Subiectul II

CURENTE LITERARE:

1. Perioada pașoptistă

M. Kogălniceanu în „ Introducţiune” ( Dacia literară) condamnă traducerile şi încurajează literatura

originală

 se urmărea sincronizarea literaturii române cu cea europeană

 prin crearea de literatură originală
 prin încetarea traducerilor
 surse de inspiraţie :
 natura
 istoria naţională
 tradiţiile şi obiceiurile noastre
 stilul romantic era amestecat cu cel clasic

2. Junimea
Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumatate a secolului al
XIX-lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi intelectuale ale
vremii.

 fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor
Direcțiile Junimii:
1)  educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu public ţinute de
Maiorescu, Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de viaţă ale popoarelor, filosofie, cărţile
omenirii, învăţământ, religie
 aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al intelectualităţii ieşene (profesori, medici,
avocaţi, studenţi, magistraţi)
2) lupta pentru unificarea limbii naționale

 în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul chirilic cu cel latin
 Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele sale.
 ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă un sunet
(„Despre scrierea limbii române”- 1866)
 îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate din limbile romanice
(„Neologismele”- 1881)
 să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea fidelă a unor
expresii din alte limbi), a inflației și bombasticismului verbal („Limba română în jurnalele
din Austria”- 1868, „Beția de cuvinte”- 1873, „Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3)  promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu prin articolele sale ce pun
în discuție probleme de estetică:
 literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile
exprimate). Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite însă lipsite de adevăr și
valoare.
 arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de înălțare și
purificare asupra cititorului.

1
  tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor literare”. Aceștia erau
judecați critic după principii estetice, de valoare și adevăr.
3. Modernismul, cenaclul Sburătorul
Perioada interbelică este cea mai prolifică din punct de vedere literar din literatura noastră. Nicolae
Manolescu o numește epoca marilor scriitori (Sadoveanu, Rebreanu, Pillat, Camil Petrescu, Ion
Barbu, George Călinescu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu,  Hortensia Papadat Bengescu
etc.). „Sburătorul” este o publicație de prim rang dintre cele două războaie, apărând între 1919-
1927 sub diferite formate. Directorul ei este Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu- secretar de redacție.
Concepte și idei susținute:
 sincronismul (literaturii române cu cea europeană) susținut în „Istoria civilizației române
moderne”
 aspirația spre o artă modernă românească la nivelul celei europene
 aceasta era necesară pentru că formele sămănătorite și tradiționaliste erau deja
perimate
 este o teorie a trăirii în aceelași spațiu sufletesc cu celelalte popoare
 legea imitației va sta la baza progresului civilizației române
 potrivit acestei concepții, o societate înapoiată suportă o influență pozitivă din partea
uneia avansate
 împrumutând formele se creează contextul îmbogățirii fondului (idee opusă concepției
formelor fără fond a lui Titu Maiorescu)
 imitația nu va inhiba spiritul nostru național care nu este negat de către Lovinescu planul
fiind să se adopte mai întâi niște forme ale civilizației superioare și apoi să se creeze un
fond propriu, original.
Trăsături:
 trecerea de la o literatură cu specific rural la una cu specific urban
 intelectualizarea poeziei și a prozei
 cultivarea romanului obiectiv
 cultivarea romanului analitic și psihologic
 

4. Clasicismul
 accentul pus pe raţionalitate (chiar şi în artă) în dauna pasiunii
 cultivă legile armoniei, echilibrului, simetriei
 personajele sunt construite ca eroi ideali, funcționând ca modele pentru societate
 ele sunt animate de principii morale ferme (cinste, prietenie, adevăr, patriotism etc.)
 sunt strâns legate de stat, datoria cetățenească fiind mai presus de sentimentele personale
 puritatea genurilor şi a speciilor ( neamestecul lor)
 speciile utilizate (imn, odă, poem epic, tragedie) erau socotite specii superioare ale literaturii
dar și poezii cu formă fixă (sonet, rondel, glosă etc.)
 în tragedie (specie dramatică specifică perioadei antice) se respectă regula celor trei unităţi:
(timp- 24 h, spaţiu – decor unic, acţiune – un singur conflict)
 stilul este caracterizat de simplitate și veridicitate
 are în prim planul reflectării aristocrația ca și clasă socială

