SUBIECTUL II BAC

Din anul 2018 (inclusiv pentru anul acesta, 2020), examenul de Bacalaureat la limba și
literatura română are o noua structură, iar cele mai multe modificări pot fi observate la cel
de-al doilea subiect. Dacă până acum ți se cerea să scrii un text argumentativ pornind de la
un citat sau având o anumită temă, de anul acesta subiectul II presupune citirea
unui text literar aparținând
genului epic, liric sau dramatic și rezolvarea unei cerințe.

În funcție de textul primit, vei putea primi o cerință precum:

 evidențierea a două sau mai multe trăsături ale unui curent literar (romantism,

simbolism, realism, modernism, neomodernism, tradiționalism, postmodenism,
iluminism, idelologia pașoptistă),
 explicarea rolului modurilor și timpurilor verbale utilizate,
 evidențierea modalităților de caracterizare a unui personaj,
 explicarea relației dintre titlu și text,
 rolul procedeelor artistice folosite,
 trăsăturile unei specii literare, etc.

1.Curente literare

2.Genuri și specii literare

3.Modurile de expunere

4.Modalități de caracterizare a personajelor

5.Rolul modurilor și timpurilor verbale

6.Figuri de stil și procedee artistice

7.Imagini artistice

8.Elemente de versificație

9.Rolul indicațiilor scenice

10.Tipurile de comic

1
Curente literare

Pe site-ul nostru ai la dispoziție un ghid detaliat al curentelor literare. În ghidul de

față prezentăm, pe scurt, caracteristicile fiecărui curent literar, menționând și câțiva
reprezentanți ai acestora.

Cuprins

 Clasicismul

 Romantismul

 Simbolismul

 Modernismul

 Realismul

 Tradiționalismul

 Neomodernismul

 Postmodernismul

1. Clasicismul

Apărut în Franța, acest curent literar a fost foarte popular în Europa între secolele al XVII-
lea și al XIX-lea. În literatura română, clasicismul nu s-a manifestat în totalitate, însă
trăsături ale acestuia se regăsesc în operele unor autori precum Titu Maiorescu, I.L.
Caragiale sau Ioan Slavici.

Caracteristici ale clasicismului în literatură:

 accentul pus pe rațiune în detrimentul pasiunii

 cultivarea armoniei, a calofiliei, a echilibrului și a structurii simetrice

 construcția personajelor după modelul eroilor ideali, care constituie modele de

urmat în societate

 motivațiile personajelor constau în principii etice solide, precum: onestitatea,

adevărul, patriotismul etc.

 puritatea genurilor și a speciilor (ele nu se amestecă unele cu celelalte)

 prezența speciilor considerate a fi „superioare” (imnul, oda, poemul epic, tragedia),

precum și a poeziilor cu formă fixă (sonetul, glosa, rondelul etc.)

2
 respectul pentru reguli (exemplu: în cazul tragediei, se respectă cu strictețe regula
celor trei unități: timp – 24 de ore, spațiu cu decor unic, acțiune cu un singur
conflict)

 stil definit prin veridicitate și simplitate

 preocuparea pentru reprezentarea aristocrației

2. Romantismul

 Apare ca reacție la clasicism

 Sursele de inspirație ale autorilor romantici variază, de la aspecte legate de realitățile

(și mai ales aspirațiile) naționale (patriotism, lupta pentru unitate națională,
elemente istorice, datini și elemente folclorice), până la mituri și legende

 Pasiunea domină, în detrimentul rațiunii

 Se cultivă relația om-natură

 Lupta pentru emanciparea de sub dominația regulilor stricte, a convențiilor

caracteristice clasicismului

 Mai multă permisivitate în ceea ce privește îmbinarea speciilor

 Se cultivă eul, astfel încât este adesea întâlnită în operele romantice problematica
omului de geniu

 Motive literare specifice: astrale (luna, stelele, domină cadrul nocturn), exotice
(insula, ca simbol al izolării), fantastice (visul, demonul), acvatice (lac, izvor, ocean,
fântână) etc.

 Tipuri de personaje specific romantice (aparțin tuturor claselor sociale): geniul (de
obicei, aspirant către atingerea absolutului), visătorul, revoltatul, angelicul. Toate
acestea sunt personaje excepționale aflate în împrejurări excepționale.

 Reprezentanți: Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu (romantism târziu), Ion

Heliade Rădulescu

3. Simbolismul

 Are loc desprinderea de sentimentalismul romantic

 Elemente principale: simbolul și sugestia (trăirile sufletești sunt sugerate, nu sunt

denumite în mod direct)

 Se realizează legătura dintre universul material și cel spiritual (de exemplu, în

„Rondelul rozelor ce mor”, de Al. Macedonski, fragilitatea trandafirilor este un
simbol al vulnerabilității ființei umane)

3
  Unul dintre procedeele artistice dominante este sinestezia (amestecul imaginilor
vizuale, senzoriale, auditive etc.)

 Stări sufletești specifice: depresia, disperarea, nevroza, dezgustul (spleenul), teama

etc.

 Muzicalitatea versurilor

 Motive literare specifice: orașul (mediul urban) ca spațiu al pierderii sinelui,

dezintegrarea materiei

 Reprezentanți: George Bacovia, Al. Macedonski

4. Modernismul

În poezie:

 ermetism (limbaj codificat)

 exprimare ambiguă

 limbaj tehnic, caracterizat prin prezența neologismelor

 adesea acuzat de elitism (poezia modernă poate părea dificil de înțeles, creând
impresia cum că ar fi destinată numai anumitor categorii sociale)

 trecerea poeziei în realitatea concretă

 preocuparea pentru funcția simbolică a limbajului

 versificația specifică: versuri libere, măsură variabilă, prezența ingambamentului

 concretul și abstractul se îmbină în cadrul imaginilor artistice

 În proză:

 Spre deosebire de romantism, modernismul neagă tradiția, contestând trecutul

 Accentul cade pe intermitența (lipsa continuității) eului și a realității perceptibile

 Apar romanul obiectiv și cel de analiză psihologică (ex. „Ion”, „Pădurea

spânzuraților”)

 Promovarea intelectualismului, prevalența mediului urban

 Reprezentanți: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat Bengescu

5. Realismul

 Domină tematicile de tip social: parvenitismul și patima înavuțirii, izolarea socială,

probleme de tip etic

4
 Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul, omniscient și omniprezent. Tonul
narațiunii este neutru, impersonal.

 Personajele aparțin mai multor categorii sociale și sunt construite astfel încât să
reprezinte tipuri umane.

 Preocuparea pentru diferite epoci și obieiurile sociale caracteristice acestora (adesea,

operele devin veritabile fresce ale diverselor epoci)

 Utilizarea tehnicii detaliului în descrieri

 Operele pot fi inspirate din fapte reale sau putem regăsi în cadrul acestora elemente
reale (locuri, personaje)

 Reprezentanți: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu

6. Tradiționalismul

 Pledoaria pentru valorile tradiționale, a căror existență este justificată prin

semnificația pe care acestea o poartă

 Orice divagare de la legile tradiției este respinsă

 Țăranul este plasat în centrul atenției cititorului

 Limbajul este caracterizat, printre altele, de prezența arhaismelor

 Ca mijloc artistic, se remarcă evocarea (având în vedere preocuparea pentru trecut a

tradiționaliștilor)

7. Neomodernismul

 Abundența metaforelor și a meditațiilor filosofice

 Prezența ironiei și a intelectualismului

 Limbaj ambiguu

 Excentricitatea imaginilor

 Accentuarea simțurilor, produsă prin intermediul imaginilor artistice

 Tendința de concretizare a abstractului (de exemplu, iubirea văzută ca o leoaică de

către Nichita Stănescu)

 Reprezentanți: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana

8. Postmodernismul

 Introducerea ideii cum că totul a fost spus deja, nemaiputându-se adăuga nimic nou.
Astfel, accentul cade nu pe ceea ce se spune, ci pe felul în care ceva este spus (adesea,
în manieră ironică sau critică)

5
  Limbajul este caracterizat, printre altele, de jocuri de cuvinte

 Recuperarea ironică a tradiției

 Accentul cade pe cotidian, pe aspecte ale vieții reale

 Întâlnim intertextualitatea, metatextualitatea (parafrazarea, parodierea, motto-ul

etc.)

