fara titlu.
22. SEMNIFICAȚIA TEXTULUI, EVIDENȚIIND CARACTERUL SĂU DE ARTĂ

POETICĂ
Sintagma „artă poetică” desemnează, concomitent, câteva concepte şi fenomene literare.

Arta poetică este poezia în care poetul își exprimă crezul său artistic, adică care este rolul artei
și al artistului, al creației și al creatorului.
Literatura română nu duce lipsă de arte poetice. Reflecţia asupra poeziei a însoţit mereu
producţia lirică de la începuturile acesteia. Este opera literară în care autorul îşi prezintă în mod
particularizat viziunea şi atitudinea asupra menirii poetului şi creaţiei sale. Arta poetică
surprinde de asemenea sursele de inspiraţie ale poetului, temele, modalităţile de creaţie şi de
expresie, precum şi rolul poetului şi al creaţiei.
23. RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Personajul literar, "fiinta de hartie"care traieste doar in lumea fictiunii, dupa cum opina Roland
Barthes, este o instanta definitorie a comunicarii narative, indiferent de multiplele sale
ipostazieri. Acesta nu se va construi insa numai singularizat, ci si in asociere cu un
complementar al sau, relatia dintre aceste doua entitati narative devenid nucleul operei. Cuplul
de personaje va deveni in timp o ipoteza de gandire si de lucru pentru toti marii creatori epici,
indiferent de epoca sau curentul in care au fost integrati.
Relatia dintre aceste personaje se evidentiaza………
social.
24. PROZĂ ROMANTICĂ
Vezi ROMANTISMUL
25. DESCRIEREA LITERARĂ
Descrierea literară este descrierea în care se prezintă trăsăturile unui personaj, ale unui colţ din
natură sau a unui fenomen; aşa cum sunt văzute ele de autor.
Particularităţi
 Autorul oferă informaţii despre un obiect prin prisma unei percepţii personale
 Limbajul folosit este apropiat de cel familiar
 Observatorul se implică în prezentare
 Se utilizează o gamă variată de figuri de stil şi imagini artistice
Descrierea literară tip tablou
Descrierea literară ( subiectivă) este modul de expunere prin care se prezintă în detaliu
caracteristicile unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen. Spre deosebire de descrierea obiectivă,
descrierea literară oglindeşte starea de spirit a privitorului, descrierile fiind proiecţii ale unei
stări sufleteşti. “ Le paysage est un état d’âme ”, afirmă Henric Frederic Amiel.
De asemenea, descrierea literară este profund originală, proprie viziunii fiecărei personalităţi
creatoare, propunând propria “imago mundi” cititorului, o concepţie generală despre viaţă.
Descrierea în proză apare în expoziţiunea unui text narativ, sau inserată pe parcurs, ca pauză
descriptivă. Descrierea în versuri este modul specific de expunere al genului liric.
Descrierea spaţiului într-o operă literară ajută la construirea cronotopului acesteia, spaţiul fiind
investit cu valoare simbolică, specifică ( ex: spaţiul humuleştean pentru opera lui Ion Creangă).
Sentimentele autorului se oglindesc în cadrul descrierii prin folosirea unei varietăţi a figurilor
de stil, între care predominante sunt comparaţia şi epitetul .
Având caracter iconic, descrierea foloseşte cu precădere imagini artistice-vizuale, auditive,

olfactive, tactile, dinamice, care se completează reciproc prin intermediul juxtapunerii.
În cadrul descrierii predomină folosirea grupului nominal (substantivul şi determinanţii săi), cu

accent pe verbele statice, la modul indicativ, timpul prezent sau imperfect.
Privirea descriptorului poate avea traiectorii diferite: de la ansamblu la detaliu şi invers, de la

planul terestru la cel cosmic, de la dreapta la stânga, etc.
Descrierea literară tip portret
Descrirerea tip portret poate fi reală-portretul unei persoane, în texte nonliterare ( biografii,
memorii, lucrări istorice, reviste, etc), sau literară– portretul unui personaj.
Descrierea literară tip portret are în centru prezentarea şi individualizarea unui personaj-
oglindind într-o măsură mai mare sau mai mică sentimentele autorului faţă de acesta ( în
general, personajele pot fi considerate alter-ego-uri ale autorului, măşti fictive ale acestuia). Ea
apare în expoziţiunea unui text narativ, sau inserată pe parcurs, ca pauză descriptivă.
Prezentarea tip portret include trăsături fizice şi morale ale personajului. Trăsăturile fizice se
acumulează din detalii semnificative, folosindu-se imagini vizuale, epitete- cromatice,
enumeraţii, comparaţii, etc. Ele pot fi însoţite de informaţii despre vestimentaţie, gestică,
mimică, timbrul vocii. Trăsăturile morale care îi conturează personalitatea personajului reies
din caracterizarea directă şi indirectă- fapte, gesturi, atitudini, limbaj, relaţia cu alte personaje.
Personajele sunt purtatoarele mesajului operei literare si implicit , al autorului . In felul acesta
apare exprimata si atitudinea diferita a autorului de la un personaj la altul in stransa legatura cu
valorile morale pe care acestea le reprezinta .
Tipuri de portrete: Autorul se poate opri la anumite detalii semnificative , cu importanta