5. Romantism
 romanticii își propuneau ca surse de inspirație realitățile naționale (elemente patriotice,
dorința de unitate națională), tradițiile folclorice, istoria, legendele și miturile îndepărtate (vezi
îndemnul lui Kogălniceanu pentru scriitorii pașoptiști în „Dacia literară”)
 primează sentimentul, sensibilitatea umană aupra raţiunii
 există o strânsă legătură între individ și natură
 absolută libertate de creaţie, încercarea de a elibera actul creației de orice convenții sau
canoane clasice. De aici apare și amestecul speciilor, o trăsătură a literaturii romantice.

2
  cultul eului, exagerare a personalităţii, tema omului de geniu
 predilecţia spre cosmic (motive astrale: stelele, luna soarele),  spre exotic (insula), magic și
fantastic, spre nocturn (motivul visului, al somnului), spre acvatic (ape, izvoare, mare,
fântână etc.)
 folosirea altor motive specifice :  demoniacul, mortul viu, copacul sacru, floarea albastră,
ruinele
 procedeu compoziţional specific: antiteza
 personaje romantice: geniul, demonul, îngerul, sentimentalul, visătorul, răzvrătitul, însetatul
după absolut. În general, romantismul surprinde personaje din toate mediile sociale. Intenția
este să se creeze personaje excepționale în împrejurări excepționale.
 stări specifice:
 frenezia – beţia sufletească
 melancolia – tristeţe + plăcere

6. Simbolism
 spirit neromantic, rupt de sentimental
 viziune: corespondenţa, legătura dintre lumea spirituală şi cea materială (ex. plumb –
greutate sufletească)
 sinestezia: amestec de senzaţii diferite ( vizuale, auditive, olfactive)
 folosirea sugestiei ( stările nu sunt numite direct, sunt sugerate)
 folosirea simbolurilor –
 stări sufleteşti sugerate: nevroza, spleenul (dezgust), disperarea, apăsarea sufletească,
oboseala psihică, spaima, dezolarea
 cromatica
 olfactivul accentuat
 muzicalitatea
 instrumente
 muzicalitatea versurilor (refrene)
 motive: oraşul sufocant, dezintegrarea materiei, descompunerea, natură apocaliptică

7. Modernism
Poezia modernă se caracterizează prin:
 ermetism (limbaj încifrat)
 ambiguitate a exprimării
 utilizarea limbajului neologic și tehnic
 sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
 elitism
 sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de contingent
 fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului)
 se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale
 noutatea metaforei
 înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament
 îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul
În proză modernismul se manifestă prin:
 negarea tradiţiei, contestarea, refuzul trecutului
 punerea accentului pe discontinuitatea eului și realității
 crearea romanului obiectiv și a romanului de analiza psihologică
 promovează intelectualismul, descrierea mediului citadin, urban, construcția personajului
intelectual în opoziție cu țăranul

3
8. Realism
 teme sociale: parvenitismul, avariția, imoralitatea, singuratatea etc.
 perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
 ton impersonal, neutru
 personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate (țăranul,
aristocratul etc.) și reprezintă tipuri umane– dominate de o trăsătură principală de caracter
(lacomul, avarul etc.)
 se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
 se realizează o strânsă legătură între mediu și personaj
 prezentarea moravurilor unei epoci
 prin realizarea unor fresce ale epocilor, operele devin monografii ale lumii prezentate
 romanul poate avea o geneză reprezentată de fapte reale
 elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate)

9. Tradiționalism
 apără tradiţia
 valorile vechi sunt purtătoare de semnificație
 respingerea oricăror tendinţe de modernizare ce degradează tradiţionalul
 simpatie exagerată pentru ţăran
 teme: rurală (satul)
 religia
 credinţe străvechi
 fluxul de arhaisme
 modalitatea artistică este evocarea, valorificarea trecutului

10. Neomodernism
 se manifestă în perioada 1960-1980
 se produce o revigorare a poeziei:
 expresii metaforice
 reflecţii filosofice
 ironie
 intelectualism
 ambiguitatea limbajului
 imagini excentrice
 senzorialul accentuat
 concretizarea abstractului (avem ca exemplu sentimentul iubirii concretizat în imaginea
unei leoaice la N. Stănescu)
 reprezentanţi: N. Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Şt.
A. Doinaş, Geo Dumitrescu