 Prezența ironiei, a sarcasmului

 Valorile și principiile sunt relativizate, regulile sociale sunt regândite

 Reprezentanți: Mircea Cărtărescu, Simona Popescu

Genuri și specii literare

Mai multe informații despre genurile și speciile literare vei găsi accesând ghidul
nostru Genuri literare. Aici profesorii noștri ți-au explicat diferențele dintre genul epic,
genul liric și genul dramatic, eu evidențiat trăsăturile acestora, dar au inclus și informații
despre fiecare specie literară în parte, astfel încât să îți fie ușor să le identifici.

Cuprins

 Genurile literare

o Genul epic

o Genul liric

o Genul dramatic

 Speciile literare

o ➔ Genul epic

o Specii în proză

o Anecdotă

o Autobiografie

o Basm

o Biografie

o Jurnal

o Memorii

o Mit

o Nuvelă

6
o Povestire

o Reportaj

o Roman

o Schiță

o Parabolă

o Fabulă

o Specii în versuri

o Baladă

o Fabulă

o Epopee

o Poem

o ➔ Genul liric

o Elegia

o Oda

o Pastelul

o Meditația

o Satira

o Pamfletul

o Sonetul

o Rondelul

o Gazelul

o Glosa

o Romanța

o Imnul

o Doina

o Idila

o Haiku-ul

7
 o ➔ Genul dramatic

o Comedia

o Tragedia

o Drama

1. Genurile literare

 Genul epic

Are trei elemente definitorii:

1. Naratorul

 Poate fi autorul sau unul dintre personajele operei

 Este cel care relatează evenimentele petrecute în cadrul operei

2. Acțiunea

 Reprezintă totalitatea evenimentelor narate

 Se poate realiza la persoana I (perspectivă subiectivă) sau la persoana a III-a

(perspectivă obiectivă)

 Este fixată în timp și spațiu

 În general, aceasta se definește prin unitate compozițională, întrucât faptele relatate

sunt organizate în momente ale subiectului literar: expozițiunea, intriga,
desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.

3. Personajele

 Reprezintă atât agenți ai acțiunii, cât și purtători ai mesajului autorului

 În funcție de amploarea și diversitatea acțiunii, numărul personajelor variază

Mod de expunere dominant: narațiunea

Gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor.

Acțiunea este fixată în timp și spațiu, fiind organizată în momente ale subiectului:
expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.

 Genul liric

Mod de expunere dominant: descrierea sau monologul liric

8
Este caracterizat de subiectivism

Se face simțită prezența eului liric prin mărci ale acestuia, precum: pronume, adjective
pronominale și verbe la persoana I, adresări directe, invocații etc.

Gândurile și sentimentele eului liric sunt transmise în mod direct, prin intermediul
imaginilor artistice și al figurilor de stil.

De cele mai multe ori, în operele lirice nu sunt prezente personaje. Dacă ele există, au rol
simbolic.

Textul operelor lirice este structurat în versuri și strofe (strofele nu sunt obligatorii),
apărând astfel și elemente de prozodie: măsura, ritmul, rima.

Ambiguizarea, sugestia, precum și devierea de la normele limbii literare sunt trăsături

specifice genului liric.

 Genul dramatic

Modul de expunere dominant: dialogul sau monologul dramatic.

Scopul conceperii unei opere dramatice este interpretarea acesteia pe o scenă, în fața unui
public spectator.

Operele ce aparțin genului dramatic presupun o delimitare strictă în timp și spațiu, întrucât
conținutul acestora va fi interpretat pe scenă.

Operele dramatice au structuri specifice: scene, acte, replici.

Sunt prezente indicațiile scenice, care se mai numesc și didascalii. Acestea reprezintă
singura intervenție a autorului în opera dramatică.

2. Speciile literare

Fiecărui gen literar îi aparțin anumite specii literare, după cum urmează:

➔ Genul epic

Specii în proză

 Anecdotă

 Autobiografie

 Basm

 Biografie

 Jurnal

 Memorii

9
  Mit

 Nuvelă

 Povestire

 Reportaj

 Roman

 Schiță

 Parabolă

 Fabulă

Specii în versuri

 Baladă

 Fabulă

 Epopee

 Poem

➔ Genul liric

 Elegia

 Oda

 Pastelul

 Meditația

 Satira

 Pamfletul

 Sonetul

 Rondelul

 Gazelul

 Glosa

 Romanța

 Imnul

 Doina

10
  Idila

 Haiku-ul

➔ Genul dramatic

 Comedia

 Tragedia

 Drama

Modurile de expunere

La subiectul II al examenului de Bacalaureat de la limba și literatura română este posibil să

primești și cerința de a menționa ce mod de expunere folosește autorul textului pe
care l-ai primit, dar și care sunt particularitățile acestuia. Accesând această pagină vei
afla care sunt caracteristicile narațiunii, ale dialogului, alea descrierii, cât și
ale monologului.

Cuprins

 Narațiunea

 Dialogul

 Descrierea

 Monologul

Modurile de expunere sunt utilizate de către autorul unei opere literare pentru a se exprima
fie în mod direct, fie indirect. Acestea sunt, după cum urmează:

1. Narațiunea

Narațiunea este modul de expunere prin care se relatează fapte și întâmplări într-o
succesiune temporală. Aceasta implică: un narator, acțiune și personaje. Naratorul
reprezintă ipostaza literară a autorului, iar rolul acestuia este acela de a povesti
evenimentele petrecute, precum și de a descrie locurile unde se petrece acțiunea.

Deși este întâlnită ocazional în cadrul operelor dramatice, narațiunea este modul de
expunere specific pentru operele epice. Ocazional, întâlnim narațiunea în operele lirice cu
caracter narativ.

Exemplu:

„Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un
frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele
craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți
ani trecură la mijloc de când acești frați mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii,

11
adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și așa
veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele
sale: pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a
pământului, și crăia istuilalt la o altă margine.”

(Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”)

2. Dialogul

Dialogul este modul de expunere care reproduce întocmai cuvintele personajelor, devenind
astfel și un instrument al caracterizării acestora. Acesta predomină în operele dramatice,
însă este întâlnit și în cadrul operelor epice, sau chiar în cele lirice (în poeziile lirice
dialogate).

Exemplu:    

„— Dumneata, Vitorie, ai treabă cu părintele.

— Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinţia sa şi să-mi mai scrie un răvaş.
— Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc
şi vorbă cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. A mâncat, ş-
acuma s-a fi hodinind.”
(„Baltagul”, Mihail Sadoveanu)

3. Descrierea

Descrierea este modul de expunere prin care sunt prezentate trăsăturile unor elemente, fie
ele obiecte, personaje, fenomene, stări sufletești etc. Acest mod de expunere contribuie
masiv la crearea unei atmosfere specifice operei, introducând cititorul în universul acesteia.
În timp ce narațiunea se bazează pe verbe și, în general, pe acțiune, descrierea conține în
special adjective, substantive și adverbe. Deși acest mod de expunere este cel mai des
întâlnit în operele lirice, el se regăsește și în cele epice, unde se îmbină cu dialogul și
narațiunea.

Exemplu:

„Pavel era holtei, și casa lui destul de încăpătoare: laițe și paturi de jur împrejur; lângă sobă,
altul, și toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între
șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu și alte custuri tăioase, mușcheŕ, piedecă,
hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan, ghinț, piele, ață, hârbul cucălacan, clei și tot ce
trebuie unui ciubotar.”
(„Amintiri din copilărie”, Ion Creangă)

4. Monologul

Monologul reprezintă vorbirea unui singur personaj, căruia îi lipsesc interlocutorii. Acest
mod de expunere este caracteristic în special operelor lirice, în care se regăsește monologul
liric. Acesta poate lua fie forma unei confesiuni sau a descrierii (în pasteluri, de exemplu).