deosebita si atunci realizeaza un gros plan . Daca trasaturile fizice si morale sunt prezentate
sumar , portretul este o schita sau un crochiu ; in alte portrete trasaturile fizice sau morale ale
personajelor sunt exagerate , de cele mai multe ori cu scopul de a-i amuza pe cititori si , in
aceasta situatie , portretul se numeste caricatura . Exista si un tip de portret in care autorul se
descrie pe sine insusi , se autodefineste, si de aceea un astfel de portret poarta numele de
autoportret .
26. PROZA MODERNĂ SUBIECTIVĂ
Romanul este cea mai amplă specie a genului epic în proză, prezentând o acţiune care se
complică progresiv, urmărind mai multe fire narative şi implicând numeroase personaje.
Diversitatea tipurilor de roman se explică prin raportarea la o anumită epocă literară şi prin
căutarea unor formule narative care să se adapteze momentelor din evoluţia prozei.
Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea formulelor narative fiind o
consecinţă a activităţii cenaclului Sburătorul şi a scriitorilor interesaţi de sincronizarea
literaturii cu celelalte forme ale ştiinţei şi ale culturii. Unul dintre aceşti autori este Camil
Petrescu, teoretician al „Noii structuri”, identificată în legătură cu opera lui Marcel Proust.
În romanul modern, autorul îşi propune să „absoarbă” lumea în interiorul conştiinţei, anulându-
i omogenitatea şi epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea
imaginarului, ci descoperă limitele condiţiei umane; are o perspectivă limitată şi subiectivă,
completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician ).
Sunt folosite metode specific romanului subiectiv psihologic: memoria involuntară, fluxul
conștiinței, narațiunea la persoana I.
În ceea ce priveşte opera:
• personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă,
conferindu-i autenticitate;
• se optează pentru convenţiile epice, care favorizează analiza ( jurnalul intim, corespondenţa
privată, memoriile, autobiografia );
• principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate ( cronologia este înlocuită cu
acronia);
• sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale,
lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social;
• modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel
Proust.
Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată
în centrul interesului; are acces la intimitatea personajului – narator ( mai ales atunci când îi
poate „citi” jurnalul de creaţie ). În viziunea lui Camil Petrescu, tehnici de creaţie moderne sunt:
• tehnica tricotajului ( definitivarea pe etape );
• tehnica arhitectului ( prin adăugarea masivă a cinci-şapte corecturi destinate să fixeze şi să
adâncească momentele de „interpretare psihologică”, să caracterizeze atmosfera, să nuanţeze
sensurile cuvintelor etc. ).
27. PROZA MODERNĂ
Proza moderna se caracterizeaza prin orientarea spre eu subiectivitate, scriitura la persoana I,