11. Postmodernism
 1980-prezent
 deschiderea poeziei către real, cotidian, poezia care coboară în stradă totul a fost spus deja,
nu mai este nimic nou => se reia totul în mod ironic, critic, ludic (în joacă)
 tradiţia este şi ea recuperată ironic
 biografism
 livresc ( inspirat din alte cărţi)
 cotidian – viaţa reală
 joc de cuvinte, efecte lexicale
 intertextualitatea, metatextualitatea ( colaj, motto, parodie, parafrază)

4
  desolemnizează poezia
 distrugere şi refacere cu ironie
 ironie acidă, sarcasm
 relativizarea valorilor
 repr. Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Al. Muşina, Caius Dobrescu, Traian Coşovei,
Andrei Boiu, Mariana Marin
 

MIJLOACE DE CARACTERIZARE A PERSONAJELOR

 directă (care apare în text)

 făcută de narator
  autocaracterizare
 făcută de alte personaje
 indirectă -care reiese din fapte, comportament, imagine, mediu,
 

PROCEDEE ARTISTICE/ EXPRESIVE

 imagini artistice (auditive, vizuale, olfactive, tactile, dinamice/ motorii, cromatice)

 figuri de stil
 unele semne de punctuație și ortografie
 unele părți de vorbire (substantive în vocativ, verbe la imperativ, interjecții etc.)
 elemente de versificație (ingambament etc.)
 

ROLUL INDICAȚIILOR SCENICE

 arată apartenența la genul dramatic

 ajută actorii în jocul pe scenă
 ajută regizorii în punerea în scenă a piesei
 caracterizează personaje
 

GENURILE LITERARE

Genul epic – gândurile, ideile autorului transmise indirect prin:

– personaje şi acţiune
– mod de expunere: naraţiune, dialog, descriere
– sunt indicatori de spaţiu, timp
– prezenţa naratorului (vocea autorului)
 
Genul liric – gândurile, ideile transmise direct
– nu există personaje şi acţiune
– prezenţa eului liric (subiectiv – pers. I, obiectiv – pers. a III-a)
– mod de expunere: descrierea, monologul liric
– organizarea textului în versuri şi strofe
– prezența elementelor de prozodie (ritm, rimă, măsură)
 

5
Genul dramatic – gândurile, ideile autorului sunt transmise indirect
– prezenţa personajelor
– mod de expunere: monologul dramatic, dialogul
– prezenţa indicaţiilor scenice (didascalii)
– există indicatori de timp şi spaţiu
– textul este structurat în acte, scene şi tablouri
 
EXPRESIVITATEA VERBULUI

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul
comunicării.
Exprimă:
– acţiuni reale – indicativul (merge; trecea; văzuse etc.)
-acţiuni realizabile, posibile – conjunctivul (să arate etc.)
– acţiuni dorite – condiţional-optativul (aş începe etc.)
-acţiuni privite ca îndemn, rugăminte etc. – imperativul (scrie! poftiţi!)
-acţiuni în desfăşurare, continuitatea – gerunziul (urmând etc.)
-numele acţiunii – infinitivul, supinul (a şti, de ştiut etc.)
-planuri, dorinţe, idealuri- timpul viitor
-perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative
 
MODURI DE EXPUNERE
 
Naraţiunea- un mod principal de expunere în opere epice
Caracteristici:
– există povestitor, personaje şi acţiune
– relateaza fapte și întâmplări
– există un subiect (cu momentele subiectului)
– acțiunea e plasată într-un context spațio-temporal
– există conflicte care pun în mișcare acțiunea
– acțiunea este redată prin predominanța verbelor
-naraţiunea alternează cu descrierea şi dialogul.
-relatarea se poate face la persoana I (narator subiectiv) sau la persoana a III-a (narator obiectiv).
 