Exemplu:

12
        „A-nceput un greiere
        Casa s-o cutreiere.
        Șuieră
        Și fluieră
        Și să dormi nu te mai lasă;
        Parc-ar fi la el acasă.
        Ducă-se în altă aia,
        Că mi-a luat-o el odaia
        Și mă bate la ureche
        Struna lui de sârmă veche.”
       („Greierele”, Tudor Arghezi)

Monologul interior are loc când un personaj al unei opere literare vorbește în gând.

Acesta reprezintă atât o formă de comunicare neadresată, cât și una dintre formele
preferate ale prozei (în literatura română).

Monologul teatral se regăsește în operele care aparțin genului dramatic, când un personaj
vorbește singur pe scenă, în fața unui public spectator. Un bun exemplu de monolog teatral
este cel al protagonistului operei „Iona”, de Marin Sorescu. În această piesă de teatru,
autorul utilizează tehnica modernă a monologului dialogat, sau a solilocviului (monolog
care are loc fie în prezența, fie în absența unui alt personaj, de care se face abstracție).

Modalități de caracterizare a personajelor

Nu mai ții minte care sunt principalele metode de caracterizare a unui personaj? Pe

această pagină vei găsi informații despre fiecare tip de caracterizare, astfel că, dacă la
subiectul II al examenului de Bacalaureat la limba și literatura română ți se va cere să
prezinți modalitățile de caracterizarea a unui personaj, vei ști exact cum să formulezi un
răspuns de nota 10.

Caracterizarea este modul prin care autorul unei opere literare prezintă și evidențiază
trăsăturile morale și fizice ale personajelor sale. Scopul caracterizării mai poate fi acela de a
individualiza personajul sau de a-l include într-o anumită tipologie, după caz.

Cuprins

 Caracterizarea directă

o De către autorul însuși

o De către personajul în cauză (autocaracterizare)

o De către alte personaje

 Caracterizarea indirectă

Personajele pot fi de diferite tipuri:

13
1.    În funcție de locul ocupat de către acestea în cadrul operei literare:
a)     principale
b)     secundare
c)     episodice
d)     figurante

2.    În funcție de numărul lor:

a)     individuale
b)     colective

3.    În funcție de raportul lor cu realitatea:

a)     Reale
b)     Imaginare (fantastice)
c)     Simbolice
d)     Alegorice

4.    În funcție de curentul literar pe care îl reprezintă:

a)     romantice
b)     realiste
c)     clasice

Cele două procedee fundamentale de caracterizare a personajelor sunt:

1. Caracterizarea directă

Acest tip de caracterizare presupune comunicarea directă a trăsăturilor unui anumit

personaj și poate fi realizată:

1. De către autorul însuși

Cuprinde:

 Fapte importante săvârșite de personaj

 Atitudini relevante ale acestuia

 Relația de antiteză cu alte personaje

 Date biografice

 Portretul fizic

 Mimica personajului

2. De către personajul în cauză (autocaracterizare)

Cuprinde:

 Monolog interior (gânduri, atitudini, opinii, sentimente)

14
  Introspecție

 Mărturie directă

 Confesiune

 Autoanaliză

3. De către alte personaje

Cuprinde:

 Atitudinea altor personaje față de cel caracterizat

 Ceea ce alte personaje spun despre cel caracterizat

2. Caracterizarea indirectă

Acest tip de caracterizare presupune desprinderea trăsăturilor personajului din:

 faptele acestuia

 comportamentul lui, precum și atitudinea față de alte personaje

 gândurile și ideile lui

 aspectul fizic (inclusiv vestimentația)

 statutul social al acestuia

 particularități de limbaj, precum și alte modalități prin care el comunică

 nume

 mediul în care personajul trăiește

 atitudinea naratorului sau a autorului față de acesta (când naratorul nu este complet
detașat)

Rolul modurilor și timpurilor verbale

Verbul este considerat a fi nucleul comunicării în cadrul tuturor enunțurilor. Acesta

constituie o sursă semnificativă a expresivității artistice, care apare nu doar la nivelul
conținutului semantic, ci și la cel al structurii lingvistice (verbe, locuțiuni) și al
claselor morfologice tipice (moduri, timpuri, persoană).

Cuprins

 Rolul modurilor verbale

o Modul indicativ

15
 o Modul imperativ

o Modul conjunctiv

o Modul condițional-optativ

o Modul infinitiv

o Modul gerunziu

o Modul participiu

o Modul supin

 Rolul stilistic al timpurilor verbale

o Timpul prezent

o Timpul imperfect

o Timpul perfect simplu

o Timpul perfect compus

o Timpul mai mult ca perfect

o Timpul viitor

În analiza oricărui text literar este importat să luăm în considerare rolul stilistic al
modurilor și al timpurilor verbale. Acestea întăresc mesajul operei, contribuind, în același
timp, și la conturarea atmosferei create de către autor, după cum urmează:

Rolul modurilor verbale

1. Modul indicativ

Acest mod verbal sugerează caracterul obiectiv al evenimentelor și stărilor exprimate.

Relația de opoziţie cu modul conjunctiv indică diferențele dintre ceea ce este real şi ireal,
dintre posibilitate și certitudine.

Așadar, modul indicativ exprimă o acțiune pe care emițătorul o consideră ca fiind reală și
sigură, nu doar realizabilă, așa cum se petrece în cazul altor moduri verbale.

Exemplu:

„Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca
dânsa.” („Baltagul”, Mihail Sadoveanu)

2. Modul imperativ

Modul imperativ este unul dintre indicatorii comunicării directe. El poate exprima: un
ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o urare. Acesta:

16
  indică dorinţa emiţătorului de a cauza sau a opri/ evita o acțiune

 indică atitudini şi sentimente, ceea ce implică subiectivitate (spre deosebire de

obiectivitatea presupusă de modul indicativ)

 reprezintă o marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a

discursului personajelor

 constituie, împreună cu adjective sau substantive, o marcă a oralității stilului narativ

 când este prezent într-un text liric, el arată discursul dialogic sau monologul adresat.
Uneori, cel din urmă poate deveni invocație retorică.

 într-o narațiune, modul imperativ poate lua locul indicativului pentru a dinamiza
narațiunea, dramatizând-o în același timp (imperativul narativ sau dramatic).

Exemplu:

„Și când caută mama sa smântânească oalele, smântânește, Smarandă, dacă ai ce”
(„Amintiri din copilărie”, Ion Creangă)

3. Modul conjunctiv

Modul conjunctiv indică o acțiune imposibilă în trecut, dar posibilă și realizabilă în prezent.
Acesta:

 Exprimă poziția vorbitorului relativ la evenimentul, sentimentul enunțat

 Înlocuiește imperativul, având rol de întărire a subiectivității

 În cadrul operelor lirice, el reprezintă indicatorul prezenței unui plan fantastic, ireal,
cu rolul de a marca trecerea de la planul real la cel ideal (imaginar).

Exemplu:

„Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape”

(„Lacul”, Mihai Eminescu)

4. Modul condițional-optativ

Acest mod verbal indică fie o dorință, fie o acțiune a cărei realizare depinde de una sau mai
multe condiții. Într-un text literar, modul condițional - optativ:

 Exprimă o acțiune ireală la timpul perfect

 Substituie conjunctivul în construcții exclamative sau interogative

17
  Are valoare expresivă, evidențiind tonalitatea subiectivă (sentimentele)

 În operele lirice, indică un context ipotetic, o situație imaginată

Exemplu:

„De-aș avea o porumbiță

Cu chip alb de copiliță,
Copilița blândișoară
Ca o zi de primăvară”

(„De-aș avea…”, Mihai Eminescu)

5. Modul infinitiv

La timpul perfect, modul infinitiv are rolul stilistic de a marca narativitatea prin stabilirea
unei succesiuni temporale. Astfel, acțiunea este exprimată în mod abstract, generalizat.
Infinitivul denumește o acțiune.