multiplicarea si relativizarea perspectivei, dizolvarea ideii de tip din clasicism si din realism in
favoarea ideii de individualitate. Ca tehnici de compozitie, observam fluxul constiintei,
memoria involuntara, anularea omniscientei si a ubicuitatii, introducerea personajului-reflector,
anaratorului-personaj, autenticitate. Subiectul nu se mai construieste gradat, pe firul cronologic,
iar personajele sunt surprinse intr-un moment al devenirii lor fara a li se construi un trecut
anume sau o genealogie amanuntita. Structura si compozitia sunt, de asemenea, lipsite de reguli,
iar subiectul si mai ales momentele subiectului aproape ca nu exista. Proza sufera influenta
stilului ziaristic, sobru, direct, concis. Se cultiva romanul simbolic, fantastic, alegoric si
parabolic, cu substrat mitic si filosofic. Romanul se adanceste in cercetarea subconstientului, a
intregului complex de ganduri, senzatii, perceptii si impulsuri care caracterizeaza psihicul
uman, sub forma prozei analitice si psihologice. Textul include acum scrisori, jurnale,
documente diverse, genurile si speciile interfereaza, astfel incat epicul, liricul si dramaticul isi
gasesc loc in paginile aceleiasi carti.
28. PROZA LITERARĂ
Modalitate de exprimare scrisă sau orală, care nu este supusă normelor de versificație și care
mijlocește în special comunicarea ideilor. ◊ P. literară = categorie a creației literare capabile să
exprime nu numai succesiunea logică a unui raționament, ci întreaga complexitate a vieții
sociale și individuale, fluxul trăirilor interioare ale unui personaj, să evoce simbolic sau
documentar structuri ale lumii reale sau să imagineze structuri ale unei lumi posibile. Apărută
mai târziu decât poezia, p.l. și-a creat de-a lungul timpului mijloace specifice (narațiune,
descriere, analiză, portret ș.a.), încorporând totodată și unele mijloace poetice, valorificând
sonoritatea și pitorescul vocabularului, posibilitățile ritmice și melodice ale contrucției frazelor
ș.a. Modalitatea predilectă a genului epic (schiță, nuvelă, roman, reportaj etc.) și în mare măsură
a celui dramatic, p.l. se aproprie însă, uneori, prin inflexiunile lirice caracteristice mai ales
speciilor hibride (proză poetică, portret liric etc.), de poezie. ♦ Totalitatea operelor
în p. aparținând unui scriitor, unui curent, unei epoci, unei țări sau întregii literaturi universale.
29. ALTERNANȚA TIMPURILOR VERBALE