 
Descrierea
Ea poate fi:
-de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.);
-de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice sau/și morale ale unei persoane).
Caracteristici:
-frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul indicativ, timpul prezent
sau imperfect.
– prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil
-sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din natură etc.
-prezența cadrului temporal și spațial: ex.un decor interior, un peisaj, un anotimp etc.
– atmosfera generală poate fi de liniște, freamăt, veselie etc.
– prezența unui câmp lexical dominant
– poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul;

6
 
Dialogul
– marcă a genului dramatic, prezent însă și în genul epic
-există minimum două personaje care participă la dialog
– formal este marcat de linie de dialog sau de ghilimele
– există un subiect de discuție, prin dialog, se comunica, in modul cel mai direct cu putinta, idei,
informatii, opinii, explicatii
-dialogul dinamizează narațiunea, o face mai vie și mai sugestivă
-dialogul marchează diverse valori expresive: sentimente, atitudini, întreruperi, ezitări ale personejelor
-dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre ceea ce declară și ceea ce gândește personajul
în realitate
-dialogul este mijloc de caracterizare indirectă a personajelor
 
Monologul
Tipuri de monolog literar: epic, liric, dramatic.
Se poate vorbi și de un monolog interior, când un personaj vorbește în gând (cu sine) și de un monolog
teatral, când un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața spectatorilor.
-nu are replici şi nici destinatar.
-se desfăşoară în situaţii restrânse.
-are dimensiuni variante.
-sunt specifice exclamaţiile.
-este specific operelor literare.
-poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri
– are un caracter personal, intim
– este marcat formal prin ghilimele
– vorbirea se face la persoana I

7
 „Testament”
Poezie ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat în 1927.
1. Încadrare într-un curent/ specie.
Curent modernist
 ambiguitatea limbajului
 construiește metafore șocante
 prozodie inedită (măsura de 9-11 silabe, rima împerechiată), strofe polimorfe
 ideea transfigurării socialului în estetic, în artă
 îmbrățișează estetica urâtului împrumutată de la scriitorul francez Charles Baudelaire
Specie: artă poetică
 prezintă idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume, rolul artei sale.
2.Prezentarea temei
 tema– creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirația și lăsată unui fiu spiritual
 secvențe: – cartea e o „treaptă”, un pas al maturizării
– realitatea crudă se transformă în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi.”)

 dubla viziunea despre lume enunțată:

 prima, legată de estetica urâtului: se poate crea artă din orice aspect al realității (chiar și
din cele mai puțin frumoase)
 a doua, prezintă rolul de făuritor al poetului care cultivă în creația sa efortul personal
pentru a filtra și transmite sentimentele poporului său
 

3.Elemente de structură
 titlul
 în sens propriu reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei persoane după moarte,
în special cele legate de avere
 în sens conotativ, poezia devine o moștenire lăsată urmașilor-cititori
 

 lirismul este subiectiv, mărcile subiectivității fiind pronume la persoana I („străbunii mei”,

„cartea mea”) sau verbe la persoana I („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza
eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social.
 

 compoziția
 prima parte: moștenirea lăsată de către poet (ca părinte spiritual) cititorului este una
spiritualizată („un nume adunat pe-o carte”)
 cartea este o legătură strânsă între generații: bătrâni- poet- fiu
 cartea este un element important al maturizării („cartea mea fiule e o treaptă”) ce trebuie
apreciat („Așeaz-o cu credință căpătâi”)
 

 partea a doua: despre creația poetică

8
  poetul filtrează și transformă realitatea (chiar urâtă și dureroasă) în poezie ( sapa se schimbă
în condei, brazda în călimară, graiul cu îndemnuri pentru vite în cuvinte potrivite, zdrențele în
muguri și coronae, veninul în miere, bube și mucegaiuri în frumuseți și prețuri noi,)
 

 partea a treia: procesul creației: interferența dintre inspirația divină („slova de foc”) și efortul
propriu („slova făurită”)
 