Exemplu:

„A jupui un om de realitate.
A-i arunca hoitul într-un pahar cu lapte
Visat de o mamă tânără și grasă.
A pleoscăi apoi visarea între limbă și piatră
pentru a albi nisipul.”

(„Mod infinitiv”, Dragoș Serban)

6. Modul gerunziu

Acest mod verbal exprimă o acțiune în plină desfășurare, fără a presupune o referire exactă
la momentul vorbirii. Modul gerunziu:

 Imprimă ideea de dinamizare

 Oferă senzația de continuitate

 Permite crearea unor imagini dinamice

 Definitivează percepția subiectivă (acțiunea este ipotetică, caracterizată de

incertitudine, bănuită, uneori dorită)

Exemplu:

„Și mergând înainte, cale de nu știu câte zile, dete de palaturile lui Verdeș împărat.”
(„Aleodor Împărat”, Petre Ispirescu)

7. Modul participiu

18
Modul participiu denumește acțiunea săvârșită de către sau asupra unui obiect. Prin
conversiune, verbul la participiu devine adjectiv, iar uneori, substantiv (prin articulare).
Acest mod verbal:

 Are fie comportament adjectival, fie verbal, iar funcțiile stilistice corespund celor
două categorii morfologice

 Comportament verbal: inversiuni topice

 Comportament adjectival: contribuie la formarea epitetelor, a metaforelor (figuri de

stil, imagini artistice)

Exemplu:

„Pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi
pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor
şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii
adeseori dus rămânea până la moarte.”

(„Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă)

8. Modul supin

Acest mod verbal indică acțiunea potențială, procesul potențial sau sentimentul potențial.
Modul supin:

 Poate deveni epitet al verbului sau substantivului

 Poate dobândi valoare metaforică

 Când are valoare de imperativ, oferă un ton impersonal textului. În același timp, el
devine o marcă a stilului oficial (ex. „De trimis administratorului”)

Rolul stilistic al timpurilor verbale

Timpul reprezintă cea mai complexă categorie în cadrul analizei verbelor, constituind
principalul reper în definirea stilului beletristic. De timpurile verbale depind atât
perspectiva spațială (prim-plan, planuri de adâncime), cât și perspectivele temporale.

1. Timpul prezent

Timpul prezent exprimă o acţiune petrecută în momentul vorbirii. Această acțiune este
caracterizată de continuitate, ea neavând perspectiva încheierii.

Acest timp verbal:

 Acoperă toate cele trei perspective temporale: trecutul, prezentul și viitorul

 Conferă acțiunii un ritm alert, dinamizând-o

19
  Creează impresia desfășurării acțiunii sub ochii cititorului

 Creează impresia autenticității și a preciziei

 Are capacitatea de a readuce la viață evenimentele trăite de către narator/personaje

 Într-o operă lirică, timpul prezent exprimă intensitatea unui sentiment, valorizând
prezentul în opoziție cu trecutul sau viitorul

 Tot în operele lirice, timpul prezent contribuie la depășirea limitelor semantic-

temporale specifice

 Presupune suprapunerea timpului narării și a celui în care se petrece un anumit

eveniment (perspectivă sincronică)

 Sporește dramatismul operei, dar și efectul surprizei asupra cititorului

 Prezentul istoric și cel dramatic, însoțit de verbe la timpuri trecute, contribuie la

crearea tehnicii basoreliefului, prin intermediul căreia faptele și figura eroului sunt
aduse în prezent. Prin opoziție, adversarii acestuia sunt împinși în trecut.

 Prezentul liric evidențiază opoziția dintre perspectivele temporale, favorizând

prezentul în detrimentul timpului trecut sau al celui viitor

 Prezentul evocativ (în reprezentările ficționale) creează efectul deschiderii

trecutului către prezentul narării și al receptării

 Prezentul gnomic este specific meditațiilor filosofice, a cugetărilor pe tema

condiției umane, a proverbelor, a zicătorilor, a raportului cu divinitatea

 Prezentul anticipativ presupune o perspectivă orientată spre viitor.

 Prezentul iterativ prespupune caracterul repetiviv al ciclurilor cosmice sau a celor

existențiale.

2. Timpul imperfect

Acest timp verbal indică o acțiune începută în trecut și neîncheiată, ceea ce oferă senzația de
permanență, de simultaneitate. Astfel, timpul imperfect este tipic relatării subiective, de tip
evocator, putând deschide o perspectivă dinspre trecut către viitor.

Imperfectul:

 Este caracteristic operelor ce conțin memorii, ce evocă evenimente care aparțin

trecutului

 Indică  trecerea timpului și durata unei acțiuni, prelungind durata acesteia în mod
nelimitat pe axa temporală

 Se face distincția între:

20
1. Imperfectul narativ (sau evocativ)

 Prelungește timpul povestirii, stabilind o perspectivă narativă subiectivă, pe când

prezentul autorului și cel al cititorului se deschide spre trecut, precum și spre
„contemporaneitatea” faptelor și a personajelor

 Funcția lui este dinamic-evocativă: ca timp al evocării concrete și ca tablou viu al

mișcării

 În textele poetice, imperfectul este timpul relatării subiective, cu caracter liric,

evocator, impresionist

 Are efect de uniformizare, ritualizare și/sau de simbolizare

 În poezia populară (fie epică, fie lirică), rolul expresiv al timpului imperfect este acela
de eternalizare a realităților prezentate. Astfel, faptele sunt plasate într-o perioadă
nedeterminată, specifică timpului mitic

 La finalul versurilor, imperfectul dă naștere monorimei

2. Imperfectul descriptiv

 Imprimă dinamism descrierilor, în contrast cu timpul prezent, care generează

impresia unui peisaj static

 Prin intermediul imaginilor artistice, acesta readuce în timpul real o situație trecută,
plasând-o într-un timp nedeterminat

 Are funcție descriptiv-evocativă, astfel încât verbul la imperfect va dinamiza

descrierea, construind astfel o potențialitate narativă

3. Imperfectul iterativ

 Transformă capacitatea imperfectului de a crea impresia prelungirii acțiunii în

posibilitatea exprimării fluxului temporal sub forma repetabilității și a circularității

 Are o puternică valoare expresivă, care constă în plasarea ființei într-un tipar
repetabil al existenței

4. Imperfectul oniric

 Oniric = care are legătură cu visul

 Imperfectul oniric plasează universul redat într-un plan secundar (este utilizat în
relatarea visurilor)

 Rolul stilistic al acestui timp verbal este acela de a crea un plan al imaginarului
oniric, precum și de a indica fantasticul succesiunii de trăiri lirice

5. Imperfectul anticipativ

21
  Accentuează sensul de prezent, estompându-l pe cel imperfectiv

 Ambiguizează relația dintre real și imaginar

 Rolul său stilistic este acela de a asigura trecerea de la real la imaginar în situațiile de
tipul jocurilor pentru copii

 Cu ajutorul imperfectului oniric se stabilesc premise ale viziunii artistice, se

construiesc  universurile posibile și se imaginează experiențe ipotetice

3. Timpul perfect simplu

Acest timp verbal a fost numit de către Tudor Vianu „un al doilea stil al narativității”, fiind
rareori întâlnit în vorbirea limbii literare. Perfectul simplu este fie narativ, fie descriptiv,
după cum urmează:

1. Perfectul simplu narativ

 Plasează faptele într-un trecut recent

 Este un timp caracteristic operelor istorice

 Evidențiază caracterul punctual al acţiunii

 Exprimă derularea alertă a acțiunilor sau valoarea momentană a unei trăiri

 Poziționarea la finalul textului în care se regăsește un alt timp (imperfect sau

prezent) generează o modificare a ritmului narativ. Astfel, perfectul simplu
dobândește funcția de accelerare bruscă a acestuia.