Timpurile verbale joacă un rol foarte important într-o naraţiune, pot impregna acţiunii un
caracter dinamic sau, în cazul romanelor poliţiste, pot crea o stare de suspans şi tensiune. Aceste
efecte se obţin fie prin împletirea a două sau mai multe timpuri verbale a căror funcţii se
completează şi pot obţine o astfel de stare, fie prin uniformitate: apelarea la un anumit timp
Exemple!
30. INTEROGAȚIILE RETORICE
Consta in formularea unei intrebari, la care poetul nu asteapta raspuns, intonatia interogativa
avand o valoare emfatica. Asadar, interogatia retorica reprezinta o falsa intrebare, al carei scop
stilistic este sa potenteze raspunsul si intelesurile ce decurg din acesta.
În literatura de specialitate uneori se pune semn de egalitate între expresiv și afectiv, alteori
expresivitatea e sinonimă cu esteticul sau se confundă cu suma mijloacelor de expresie ale
limbajului poetic.
Interogativa, folosită ca mijloc retoric, face mai percutant contactul dintre mesaj și receptor,
posedând o facultate deosebită de a contribui la realizarea unui plus de cunoaștere.
Interogația este utilizată de către poeți, și nu numai, pentru a exterioriza un registru foarte amplu
de idei, sentimente, atitudini și, firește, au o funcție, trădează o intenție și vizează un efect.
Interogația, folosită ca modalitate retorică de propulsare a unui enunț ce transmite informații în
maniera expresivă, poate produce efecte stilistice și estetice irepetabile. În fața unei interogații
formulate cu grijă nu știi ce să admiri: seninătatea formei, abundența fecundă a ideii sau a
informațiilor transmise. Cu siguranță însă că valoarea ei expresivă poate fi măsurată în caratele
unei lecturi eficiente, menite a schimba sistemul de valori ale cititorului.
31. MESAJUL POETIC
Se spune că poezia este sufletul nostru, prin urmare este viaţa noastră. O societate cu adevărat
superioară scoate la lumină din sufletul său poeţi din cei mai buni, care ajung apoi să cucerească
o lume întreagă prin cuvânt.
Poezia a fost mereu un mijloc de delectare spirituală şi intelectuală, fapt pentru care este
considerată încă din antichitate superioară celorlalte genuri literare.
Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi, poate cuprinde tot ce avem de
spus.
În poezie cuvântul şi tăcerea au valori echivalente. Poezia poate dezvălui şi ascunde şi iar
dezvălui şi iar ascunde, precum vălul Ariadnei.
Poezia pare vitală pentru sănătatea limbii şi spiritului, a memoriei, a deschiderii clipei prezente,
cea încă nenumită. Eu cred, fără a putea dovedi, că poeţii cu adevărat hrănesc acest lucru
omenesc esenţial, cuvintele.
32. ROLUL MODURILOR DE EXPUNERE
Modul de expunere este felul, maniera în care autorul sau personajul prezintă realitatea.
Având în vedere că naraţiunea, descrierea, dialogul, monologul sunt procedeele fundamentale
prin care scriitorul îi comunică cititorului un mesaj, trebuie să avem în vedere mai multe aspecte
ce vizează natura, tipologia şi funcţiile fiecărui mod de expunere. Respectiv, se impune o
distincţie între naraţiune şi descriere, pe de o parte, şi dialog, monolog, pe de altă parte. Primele
două moduri aparţin vocii naratorului, în timp ce al treilea şi al patrulea reprezintă vocile
personajelor. Distincţia se cere făcută şi între descriere şi naraţiune, deşi ambele aparţin
aceleiaşi voci – a naratorului.
Dacă acceptăm ideea că orice operă în proză reprezintă lumea (sau un crâmpei semnificativ al
acesteia), observăm că un scriitor urmează, prin vocea naratorului (care uneori coincide cu a
unuia dintre personaje, alteori fiind obiectivă şi impersonală, în proza modernă putând fi
identificaţi mai mulţi naratori), două direcţii fundamentale prin care îi transmite cititorului un
mesaj în legătură cu lumea pe care o imaginează: el relatează ce se întâmplă în interiorul acestei
lumi sau prezintă diverse aspecte ale acesteia (personaje, spaţii, peisaje etc.). În acest context
se impune o observaţie fundamentală: naraţiunea şi descrierea sunt două entităţi inseparabile în
operele literare. Pentru a relata întâmplări, scriitorul trebuie să-i dea cititorului câteva repere
spaţiale, să-i ofere o imagine concretă a eroilor, iar faptul acesta impune utilizarea elementelor
descriptive. Cunoaşterea modului în care funcţionează relaţia dintre descriere şi naraţiune este
necesară pentru realizarea unei lecturi adecvate şi pentru detectarea semnificaţiilor operei.
Ca moduri de expunere, dialogul şi monologul contribuie la transmiterea mesajului operei
literare. În cazul dialogului, definit ca mod de comunicare între două sau mai multe persoane,
trebuie identificate, în primul rând, funcţiile lui în naraţiune, natura şi semnificaţiile replicilor,
ca intervenţii ale personajelor în actul comunicării.
Cele patru moduri de expunere sunt separabile doar teoretic. În procesul analizei, cercetarea
acestora trebuie corelată. Nu identificarea şi inventarierea elementelor sunt importante, ci
cunoaşterea funcţiilor lor estetice şi a contribuţiei la sporirea valenţelor artistice ale operei.
33. PROZA DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ
Propunându-şi să interpreteze cu elevii acest tip de roman, profesorul va avea grijă să explice
conceptul de „analiză psihologică”, definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca modalitate
de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii
lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă,
în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică utilizate de scriitorul
respectiv.
In 1926, criticul Garabet Ibraileanu disocia, in eseul Creatie si analiza, doua modalitati de
realizare a romanului: "Creatia", adica infatisarea comportarii personajelor; si "analiza", adica
descrierea starii sufletesti a acestora; constatand ca ele "se gasesc impreunate, in diverse
proportii, la orice prozator de talent".
Inovatiile pe care le aduce romanul de analiza psihologica fata de romanul traditional sunt la
nivelul personajului, al prezentarii evenimentelor, al constructiei si tehnicii de redactare.
Personajul este imprevizibil, inadaptat din punct de vedere psihic.

Este prezentat din interior, cu lumea sa de ganduri si sentimente care nu au totdeauna
corespondenta in lumea reala, este ilogic uneori, prada obsesiei, hipersensibil, facand acte
gratuite
Evenimentele sunt prezentate din interior, sunt trairi, sentimente, ganduri si mai putin
fapte exterioare, la persoAna I, implicand subiectivitatea autorului. Constructia
romanului de analiza psihologica poate fi, aparent fara logica, faptele fiind povestite nu in
ordine cronologica, ci in functie de fluxul memoriei, dandu-se importanta detaliului,
dilatandu-se timpul real.
Tehnicile folosite sunt introspectia, monologul interior, memoria involuntara, fluxul
constiintei, inmultirea perspectivelor.
34. CONFLICTUL INTERIOR AL PERSONAJULUI PRINCIPAL
Conflictul dintr-o operă epică sau dramatică se defineşte ca un dezacord, o dispută, o luptă
între două sau mai multe personaje, fiind un factor care poate orienta desfăşurarea acţiunii unei
opere literare. Este factorul determinant în desfăşurarea acţiunii unei opere literare epice sau
dramatice. Poate fi: exterior, manifestat prin confruntarea deschisă ori mocnită dintre personaje
( sau grupuri de personaje ) având interese sau concepţii diferite, contradicţia dintre un
personaje şi mediul ostil afirmării sale ca personalitate; interior, constând în tensiunea care
decurge din sentimentele, opţiunile contradictorii ale unuia şi aceluiaşi personaj.
Din perspectiva momentelor subiectului, izbucnirea conflictului se suprapune cu intriga,
maxima tensiune cu punctul culminant, iar soluţionarea conflictului cu deznodământul.
35. ALTERNANȚA TIMPURILOR ȘI MODURILOR VERBALE
Timpurile verbale joacă un rol foarte important într-o naraţiune, pot impregna acţiunii un
caracter dinamic sau, în cazul romanelor poliţiste, pot crea o stare de suspans şi tensiune. Aceste
efecte se obţin fie prin împletirea a două sau mai multe timpuri verbale a căror funcţii se
completează şi pot obţine o astfel de stare, fie prin uniformitate: apelarea la un anumit timp
Exemple!
36. CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC – EXPRESIVITATE
stil:

37. POSTMODERNISM
Postmodernismul este un curent în curs de cristalizare şi teoretizare, putând fi definit drept

mişcare culturală din a doua jumătate a secolului al XX-lea, până în prezent, ce aparţine de
modernism, deosebindu-se prin aceea că înglobează experienţa estetică anterioară, o
recuperează original, ironic şi ludic, parodic şi absurd.
Termenul postmodernism a fost utilizat începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-
lea şi reprezentanţii acestui curent se raportează la Cenaclul de luni, înfiinţat la Bucureşti,
acolo unde se reunesc scriitorii generaţiei ’80, care au complexul că „totul a fost deja scris”.
Ca şi specific al acestui curent, remarcăm că se propune o nouă relaţie a artistului cu lumea,
ancorată în cotidian, în existenţa banală, deschisă spre real, dar şi spre imaginar. Eclectismul,
obiectivitatea, intertextualitatea, amestecul de genuri şi specii literare, de coduri, biografismul
(autorul apare în opera literară), sunt tot atâtea trăsături ale postmodernismului. În plus,
limbajul poeziei este curent, cotidian, prozaic, registrul este neologic (s.m.s., mass-media,
P.C.), eludându-se semnele de punctuaţie şi de ortografie, de fapt, normele gramaticale.
Citadinismul, proza scurtă, tendinţa către S.F., către groază, către povestirea în versuri sunt
alte caracteristici ale literaturii postmoderne.
Reprezentanţi de seamă în literatura română sunt: Alexandru Muşina (primul scriitor care a
utilizat termenul de postmodernism), Simona Popescu, Matei Vişniec, Ioan Groşan şi Mircea
Cărtărescu (foto), iar în literatura universală mai cunoscuţi sunt: Gabriel Garcia Marquez,
John Fowles, Mario Vargas Llosa.
Postmodernismul neagă şi desfiinţează tiparele, cenzura, stereotipul, certitudinea, cauzalitatea,
permanenţa, ierarhia, punând în locul lor concepte ce au ca valori dominante libertatea,
toleranţa, originalitatea, interculturalitatea, renunţarea la limite şi graniţe, amestecul stilurilor,
discontinuitate, descentralizare. Omul postmodern nu mai caută profunzimea, ca în modernism,
el trăieşte în alte universuri, în care cunoaşterea înseamnă alunecare, „mângâiere” a
suprafeţelor, iar „procesul de coborâre a artei în cotidian a devenit pervaziv”12 şi totul se dizolvă
în spaţiul experienţei umane obişnuite.
Postmodernul, spune Mircea Cărtărescu, „nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează.
Nu există pentru el valoare stabilă şi inatacabilă. (...) Postmodernul trăieşte ironia cu atâta
intensitate, încât ea, până la urmă, dispare, la fel de pervazivă ca şi aerul pe care îl respiri. Este
un tip de ironie special, numit de Alan Wilde ironie suspensivă.” Postmoderniştii atribuie sau
lasă o mare libertate cititorului în modalitatea de a interpreta şi construi textul.
38. PORTRETUL PERSONAJULUI
Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul

înseamnă, în esenţă, a evidenţia trăsăturile fizice şi morale ale acestuia, aşa cum se desprind din
opera literară respectivă. Portretul personajului se realizează printr‑o caracterizare directă sau
indirectă.
1. Mijloace de caracterizare directe:

– de către autor;
– de către alte personaje;
– de către personajul însuşi (autocaracterizare);
2. Mijloace de caracterizare indirecte:
– din limbaj;
– din fapte;
– din comportament;
– gesturi;
– din relaţia cu alte personaje.
social.
39. IMAGINARUL ȘI VIZIUNEA
Imaginarul „se situează în afara realităţii concrete, incontestabile, a unei realităţi percepute fie
direct, fie prin deducţie logică sau exprimare ştiinţifică”. El este, în esenţa sa, o realitate
independentă, care dispune de propriile sale structuri şi de propria sa dinamică.
Imaginaţia este un „produs al voinţei creatoare a artistului”. Pentru a accede la originalitate,
imaginaţia artistului trebuie să nege realul, să sfarme conexiunile
în care se prezintă el percepţiei obişnuite şi să propună alte conexiuni.
Fluctuaţiile imaginarului pornesc, faţă de cele ale mitului, de la un model narativ constant şi
deviază în funcţie de concepţia scriitorului asupra evoluţiilor
sociale, politice şi culturale. Deformarea imaginarului primar este şi o formă de emancipare a
acestuia, este o acţiune prin care imaginaţiei i se oferă orizonturi nebănuite. Or, esenţa textului
poetic rezidă inclusiv în capacitatea autorului de a inventa situaţii noi, de a intui şi valorifica
spaţii metafizice inedite.
Descifrarea imaginarului artistic va ilustra faptul ca imaginea in literatura este mai mult decat
un semn, este un sens in stare născândă".
■ Imaginarul poetic este un concept estetic ce vizează imaginea artistică, o reflectare

sensibilă a realităţii prin cuvinte, sunete, culori, în funcţie de materialul specific fiecărei forme
de artă. Este un produs al imaginaţiei, al fanteziei artistului, care va recrea realul, va reconfigura
sugestiile şi impresiile primite din jur, dinspre existenţa şi experienţa lui, particularizând
generalul şi concretizând abstracţiile.
Plecând de la realitate, artistul nu o reproduce, ci o transfigurează prin filtrul
concepţiilor şi al sensibilităţii sale. Produsul artistic obţinut este o imagine a lumii, o alternativă
construită prin jocul ficţiunii, iar imaginarul artistic generează opere ca „realitate artistică".
Imaginile artistice ale literaturii sunt „imagini verbale, imagini exprimate prin cuvânt".
40. INSTANȚELE COMUNICĂRII ÎNTR-UN TEXT POETIC
Comunicarea în textul poetic este definita prin eul liric și prin raportul autor-eul liric.
Autorul/Poetul: creatorul versurilor.
Eul liric: este acea instanță (acel cineva, mai mult sau mai puțin identificabil) care comunică
prin textul poetic idei, gânduri, sentimente. Este „o voce” a emițătorului care este o abstracție
și nu trebuie confundată cu persoana fizică (poetul).
Mărcile lexico-gramaticale (însemne/embleme) ale prezenței eului liric în textul poetic pot fi:
pronume și verbe la pers I si/sau a II-a.
Autorul este o instanţă creatoare ce sintetizează mai multe entităţi, care îi permit „să-şi
depăşească limitele şi să se dilate la infinit" (Marcel Raymond) în actul liric (eu concret/eu
empiric/eu originar/eu profund/eu biografic/eu personal/eu mistic etc.). Dacă „lirismul este
vibraţia interiorului" (Liviu Rusu), atunci autorul de poezie este în mod necesar o sensibilitate
superioară, deschisă spre confesiune şi meditaţie, chiar dacă acest proces este mediat de către
masca eului liric. El observă lumea în toate datele ei şi o sublimează în actul de creaţie,
modelând-o cu ajutorul cuvântului. Creatorul „se deschide la spectacolul lumii, se implică în
el" (Gyorgy Lukâcs), selectând acele elemente durabile, eterne şi semnificative care pot fi
transferate asupra oricărui cititor.
Eul liric este un concept esenţial pentru înţelegerea textului poetic, sintagma care
numeşte ipostaza creatorului, a artistului, dar care nu se identifică cu biografia acestuia. De
altfel, în poezia modernă se poate spune că „eu e altul" (Arthur Rimbaud), în timp ce la Paul
Valery, Paul Claudel, T. . Eliot se adânceşte depărtarea eului poetic (subiectul liric) de eul
„empiric", psihologic, în sensul depăşirii limitelor subiectivităţii autorului spre asumarea altei
identităţi poetice, mai complexe.
Receptorul (cititorul) este destinatarul - explicit sau implicit - al creaţiei lirice, instanţa
care decodifică mesajul, contemplă imaginarul poetic, reflectează asupra sensurilor create, le
interiorizează şi valorizează opera prin raportare la un sistem axiologic propriu. El recompune
universul genezic al operei, ia asupra sa toate trăirile autorului şi le filtrează prin propriul orizont
uman, ca într-o simbolică oglindire. în genul liric, cititorul are un rol poate mai important decât
în celelalte genuri literare, poezia fiind prin excelenţă arta trăirilor intense şi profund personale.
În această ecuaţie, spaţiul receptării este definitoriu pentru desăvârşirea universului de