Tema și viziunea despre lume în poezia

„Testament”
Este poezia ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat de către Arghezi în 1927.
1. Încadrare într-un curent/ specie.
Ca specie testament este o artă poetică, poezie ce prezintă  idei despre menirea poetului în
univers, viziunea sa despre lume și e rolul artei sale. În cazul nostru, poetul este un reprezentant
social ce transpune în poezie trăirile sufletești ale poporului său.
Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca să schimbăm acum întâia
oară/ sapa-n condei și brazda-n călimară”), prin existența unor metafore șocante precum „slova de
foc” și „slova făurită”, simboluri ale efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia prin măsura
variabilă de 9-11 silabe și organizarea textului în cinci strofe polimorfe. O altă idee modernă întâlnită
este transfigurarea socialului în estetic, în artă. Astfel realitatea necosmetizată a vieții, cu „zdrențe”,
„bube, mucegaiuri și noroi” este transfigurată în poezie prin estetica urâtului, tehnică împrumutată de
la scriitorul francez Charles Baudelaire.
2.Prezentarea temei prin ilustrarea a două secvențe poetice reprezentative
Tema poeziei testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirată,
destinată unui fiu spiritual.
O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde creația este văzută ca o
treaptă, ca un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și
de generațiile precedente(„ Prin râpi și gropi adânci/ suite de bătrânii mei pe brânci.”). O altă
secvență ce ilustrează tema poeziei este prezentă în a doua parte a textului în care ni se descrie
cum realitatea crudă este transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și
prețuri noi”). Aici, prin efortul autorului, grotescul existenței este transformat în estetic, în frumos.
Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica urâtului,
susținând că se poate creea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe
de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite
sentimentele poporului său.
3.Elemente de structură
Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei
persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici cuvântul este folosit cu
sens conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din
scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți  cu o mare valoare spirituală pentru omenire.
Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la  persoana întâi („străbunii mei”, „cartea
mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este
cea a poetului responsabil, angajat social.
Compoziția
În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsat de către poet (părintele spiritual),
cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”. Opera creează o
legătură strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze aceeași aceeași

9
cale a maturizării. Poezia devine un element important al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”)  ce
trebuie apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).
Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă realitatea, chiar urîtă
și dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se schimbă într-un efort
intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în „cuvinte
potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și
coroane”. Veninul urii se preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea neexprimată până atunci
este pusă în muzică. Reflexia socială a poetului asigură împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri
și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri noi”).
Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între inspirația divină – „slova
de foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”. Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul
corect între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al doilea cel care se
bucură de rezultatul lui.
 

Povestea lui Harap-Alb

(schița analizei)

1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare

Specie- basm prin:
 caracterul fantastic, fabulos al operei (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, puterea
supranaturală a fetei Împăratului Roș)
 prezența formulelor specifice („Amu cică era odată, într-o țară îndepărtată….”)
 conflictul principal prezintă lupta între forțele binelui (Harap-Alb) și cele ale răului (Spânul,
Împăratul Roș), binele învingând la final
 utilizarea  cifrelor magice (trei băieți, trei fete, trei mari probe, doisprezece butoaie cu vin)
 timp și spațiu fabulos, de poveste („odată”, „într-o țară îndepărtată”)
 personajele sunt pozitive, negative, ajutoare (Flămânzilă, Setilă etc.) și donatori (furnicile,
albinele)
2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade
Tema– maturizarea feciorului de împărat care pe parcursul operei trece prin probe menite să îl
pregătească pentru statutul de rege
 secvența 1- întîlnirea cu bătrînica din gradina palatului (Sfânta Duminică) pe care, judecând-
o după aparențe, refuză să o miluiască
 secvența 2- întâlnirea și alegerea ajutoarelor arată un progres la nivelul comportamentului.
Deși aceștia arătau înfricoșător, el nu îi disprețuiește ci îi ia ca tovarăși de drum
Viziunea despre lume:
 clasică, prin caracterul educativ al basmului (susținerea valorilor morale: adevăr, prietenie,
respect).
 se îmbină în mod original comicul (prezentarea celor 5 prieteni, proverbe, zicători) cu tragicul
(cruzimea Spânului și a Împăratului Roș)
3. Elemente de structură
 titlul– conține numele personajului principal. Semnificația termenilor: harap înseamnă slugă,
servitor iar alb denotă originea nobilă a mezinului
 relația incipit- final conține elemente de cronotop specifice basmului.
 în incipit „era odată” și „într-o țară îndepărtată” introduc cititorul într-o atmosferă
fabuloasă de basm
 finalul prezintă veselia nunții fiului de crai ce ține ani întregi realizându-se o prelungire
atemporală într-un prezent continuu „și acum mai ține încă”
 subiectul operei