 Sensibilizează derularea și succesiunea evenimentelor

 este timpul narațiunii ulterioare, al relatării obiective, descriptive neutre

2. Perfectul simplu descriptiv

 Implică o distanțare expresivă de la caracteristicile acestui timp verbal

 întrebuințarea atipică a acestuia plasează secvența descriptivă din care face parte în
prim-plan, în opoziție cu planul de adâncime tipic verbelor la imperfect

 funcția dinamică tipică acestui timp verbal generează vivacitatea imaginilor

descriptive, făcând ca evenimentele să se succeadă într-un ritm alert

 Conferă descrierilor literare un caracter livresc

4. Timpul perfect compus

Acest timp verbal situează succesiunea unor evenimente a căror încheiere este inevitabilă
într-un timp anterior. El plasează faptele relatate într-un timp trecut, anterior momentului
narării. Perfectul compus:

22
  poate avea rol evocator, marcat prin indici ai subiectivităţii

 Separă planul în care se află naratorul de cel în care se găsesc personajele

 Este utilizat adesea în finalul operelor, aflându-se în opoziție cu alte timpuri verbale.
Atunci, el are rol rezumativ.

 Creează uneori senzația de apropiere a acțiunii de momentul narării, augmentând

emoția

 Dă senzația afectivității sporite

 Succesiunea verbelor la timpul perfect compus generează iluzia unei desfășurări

cinematografice a evenimentelor, fără întreruperi

 Reliefează alternarea planurilor narative (a celui real și a celui care indică dorința,
aspirația)

5. Timpul mai mult ca perfect

Acest timp verbal fixează cadrul temporal, cu limitele care marchează începutul desfășurării
evenimentelor.

1. Mai mult ca perfectul încadrării:

 Se află în incipitul textului literar

 Deschide o succesiune de evenimente prin evocarea unor împrejurări clare

 Conturează fundalul faptelor care urmează a fi povestite

 Ca rol stilistic, verbele la timpul mai mult ca perfect diferențiază timpul diegetic
(plasat într-un trecut îndepărtat) de cel al povestirii

 Se folosește în special în proza tradițională, unde marchează succesiunea cronologică

a faptelor narate, care sunt organizate pe două planuri:

 prim-planul actualității (care conține evenimentele propriu-zise, narate cu ajutorul

verbelor la unul dintre timpurile: perfect  simplu, compus, prezent narativ)

 planul secund, al anteriorității (unde se regăsesc verbele la mai mult ca perfect)

2. Mai mult ca perfectul narativ:

 Întrerupe desfășurarea evenimentelor din prim-planul narativ cu scopul de a adăuga

un enunț sau o secvență cu caracter retrospectiv

 Rolul expresiv al mai mult ca perfectului narativ constă în întreruperea fluxului

temporal, ceea ce cauzează afectarea ordinii cronologice a evenimentelor sau chiar a
sentimentelor  comunicate

23
  Anacronia narativă apare când mai-mult-ca-perfectul interferează cu alte timpuri,
care indică ulterioritatea

6. Timpul viitor

 Este un timp al perspectivei, al reprezentării posibilităților (vise, viziuni)

 Are capacitatea de a lărgi atât orizontul spațial, cât și pe cel temporal

 Expresivitatea acestui timp verbal reiese în special din formele populare ale acestuia,
care contribuie la oralitatea stilului

 Prelungește prezentul relatării într-o durată imaginară, ideală

 Creează o perspectivă vizionară

 Formele inversate ale viitorului, cu verbul auxiliar postpus, evidențiază din punct de
vedere stilistic planul semantic al verbului (prin intermediul topicii marcate afectiv)

 Viitorul anterior stabilește o succesiune de secvențe cu caracter anticipativ, plasând

sentimentul sau acțiunea exprimată înaintea unei alte acțiuni (sau a unui alt
eveniment), proiectată într-un timp viitor

Figuri de stil și procedee artistice

Procedeele artistice sunt cele mai des întâlnite mijloace de sporire a expresivității unei
opere literare. Ele se împart în:

 Figuri de stil

 Procedee de expresivitate artistică

 Procedee fonetice

Cuprins

 Figurile de stil

o Epitetul

o Personificarea

o Comparația

o Metafora

o Hiperbola

o Alegoria

 Procedee de expresivitate artistică

24
 o Enumerația

o Inversiunea

o Repetiția

o Antiteza

o Invocația retorică

o Interogația retorică

o Exclamația retorică

 Procedee fonetice

o Aliterația

o Asonanța

Figurile de stil

Figurile de stil sunt procedee prin intermediul cărora se schimbă fie sensul propriu al unui
termen, fie construcția gramaticală obișnuită, cu scopul de a intensifica o expunere sau o
imagine. Ele se definesc drept cuvinte (sau grupuri de cuvinte ce formează expresii) care
schimbă raporturile uzuale dintre semnificant și semnificat.

Această schimbare se manifestă ca o deviere de la modalitatea obișnuită de realizare a

corespondenței dintre obiectul denumit și termenul care îl desemnează. Printre figurile de
stil se numără:

1. Epitetul

Epitetul este figura de stil care atribuie însușiri deosebite, neobișnuite, inedite, obiectelor,
fenomenelor sau acțiunilor. Acesta:

 determină fie un substantiv, fie un verb

 Prezintă obiectele sau acțiunile într-o lumină nouă, impresionând cititorul

 Poate fi exprimat prin: adjective, substantive, verbe sau adverbe

 Reflectă modul în care scriitorul/eul liric vede obiectele, ființele sau acțiunile cărora
li se atribuie epitetul

Clasificarea epitetelor

 În funcție de partea de vorbire ale cărei însușiri sunt determinate de epitet:

a. Epitele ale substantivelor

Exemple:

25
„zvelţi vânători, în arcuiţii lei” (Nichita Stănescu, „Lună în câmp”)

„Lumea-i veselă şi tristă” (Mihai Eminescu, „Glossă”)

b. Epitete ale verbelor

Exemple:

„Apele plâng, clar izvorând în fântâne” (Mihai Eminescu, „Sara pe deal”)

„Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut”

(Tudor Arghezi, „Toamna”)

 În funcție de poziția epitetului în cadrul unei construcții:

a. Epitet postpus

  Însușirea exprimată de epitet se află după cuvântul determinat

Exemple:

„S-aplec la sărutare o frunte vinovată” (Tudor Arghezi, „Toamna”)

„Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare”

(Vasile Alecsandri, „Miezul iernei”)

b. Epitet antepus

 Însușirea exprimată de epitet se află înaintea cuvântului determinat

Exemple:

„Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

 În funcție de numărul termenilor ce constituie epitetul:

a. Epitet simplu

 Constituit dintr-un singur termen care atribuie o însușire unui obiect, fenomen sau
unei ființe

Exemple:

„Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb, și funerar vestmânt”

(George Bacovia, „Plumb”)

26
b. Epitet dublu

 Format din doi termeni care atribuie două însușiri unui obiect, fenomen sau unei
ființe

Exemple:

„Soarele rotund și palid se prevede printre nori”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Ah, ce clară noapte-albastră” (George Bacovia, „Noapte de vară”)

c. Epitet multiplu

 Se constituie din trei sau mai mulți termeni care atribuie varii însușiri unui obiect,
fenomen sau unei ființe

Exemplu:

„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și
harnic.” (Ioan Slavici, „Popa Tanda”)

 În funcție de ceea ce exprimă epitetul:

a. Ornant

Exemple:

„Se-aude vremea bătrână” (Tudor Arghezi, „Ceasul de-apoi”)

„Cobori în jos, luceafăr blând” (Mihai Eminescu - „Luceafărul”)

b. Individual

 exprimă o caracteristică specifică unui anumit element sau legată de un anumit

context

Exemplu:

„zăpada viorie” (Mihai Eminescu”)

„Frumos odor e Fulga! Și naltă-i e făptura!” (Vasile Alecsandri)

c. Cromatic

 Exprimă o trăsătură legată de culoarea elementului descris

Exemple:

„floare albastră” (Mihai Eminescu)

„ţi-s ochii-aşa de negri” (Lucian Blaga, „Izvorul nopții”)

27
d. Personificator

 Atribuie însușiri umane obiectelor, animalelor, fenomenelor, corpurilor cerești etc.