semnificaţii al textului, lucru posibil numai prin participarea intensă a unui lector sensibil şi
competent, posesor al unor chei de lectură simbolice, mitice, filosofice, afective etc.
41. PERSPECTIVA NARATIVĂ
Este un concept prin care se definește punctul de vedere al naratorului în raport cu universul
diegetic (modul narativ de expunere), cu personajele care evoluează în spațiul ficțiunii artistice.
Modelul narativ tradițional avea ca prezență dominantă naratorul omniscient, în timp ce proza
modernă optează pentru viziune internă a unui personaj narator, ori pentru focalizarea multiplă,
asociind punctele de vedere ale mai multor instanțe narrative.
42. Procedee cu efect comic
Prin râs se manifestă ambivalenţa condiţiei umane: spiritualitatea şi instinctualitatea. Psihologi,

filozofi, sociologi, antropologi au încercat, de-a lungul secolelor, să identifice natura relaţiei
dintre râs şi umor, să elaboreze teorii ale râsului şi umorului.
Ştim că „a savura umorul şi râsul în mod liber este o trăsătură a unei comunităţi relaxate,
deschise, nu a unei ideologii ascetice sau a unei societăţi încordate”.
Râsul ascunde o gândire secundă, de înţelegere, de complicitate cu alte persoane care
râd. Râsul şi umorul sunt determinate cultural, istoric şi individual.
Comicul e declanşat de stimuli intelectuali care stârnesc râsul, fiind intenţionat pregătiţi şi
conştient percepuţi în raport cu râsul.
Urmărind strategiile de realizare a comicului într-un text, putem remarca două situaţii: a)
comicul intervine la sfârşit pentru a desăvârşi, justifica opera respectivă (scena finală,
concluzia, vorba de duh); b) comicul traversează tot textul, menţinând atenţia şi alimentând
râsetele prin succesiune de gaguri şi glume, pentru a contrasta cu restul textului grav, serios.
Se fixează astfel paranteze distractive (anecdote, ilustraţii, digresiuni), care pot da o tonalitate
ambiguă între serios şi comic, sau pot releva caracterul ludic, ironic al textului. Istoriile
comice, scenele umoristice atrag receptorul către finalul care va justifica sau va răsturna textul.
Pot exista o serie de procedee de diversiune, de amânare, de deturnare a desfăşurării textului
către finalul său: ritm confuz, stil hiperbolic, bâlbâieli, mai multe puncte de vedere, mai multe
obiective (ludic, narativ, satiric). Nivelurile manifestărilor comicului verbal: infralingvistic
(flecăreală, schimbarea vocii, bâlbâială), lingvstic (calambururi, fantezii verbale, vorbe de
spirit), extra-lingvistic (absurdităţi, anecdote), metalingvistic (jocuri asupra convenţiilor,
asupra codului, parodii).
Mijloacele de realizare comicului pot fi: lingvistice (vorbă bună, monolog, roman umoristic),
scenice (gesturi, mimică, atitudine, deghizare, punere în scenă), plastice (benzi desenate,
caricaturi, filme de animaţie pentru copii).
Procedeele lingvistice ale comicului sunt de trei categorii: a) fonetice: devierea de la pronunţia
corectă; b) lexicale: diminuarea şi augmentarea, calamburul sau jocul de cuvinte, deplasarea
sau dislocarea, aluzia, circularul, dublul sens cu aluzie, echivocul, spirit prin derivaţie şi
deviaţie, numele personajelor, contrastul dintre nume şi prenume, poreclele, imixtiunea
jargonului în limbajul curent; c) procedee logico-stilistice: repetiţia, ticul, hazardul,
prezentarea simultan a aceluiaşi gest la mai mulţi indivizi, jocul care îl transformă pe om în
marionetă, confuzia creată de gemeni, cuplurile comice, interferenţa de limbaje, introducerea
unui personaj reprezentând o civilizaţie dintr-o altă epocă, inversarea funcţiilor, rolurilor,
digresiunile şi parantezele ce amână o situaţie tensionată.
43. PROZA REALISTĂ
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la
subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile
desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă,
veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.
Trăsăturile prozei realiste:
 Caracterul verosimil, eidealizat al faptelor relatate