10
  expozițiunea- prezentarea personajelor (craiul, Verde Împărat și copiii acestora),
introducerea în atmosfera fantastică de poveste („Amu cică era odată într-o țară
îndepărtată…”)
 intriga- scrisoarea Împăratului Verde către crai produce o dinamizare a acțiunii
 desfășurarea acțiunii- proba craiului pentru copii, întâlnirea mezinului cu Sfânta Duminică
 sfatul tatălui și plecarea copilului la drum
 întâlnirea cu Spânul, suprinderea mezinului prin vicleșug de către acesta
 probele de la curtea Împăratului Verde:
 proba aducerii salăților din grădina ursului
 proba aducerii pieii cu pietre prețioase a cerbului
 proba aducerii fetei Împăratului Roș
 punctul culminant- moartea și învierea lui Harap-Alb, moartea Spânului
 deznodământ- ospățul fabulos cu o continuitate atemporală („și acum mai ține încă”)
4. Statut personaje principale
 Harap-Alb: fiu de crai, mezinul familiei, personaj pozitiv, personaj atipic de basm (nu are
însușiri supranaturale), întruchipare a valorile morale, personaj ce se maturizează
 Spânul: personaj negativ, joacă un rol important în realizarea procesului de educație și
maturizare a lui Harap-Alb
5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice
Harap-Alb este un personaj dinamic, evoluând de la naivitate la maturizare cu ajutorul probelor.

La început:

 judecă după aparențe în relație cu baba în grădină

 neascultare de tată
 naivitate în relație cu Spânul
Apoi:

 bunătate față de furnici și albine

 prietenie față de cele 5 personaje fantastice
 ascultare de sfaturile Sfintei Duminici
 

Tema și viziunea despre lume în basmul „Povestea lui Harap-Alb”

Basmul este una din cele mai vechi forme de literatură populară orală aflată în folclorul tuturor
popoarelor, vârsta lui este preistorică (conţine elemente de civilizaţie veche) fiind totodată strămoşul
civilizaţiei SF de astăzi.

1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare

„Povestea lui Harap- Alb” îmbină elemente de real (familiile) cu cele fantastice ( cerbul,
ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare conflictul între forţele binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică)
şi forţele răului ( spânul) iar binele iese învingător. Basmul lui Creangă conţine formulele specifice:
iniţiale, mediane, finale:’’Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale specifice: „era odată”
– illo tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag, imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil,
teritoriu al fabulosului. Personajele sunt de mai mute tipuri: pozitive ( craiul, Împăratul Verde, Harap
Alb, Sfânta Duminică), fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi-
ajutoare ( Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile şi albinele). Ca
şi în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou, formarea unui tânăr- fiul cel mic al craiului.

11
Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba vitejiei ( înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs),
aducerea salăţilor din grădina ursului, aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei
Împăratului Roş (ajutat de cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul
real, atitudinea specifică fiind  cultivarea virtuţilor morale: adevăr, dreptate, cinste, omenie,
ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele: nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia.
„Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de împărat, trei
probe, spânul îl înşală a treia oară.