Exemplu:

„Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti” (referitor la lună)

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”)

e. Comparativ

Exemplu:

„De-aş avea, pe gândul meu,

Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!” (Vasile Alecsandri - „Doina”)

f. Metaforic

 Asociază în mod inedit doi sau mai mulți termeni pentru a exprima o trăsătură

Exemple:

„Flori de plumb” (George Bacovia - „Plumb”)

„De treci codrii de aramă de departe vezi albind”

(Mihai Eminescu, „Călin - file de poveste”)

g. Hiperbolic

Exemplu:

„Gigantică poarta o cupola pe frunte…” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

h. Aliterativ

Exemplu:

„Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri”

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea a III-a”)

i. Oximoronic

 Creează un contrast între elementul determinant și cel determinat

Exemplu:

„Cu-mbrățișări de brațe reci”  (Mihai Eminescu, „Atât de fragedă”)

j. Sinestezic

28
  Exprimă senzații vizuale, auditive, olfactive, care se îmbină, în special în poeziile
simboliste

Exemplu:

„O pictură parfumată cu vibrări de violet”

(George Bacovia, „Nervi de primăvară”)

2. Personificarea

Personificarea este figura de stil prin intermediul căreia se atribuie însușiri omenești
obiectelor, animalelor sau fenomenelor naturale. Aceasta se întâlnește cu precădere în
creația folclorică, în fabule și în operele lirice.

Exemple:

„- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult”

(Mihai Eminescu, „Revedere)

„Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.”

(Tudor Arghezi, „Melancolie”)

3. Comparația

Comparația reprezintă procedeul prin care doi termeni sunt alăturați, pe baza unor trăsături
comune, cu scopul de a evidenția caracteristicile primului.

Exemple:

„Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători” (Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară” (Vasile Alecsandri, „Andrii Popa”)

4. Metafora

29
Metafora este figura de stil care se aseamănă cu o comparație, dar căreia îi lipsește termenul
comparat. Astfel, un termen cu sens propriu este înlocuit cu altul, neobișnuit, cu sens
figurat, creându-se o asociere inedită.

Exemple:

„Leoaică tânără, iubirea” (Nichita Stănescu)

„Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii„ (Mihai Eminescu, „Glossă”)

5. Hiperbola

Hiperbola este figura de stil prin care se augmentează exagerat caracteristicile unei ființe,
ale unui personaj literar, ale unui obiect, întâmplări sau fenomen al naturii, cu scopul de a
crea o impresie puternică asupra cititorului.

Exemple:

„Și vorba-i tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

„Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.” (Mihai Eminescu, „Luceafărul”)

6. Alegoria

Alegoria este figura de stil care se compune dintr-o înlănțuire de metafore, comparații și
personificări, rezultând într-o imagine omogenă, cu ajutorul căreia poetul exprimă noțiuni
abstracte prin intermediul unor termeni concreți.

Exemplu:

„Şi-i spune curat

Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,

30
Păserele mii,
Şi stele făclii!”

(„Miorița”)

Procedee de expresivitate artistică

1. Enumerația

Enumeraţia este o figură de stil care presupune înşiruirea unor părți de vorbire de acelaşi fel
(substantive, adjective, pronume etc.) sau cu înțelesuri similare. Scopul enumerației este fie
de a evidenția ideea exprimată, fie de a accentua abundența sau gradul de diversitate.

Exemplu:

„Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte

„Ş-arată milă, dragoste, durere.”

(Mihai Eminescu, „Vorbește-ncet”)

2. Inversiunea

Inversiunea este o figură de stil cu ajutorul căreia se modifică ordinea uzuală a termenilor
sau a unor grupuri de cuvinte, în scopul accentuării expresivității construcției din care face
parte acest procedeu.

Exemplu:

„O dungă roşie-n zări se iscase

şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.”

(Nichita Stănescu - „Dimineață marină”)

3. Repetiția

Repetiţia este figura de stil care presupune reluarea unui termen sau a unui grup de cuvinte,
în scopul accentuării unor anume trăsături ale obiectelor sau ale acţiunilor menționate.

Exemplu:

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

4. Antiteza

31
Antiteza este plasarea a două elemente (fie ele obiecte, fiinţe, concepte, fenomene, idei,
personaje etc.) într-o relație de opoziție. Acest procedeu literar este deosebit de complex,
astfel încât el poate presupune includerea altor figuri de stil în structura sa.

Exemplu:

„Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei
era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-
alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era
frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile
cele bune şi frumoase.”

(Ion Creangă - „Fata babei și fata moșneagului”)

5. Invocația retorică

Invocația retorică este procedeul literar care implică adresarea directă către un personaj
absent sau fantastic (o figură divină, o persoană apropiată, un erou decedat etc.), de la care
nu se așteaptă niciun răspuns. În literatura clasică, invocația retorică presupune ruga
adresată de către eul liric unei muze sau unei figuri divine.

Exemplu:

„Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.”

(Tudor Arghezi, „Psalm VI”)

6. Interogația retorică

Interogația retorică este figura de stil care se constituie din una sau mai multe întrebări care
se pun de către autor nu cu scopul de a primi un răspuns, ci pentru a evidenția o anumită
atitudine, perspectivă sau idee.

Exemplu:

„Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?”

(Tudor Arghezi, „Psalmul de taină”)

7. Exclamația retorică

Exclamația retorică este o figură de stil ce exprimă insistența, astfel încât aceasta presupune
interpelarea adresată unei figuri anume: fie unei muze sau figuri divine, fie unui element al

32
naturii personificat, fie unui personaj real, imaginar sau absent. Scopul interogației retorice
este acela de a exprima: o rugăminte, un îndemn, o revelație etc.

Exemplu:

Tare sunt singur, Doamne, si pieziș!

Copac pribeag uitat in câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.”

(Tudor Arghezi, „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”)

Ocazional, exclamația retorică apare însoțită de interogația retorică, intensificând astfel

atitudinea și poziția eului liric.

Procedee fonetice

1. Aliterația

Aliterația este o figură de stil al cărei efect constă în efectul sonor produs. Astfel, aceste
efecte eufonic-imitative (care reproduc senzația transmisă prin cuvinte), se obțin de către
scriitor prin alegerea unor termeni în care se repetă anumite consoane sau silabe inițiale,
aflate, de obicei, în rădăcina cuvintelor.

Exemplu:

„Sălbatecul vodă e-n zale și-n fier

Și zalele-i zuruie crunte.”

(George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

2. Asonanța

Asonanța este figura de stil care constă în crearea rimei imperfecte. Astfel, la finalul
versurilor se realizează numai identitatea vocalelor sau a diftongilor, începând cu accentul
final, iar sunetele care urmează nu mai sunt identice.

Tot prin asonanță se înțelege și figura de stil care presupune repetarea unei anumite vocale
accentuate într-un vers sau o frază, însoțită de consoane asemănătoare. Efectul rezultat este
o sporire a expresivității construcției din care face parte acest procedeu.

Exemple:

„Lumina lunii pline alunecă în casă.

Toţi înecaţii nopţii şi-nalţă în oglinzi”

(Ion Pillat, „Lumina lunii”)

„Las’ să vie cât de mulţi,

Să ai cu cin’ să te lupţi”

33
(Balada lui Pintea Viteazul)

Imagini artistice

Imaginea artistică este o expresie a imaginației creatoare a scriitorului. Aceasta beneficiază

de o deosebită valoare estetică, fiind în același timp o expunere a realității înconjurătoare,
redată prin intermediul simțurilor. În literatură, ea se manifestă la nivel artistic prin
cuvinte.

În funcție de simțurile activate în receptarea imaginilor artistice, acestea pot fi:

 vizuale

 auditive

 olfactive

 tactile

 motorii (dinamice)

Cuprins

 Imagini vizuale

 Imagini auditive

 Imagini olfactive

 Imagini motorii

 Imagini tactile

 Imagini sinestezice

Imagini vizuale

Aceste imagini creează cititorului impresii la nivel vizual, contribuind astfel la introducerea
acestuia în universul operei.