 Geneza reprezentată de fapte reale
 Tematica socială
 Aspectul monografic
 Caracterul de frescă
 Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj)
şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
 Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în
impulsul lui de a avea un statut social superior
 Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând
după logica determinismului social)
 Cronologia faptelor
 Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice
şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
 Simetria şi caracterul circular al romanului
 Personajul tipic în situaţii tipice
 Deznodământul cert
 Finalul închis/deschis
 Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
 Obiectivitatea naratologică
 Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent
44. SURSELE COMICULUI
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi
esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a
unor situaţii şi personaje comice.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme
comice clasice.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale. Limbajul este principala
modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea
indirectă.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare,

în timp ce comicul de moravuri este bazat pe opoziţia dintre aparenţa onorabilă şi esenţa reală
şi imorală atât în viaţa de familie cât şi în viaţa publică.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: personajele având nume comice.

Teorie Pentru Subiectul II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teorie Pentru Subiectul II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BAC – GHID SUBIECT II

Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,

- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate

3. ROLUL STILISTIC AL VERBELOR LA PERFECT COMPUS ȘI IMPERFECT

Stilistica studiază expresivitatea limbii şi mijloacele utilizate de autor în cazul textelor

 infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea

 reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită,

Valori stilistice ale timpurilor verbale

schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;

Trasaturi/ principii estetice romantice:

- cultivarea emotiei si a sentimentului; intensitatea trairilor (pasiunea); antiteza

5. DOUĂ FIGURI DE STIL DIFERITE

Expresivitatea este acea caracteristică a limbajului poetic de a transmite cu forţă ideile şi

- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări

Teme şi motive lirice

- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;

8. DOUĂ MIJLOACE / PROCEDEE ARTISTICE

MIJLOACELOR DE REALIZARE ARTISTICĂ reprezintă un ultim pas al studiului textului

Expresivitatea este acea caracteristică a limbajului poetic de a transmite cu forţă ideile şi

9. ROLUL DIALOGULUI TEXT DRAMATIC

10. GENUL LIRIC

- prezintă universul patriarhal al satului, problematica ţărănească;

Un prim aspect este reprezentat de ambiguitatea mesajului şi a referentului poetic (context).

13. DOUĂ MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIA

Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes.

Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul

1. Mijloace de caracterizare directe:

– de către alte personaje;

– de către personajul însuşi (autocaracterizare);

2. Mijloace de caracterizare indirecte:

– din relaţia cu alte personaje.

14. DOUĂ MOTIVE LITERARE

16. ROLUL NOTAȚIILOR AUTORULUI

Rolul indicatiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificatiilor simbolice si de asemenea,

17. PAȘOPTISMUL ROMÂNESC

Din punct de vedere cultural şi literar, se constată o încercare de aliniere cu Occidentul:

 Afirmarea criticii literare moderne

18. GENUL DRAMATIC

19. GENUL EPIC

20. DOUĂ TRĂSĂTURI DE CARACTER ALE PERSONAJULUI...

Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes.

21. SEMNIFICAȚIILE TITLULUI

22. SEMNIFICAȚIA TEXTULUI, EVIDENȚIIND CARACTERUL SĂU DE ARTĂ

Sintagma „artă poetică” desemnează, concomitent, câteva concepte şi fenomene literare.

23. RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

24. PROZĂ ROMANTICĂ

25. DESCRIEREA LITERARĂ

Descrierea literară tip tablou

Având caracter iconic, descrierea foloseşte cu precădere imagini artistice-vizuale, auditive,

În cadrul descrierii predomină folosirea grupului nominal (substantivul şi determinanţii săi), cu

Privirea descriptorului poate avea traiectorii diferite: de la ansamblu la detaliu şi invers, de la

Descrierea literară tip portret

Tipuri de portrete: Autorul se poate opri la anumite detalii semnificative , cu importanta

26. PROZA MODERNĂ SUBIECTIVĂ

27. PROZA MODERNĂ

Proza moderna se caracterizeaza prin orientarea spre eu subiectivitate, scriitura la persoana I,

28. PROZA LITERARĂ

29. ALTERNANȚA TIMPURILOR VERBALE

30. INTEROGAȚIILE RETORICE

31. MESAJUL POETIC

32. ROLUL MODURILOR DE EXPUNERE

33. PROZA DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

Personajul este imprevizibil, inadaptat din punct de vedere psihic.