2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade

Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut prin probele vieţii astfel
că basmul este un buildungsroman- roman al formării, al instruirii (drumul copilului de la adolescenţă
la maturitate).
O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului. Mezinul judecă
după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a face de fapt cu Sfânta Duminică,
deghizată într-o cerșetoare. Cu timpul băiatul se maturizează și putem observa că în secvența
întâlnirii cu ajutoarele există un progres în comportamentul lui. Deși aceste ființe himerice arată
înfricoșător, el nu le disprețuiește cinci le ia ca tovarăși de drum, ce mai târziu îl vor ajuta să treacă
probele de la curtea împăratului Roș.
Viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” este pe de-o parte clasică, prin susținerea
valorilor morale tradiționale precum bunătatea, prietenia adevărul și prin lupta binelui împotriva
răului. Pe de altă parte este prezentă jovialitatea, prin umor, printr-o bună dispoziție emanată de
autor și de către personajele sale fiind, în acest sens, nu de puține ori asemănat cu scriitorul francez
Rabelais.
3. Elemente de structură
Titlul. Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi părul negru, rob,
sclav. Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie, un oximoron, autorul dorind să exprime punctul
cel mai de jos la care ajunge datorită neascultării.
Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară un crai…” simbol al
unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun, istoric, atemporal –
„odată”. Deasemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În astfel de timp şi spaţiu
există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi acuma mai ţine
încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate, un model de viaţă ce nu se stinge
niciodată, triumful binelui ce guvernează.
Subiectul.
Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-I trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca să-
i urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la încercare, Craiul
se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mari. Cel mic însă reuşeşte să învingă proba şi
obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică, băiatul
îşi alege calul, armele şi hainele, pe care le avuse tatăl său când fusese mire şi pleacă la drum după
ce primeşte sftaturile Craiului. Craiul (tatăl său) îl roagă să se ferească de omul spân (fără păr) şi de
omul roş (roşcat). Cu toate acestea, el este păcălit de Spân, care, fiind viclean, îl face sluga lui.
Spânul îi dă numele de Harap-Alb, iar acesta îl slujeşte cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.
Ajunşi la palatul Împăratului Verde, Spânul se dă drept nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la
încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de el: să-i aducă „salăţi din grădina ursului”; pielea
bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos, fata Împăratului Roş, ca să se însoare cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit permanent de calul său, Harap-
Alb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile apărute în încercarea de a o aduce pe fiica
Împăratului Roş la curtea lui Verde-Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş, deosebirea macului de
nisip, deosebirea fetei de împărat, păzirea fetei de împărat, întrecerea cal- turturică). Aici sunt
întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl respinge pe Spân şi le spune celor de faţă
că Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-Împărat. Atunci Spânul se repede şi taie capul lui
Harap-Alb, dar fata îl înconjoară “cu cele trei smicele de măr dulce”, îl stropeşte cu apa vie şi îl invie

12
pe Harap- Alb. Calul fermecat îl apucă pe Spân şi îl aruncă până în ceruri, de unde cade pe pământ
şi moare (punctul culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui Roşu-Împărat, iar
la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat. Veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum,
iar “cine se duce acolo, be şi mănâncă, … “.
4. Statut personaje principale
Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos,
dar rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi
întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea,
prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile
vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face pentru
a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei
familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu vorbeşte
la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi nu bănuieşte
că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi în triumful binelui.
Cu timpul el învaţă să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele sale inspiră
teamă iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De asemenea, altruismul,
sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le
întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru
a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i deasemenea viaţa.

Nuvela realistă, psihologică „Moara

cu noroc”
 Ioan Slavici, un important prozator, unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii române:
Creangă, Eminescu, Caragiale
 publicată în 1881, în volumul Novele din popor, Moara cu noroc este o scriere reprezentativă
pentru ilustrarea viziunii autorului asupra vieții rurale într-o notă profund tradițională.
1.Încadrarea într-o specie/ curent
 specie – nuvelă
 are un singur fir narativ – viața lui Ghiță și a familiei lui
 prezintă un conflict major – între Ghiță și Lică, conflictul interior al lui Ghiță
 avem un singur personaj puternic individualizat – Ghiță
 nuvelă psihologică
 evidențiază conflictul interior al lui Ghiță între cinste, corectitudine și iubirea de bani
  pentru redarea stărilor sale psihice sunt folosite tehnici ca monologul interior,
evidențierea el. nonverbale și paraverbale
 nuvelă realistă
 are tematică  socială: lăcomia de bani
 perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
 ton impersonal, neutru
 personajele reprezintă tipuri umane– dominate de o trăsătură principală de caracter:
Ghiță- lacomul, Lică- tâlharul

13
  se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
 elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate): Arad, Ineu etc.
2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative
Tema– consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire
 secvența 1- plecarea la moară contrar sfatului bătrânei de la început
 secvența 2- scena finală când bătrâna și copiii ajung la locul incendiat de focul purificator
Viziunea despre lume– clasică: sunt susținute valorile morale (vezi sfaturile bătrânei) și condamnate
viciile (lăcomia lui Ghiță)
 