Exemple:

„Ieșind din balta Craiovița,

Unde-a fost crai Craiovisin,
Văpaie, vezi plutind domnița
Mai argintată ca un crin.”
(Al. Macedonski - „Rondelul domniței”)

34
„Într-un sfeşnic ard pe masă două lumânări de ceară,
Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară”
Octavian Goga - „De demult”)

Imagini auditive

Aceste imagini sunt construite astfel încât să provoace cititorului senzații sonore.

 Exemple:

„Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră

din trei boturi, generos.”
(Nichita Stănescu, „Orologiu cu statui”)

„Iar când alaiul s-a oprit

Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -”
(George Coșbuc, Nunta Zamfirei”)

Imagini olfactive

Imaginile olfactive sunt legate de simțul mirosului. Deși nu sunt atât de des întâlnite
precum imaginile vizuale sau auditive, acestea creează impresii deosebit de puternice.

Exemple: 

şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,

fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.”
(Lucian Blaga, „Tămâie și fulgi”)

 „Iar în norul de profume

 Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire”
(Mihai Eminescu, „Misterele nopții”)

Imagini motorii

Imaginile motorii exprimă mișcarea, creând astfel impresia unei redări cinematografice a
realităților operei.

Exemple:

„Pe vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.

35
Căci vodă o-mparte, cărare făcând”
George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

„Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;
Ş-apoi ca din vis trezită, [...],
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.”
(Mihai Eminescu, „Noaptea…”)

Imagini tactile

Imaginile tactile descriu realități și elemente care implică atingerea sau pipăitul. 

Exemple:

„Un cuptor e roşul soare,

Şi cărbune sub picioare
E nisipul.”
(George Coșbuc, „În miezul verii”)

„Uh! ce frig... [...] şi căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.”
(Mihai Eminescu, „Cugetările sărmanului Dionis”)

„Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val”
(George Bacovia, „Lacustră”)

Imagini sinestezice

Acest tip de imagini reprezintă un amestec de senzații redate literar prin îmbinarea
imaginilor de două sau mai multe feluri. Ele se întâlnesc cel mai adesea în lirica simbolistă.

Exemple:  

„E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.”
(George Bacovia, „Nervi de toamnă”)

„Umbra ta, lovindu-se de ziduri,

 iar se sparge-n cioburi colorate.”
 (Nichita Stănescu, „Vitraliu”)

„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.”
(Lucian Blaga, „Liniște”)

36
Elemente de versificație

Elemente de versificație: structură, rimă, măsură, ritm

Versificația este cunoscută și sub numele de prozodie (cuvântul provine din limba

greacă, prosodia semnificând intonare sau accentuare). Aceasta este o știință care se ocupă
cu studiul duratei silabelor și a vocalelor din cadrul acestora, în diverse segmente ale
cuvintelor. Aceasta se realizează în contextul anumitor limite, care presupun o metrică de
calitate. 

Definiția generală a versificației este „totalitatea tehnicilor presupuse de scrierea

versurilor și realizarea rimei”. Aceasta reprezintă un ansamblu de norme stabilite în
timp de către poeți în scrierea poeziilor. 

Cuprins

 Noțiuni de versificație

o Structura 

o Rima

o Măsura 

o Ritmul 

Noțiuni de versificație

Structura 

 Structura unei poezii presupune întotdeauna prezența versurilor și, adeseori, pe cea

a strofelor.

 Versul reprezintă un rând din cadrul unei poezii. Versul respectă (sau nu) anumite
reguli privind ritmul, rima și măsura. În funcție de respectarea acestor norme,
versurile pot fi:

o Libere
Versurile libere sunt acelea care respectă numai anumite norme legate de
ritm, rimă și măsură. Felul și numărul regulilor respectate (sau nerespectate)
depinde în totalitate de autorul operei.

o Albe 
Versurile albe sunt cele fără rimă. Ele se întâlnesc mai ales în poezia
modernistă și în cea postmodernistă.

 Strofa reprezintă o grupare de versuri, fiind delimitată grafic de alte strofe printr-un

spațiu alb. 
În funcție de numărul de versuri dintr-o strofă, acestea pot fi:

37
 1. Monostihuri - strofe a câte un singur vers

2. Distihuri - strofe a câte două versuri

3. Terține - strofe a câte trei versuri

4. Catrene - strofe a câte patru versuri

5. Cvinarii - strofe a câte cinci versuri

6. Sextine - strofe a câte șase versuri

7. Septete - strofe a câte șapte versuri

8. Octave - strofe a câte opt versuri

9. None - strofe a câte nouă versuri

10. Decime - strofe a câte zece versuri

Rima

Rima reprezintă identitatea silabelor (și a sunetelor corespunzătoare acestora) de la finalul

a două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală accentuată.

 Dacă rima nu este perfectă, atunci avem de-a face cu o asonanță. În acest caz,
ultimele vocale ale versurilor, precum și (aproximativ) consoanele se potrivesc unele
cu celelalte.

În funcție de modul în care versurile se potrivesc, rima poate fi:

 Monorimă

- apare la mai multe versuri care se succed, fiind caracteristică poeziilor și creațiilor
populare.

Exemplu:

„Și pe iarbă cum ședea,

Mândră masă-și întindea
Și tot bea și veselea
Și din gură-așa zicea:”
(„Toma Alimoș”)

 Îmbrățișată

- primul vers rimează cu al patrulea, în timp ce al doilea vers rimează cu cel de-al treilea

Exemplu:

„Femeie - mască de culori,

Cocotă plină de rafinării -

38
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori…”
(George Bacovia, „Contrast”)

 Împerecheată

- versurile rimează două câte două: primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea

Exemplu:

„Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!”
(Vasile Alecsandri - „Hora unirii”)

 Încrucișată

- primul vers rimează cu al treilea, iar cel de-al doilea rimează cu cel de-al patrulea

Exemplu:

„Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...”
(Mihai Eminescu - „Glossă”)

 Variată (sau amestecată)

- se îmbină diferite tipuri de rimă, fără a se ține cont de o anumită ordine prestabilită a
acestora

Exemplu:

„Bursucului îi venise rândul şi el să domnească

Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Regatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toţi într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decât o miniatură.”
(Grigore Alexandrescu - „Bursucul și vulpea”)

Măsura 

Măsura este reprezentată de numărul silabelor unui vers. În general, în poezii, versurile au
aceeași măsură (fie luate împreună, fie două câte două). Există, însă, numeroase excepții,
astfel încât măsura versurilor poate varia.

39
Ritmul 

Ritmul este cadența sau succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, precum și a
pauzelor dintr-un vers. 

Un concept aflat în strânsă legătură cu ritmul este unitatea metrică. Aceasta reprezintă o

grupare de silabe accentuate și neaccentuate care se repetă la intervale regulate în cadrul
unui vers.

Unitățile metrice utilizate cel mai des în literatura română sunt: troheul, iambul și
amfibrahul. Ritmurile corespunzătoare acestora sunt:

1. Ritmul trohaic

- este un ritm vioi, ce oferă impresia de coborâre, întrucât începe cu o silabă accentuată

- este specific atât literaturii populare, cât și celei culte

Exemplu:

„Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,

Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.”

(Vasile Alecsandri, „Dimineața”)

2. Ritmul iambic

- este un ritm grav, care creează impresia urcării, întrucât începe cu o silabă neaccentuată

- este specific acelor opere în versuri care presupun exprimarea unor sentimente puternice
și profunde, precum meditația sau elegia.

Exemplu:

„Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.”

(George Bacovia, „Decor”)

3. Ritmul amfibrahic

- implică succesiunea picioarelor trisilabice în care cea de-a doua silabă este accentuată și se
află între două silabe neaccentuate.

Exemplu:

40
„Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.”

(Grigore Alexandrescu, „Boul și vițelul”)

Rolul indicațiilor scenice

Indicațiile scenice, sau didascaliile (cuvânt provenit din grecescul didaskalia, termen ce

desemna caietele cu însemnări primite de către actori înaintea unei reprezentații) sunt
instrucțiunile autorului unei piese de teatru, realizate în vederea unei interpretări
corespunzătoare a operei pe scenă.

Cuprins

 Clasificare didascalii

o a) Indicații scenice externe

o b) Indicații scenice interne

Didascaliile se adresează în primul rând actorilor și regizorului piesei, dar contribuie și la o

mai bună înțelegere a acesteia de către un eventual cititor. Ele oferă informații privind:

 Mimica actorilor

 Limbajul personajelor

 Intonația acestora

 Comportamentul lor

 Vestimentația

 Elemente de decor

 Detalii ale acțiunii (timp, spațiu)

Indicațiile scenice nu se citesc niciodată cu voce tare, ci se urmează de către actori și

realizatorii spectacolului. În anumite reprezentări moderne ale pieselor de teatru, se
obișnuiește devierea de la aceste indicații în vederea unei interpretări personale a
regizorului care se ocupă de redarea acestora pe scenă. Aceste abateri nu sunt, însă,
recomandate.

Clasificare didascalii

Didascaliile se clasifică astfel:

a) Indicații scenice externe

41
  Didascalii paratextuale (titluri)   

Acestea reprezintă primele elemente prezentate cititorului sau unui eventual spectator pe
afişul stagiunii. Ele ajută la imaginarea reprezentării piesei, în vederea vizionării ei
ulterioare. 

 Didascalii generice

Acestea au legătură cu specia dramatică în care este încadrată piesa: fie comedie, fie
tragedie, fie dramă (sau subspecii ale acestora). Indicațiile generice au rolul de a  coordona
publicul receptor, stabilind cadrul de interpretare al acestuia, precum şi zona de manevră a
imaginarului.

 Indicații privind personajele 

Acestea reprezintă listele de nume, care se află, în general, la începutul oricărui text
dramatic. Ele oferă sugestii importante privind personajele, stabilind identitatea acestora și,
uneori, realizându-le chiar o scurtă caracterizare. 

 Bornele teatrale 

Aceste indicaţii încadrează textul în diverse categorii. Dacă este vorba despre borne
extreme, ele se află la începutul sau la sfârșitul unei piese, al unui act sau al unei scene.
Bornele intermediare delimitează două contexte sau spații distincte, două acţiuni aflate în
schimbare sau modificarea temporală.

b) Indicații scenice interne

Acestea reprezintă părți integrante ale acțiunii operei, așa cum trebuie ea interpretată pe
scenă. Ele sunt plasate fie înaintea unei replici, fie în cadrul acesteia, fie la sfârșitul ei.
Indicațiile interne sunt de patru tipuri:

 Comportamentale

 Referitoare la gesturi, la mimica actorilor

 Didascalii ce redau procese interne, emoționale, ale personajelor, dar care sunt
relevante pentru interpretările actorilor

 Indicații ce relevează punctul de vedere al autorului operei și atitudinea acestuia fie

față de acțiunea petrecută, fie față de personaje (ex. Atitudine ironică, empatică,
apreciativă sau depreciativă).

Tipurile de comic

În general, când vorbim despre comic, ne referim la specia genului dramatic

denumită comedie. Aceasta este scrisă fie în proză, fie în versuri, iar acțiunea și
deznodământul sunt caracterizate de o atmosferă veselă, ușoară. Conflictul care se află în

42
centrul comediei este, de obicei, superficial. În comedii se satirizează realități sociale,
defecte ale caracterului uman sau se prezintă situații amuzante.

Comicul reprezintă o categorie estetică ce cuprinde acele aspecte ale unui text care
provoacă râsul receptorului. Aceste elemente pot fi: situaţii, trăsături morale ce aparțin
anumitor personaje, obiceiuri, limbaj.

Pentru realizarea comicului este nevoie de un contrast (între aparență și esență, scopuri și
mijloace, plan și rezultatele acestuia etc.). El sancționează, implicând o atitudine critică
relativ la elementul în jurul căruia se construiește contextul hazliu. Din această cauză,
comicul presupune o anumită conștiință a superiorității celui care îl creează.

Cuprins

 a) Comic de situație

 b) Comic de limbaj

 c) Comic de moravuri

 d) Comic de caracter

 e) Comic de nume

Comicul poate fi de mai multe feluri:

a) Comic de situație

Acest tip de comic se realizează printr-o multitudine de răsturnări de situație, precum și

găsirea unor soluții surprinzătoare la conflictele prezente în cadrul acțiunii.

Sursele comicului de situație sunt:

 confuzia (sau echivocul)

 substituirea

 acumularea progresivă

 cuplul comic

 triunghiul conjugal 

 coincidenţa 

 repetiţia 

 interferenţa

 evoluția inversă

Exemplu: 

43
În comedia „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, încurcarea numerelor caselor, care
atrage după sine o serie de conflicte, reprezintă o sursă a comicului de situație.

b) Comic de limbaj

Acest tip de comic se construiește prin utilizarea particularităților limbajului cu scopul de a

evidenția anumite trăsături ale personajelor. Comicul de limbaj este generat de:

 Schimburi de replici

 Greșeli de vorbire

 Pronunțarea eronată a cuvintelor

 Utilizarea termenilor populari

 Truismul

 Ticurile verbale

 Nonsensul 

 Pleonasmul 

 Tautologia 

Exemple:

În comediile lui Caragiale: „Famelie mare, renumerație mică, după buget!”, „ora 12 trecute
fix”, „După lupte seculare care au durat treizeci de ani”, „curat caraghioz, curat murdar” 

c) Comic de moravuri

Comicul de moravuri presupune evidențierea de către autor a defectelor, a neajunsurilor

vieții sociale. Această atitudine critică are ca scop o eventuală contribuție la corectarea
acestor tare prin reîntărirea normelor eticii.

Astfel, dintr-o perspectivă moralizatoare, autorul atrage atenția asupra unor

comportamente negative, întâlnite în societate în mod repetat.

Sursele acestui comic sunt:

 Parvenitismul

 Forma fără fond

 Corupția

 Mediocritatea

 Adulterul

44
  Fățărnicia

 Conducerea despotică a unui lider nepriceput

Exemple: triunghiurile amoroase din comediile lui Caragiale, adulterul (de exemplu, relația
dintre Zoe și Tipătescu în comedia „O scrisoare pierdută”), corupția (Nae Cațavencu) etc.

d) Comic de caracter

Comicul de caracter se obține prin accentuarea exagerată a unei trăsături psihologice a unui
personaj. Prin imoralitatea sa, acesta sfârșește prin a stârni râsul receptorului.

De obicei, se pune accentul pe o trăsătură definitorie a câte unui personaj în parte.

Sursele des întâlnite ale comicului de caracter sunt:

 Avariția

 Slăbiciuni (de exemplu, dependența de alcool)

 Demagogia 

 Prostia

 Incultura, ignoranța

 Servilismul

 Îngâmfarea (în special, când este însoțită de prostie)

Exemple: tipologii ilustrate de către diferite personaje: tipul demagogului (Nae Cațavencu),
tipul adulterei (Zoe), tipul prostului fudul (Farfuridi), tipul slugarnicului (G. Pristanda)

e) Comic de nume

Comicul de nume se realizează prin alegerea unor nume sugestive, simbolice, pentru
personajele unei anumite opere.

Adeseori, acestea sugerează nu doar o trăsătură dominantă, ci o întreagă personalitate.

Exemple:

Zaharia Trahanache - sugerează adaptabilitate, însă nu într-un sens pozitiv. Afișând o

oarecare „dulcegărie”, o amabilitate în comportamentul său, Zaharia Trahanache se
„modelează” în funcție de contextul în care se află, astfel încât să iasă mereu în câștig din
orice situație.    
Farfuridi și Brânzovenescu - formează un duo comic, iar ambele nume fac trimitere la
domeniul culinar.
Nae Cațavencu - sugerează demagogia (numele este asociat cu substantivul „cață”).
Ghiță Pristanda - numele de familie al personajului este inspirat dintr-un dans

45
moldovenesc care presupune baterea pasului pe loc într-o parte și în alta, fără a se avansa
într-o anumită direcție pe parcursul jocului.

46