3. Elemente de structură
Titlul – ironic, element de spațialitate ce pare că aduce ghinion familiei personajului principal
Perspectiva narativă – obiectivă, narator omniscient, obiectiv, narațiunea este la persoana a III-a,
autorul își maschează opiniile în vorbele bătrânei
Subiectul –
 Expozițiunea
 prezentarea familiei lui Ghiță și a discuției cu soacra
 prezentarea morii, loc părăsit și primejdios
 Intriga
 apariția lui Lică la han
 Desfășurarea acțiunii
 apăsarea exercitată de Lică
 afacerile necurate ale lui Ghiță
 moartea văduvei și a copilului ce trec pe la han
 bătaia misterioasă a arândașului
 procesul, mărturia strâmbă a lui  Ghiță
 destrămarea familiei, Ana se dăruiește sămădăului
 Punctul culminant
 Ghiță își ucide soția, Răuț îl va ucide pe Ghiță, Lică se va sinucide pentru a nu fi prins
 Deznodământ
 arderea hanului, cuvintele moralizatoare ale bătrânei
 

Tema și viziunea despre lume

Ioan Slavici este un important prozator român de la sfârșitul secolului al XIX-lea, unul dintre cei patru
mari clasici ai literaturii române pe lângă Creangă, Eminescu, Caragiale.  Publică în 1881 Moara cu
noroc, în volumul Novele din popor, scriere ce devine reprezentativă pentru ilustrarea viziunii
autorului asupra vieții rurale, caracterizată de o notă profund tradițională.
1.Încadrarea într-o specie/ curent
Ca specie este o nuvelă, având un singur fir narativ  (viața lui Ghiță și a familiei lui),  un conflict
major (între Ghiță și Lică, sau conflictul interior al lui Ghiță) și un singur personaj puternic
individualizat (Ghiță).  Este o nuvelă psihologică pentru că evidențiază conflictul interior al lui Ghiță
între cinste, corectitudine și iubirea de bani. Pentru redarea stărilor sale psihice sunt folosite tehnici
ca monologul interior, evidențierea elementelor  nonverbale și paraverbale (rânjetul, învinețirea Anei
din joacă). Aparține realismului prin tematică  socială (lăcomia de bani), perspectivă obiectivă,
narator omniscient și omniprezent, prin tonul impersonal, neutru. Personajele reprezintă tipuri
umane– dominate de o trăsătură principală de caracter: Ghiță- lacomul, Lică- tâlharul. Se utilizează

14
tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului, iar elemente de cronotop sunt reale:
Arad, Ineu, Oradea Mare etc.
 

2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema este socială, deci realistă, și ilustrează consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire ale personajului Ghiță. Secvența inițială surprinde plecarea la moară contrar sfatului
bătrânei. Vorbele ei: „— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit…” ilustrează ideile naratorului care se ascunde în spatele acestui
personaj. Aceasta concepție despre existență (fericirea omului nu stă în bogăția sa) se va verifica
în secvența finală, în care, ajungând împreună cu copiii la hanul incendiat, ea recunoaște că destinul
pedepsește pe cei ce cutează să îl înfrunte: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost
dat!…”. Focul are aici rol purificator.
Viziunea despre lume se dovedește clasică: ca în majoritatea operelor lui Slavici sunt susținute
valorile morale precum familia, cinstea, adevărul (vezi sfaturile bătrânei) și condamnate viciile:
lăcomia lui Ghiță, hoția sămădăului. Personajele care încalcă această lege morală sunt aspru
pedepsite.
 

3. Elemente de structură
Titlul conține pe de o parte un element de spațialitate- moara. În trecut funcțională apoi lăsată de
izbeliște, cu lopețile frânte și acoperișul ciuruit, apoi transformată în cîrciumă, loc de popas pentru
drumeții obosiți ce vin sau pleacă spre „locurile rele”.  Pe de altă parte titlul conține și un element de
destin, norocul. Remarcăm nuanța ironică folosită de autor întrucât moara se va dovedi fatală pentru
destinul familiei lui Ghiță.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul omniscient, obiectiv, narațiunea este la persoana a III-
a. Deși este o scriere realistă, autorul își maschează discret opiniile în spatele bătrânei, personaj
cheie ce denotă înțelepciunea populară și viziunea despre lume a autorului.
Subiectul
 Expoziţiunea prezintă personajele nuvelei: Ghiţă, Ana, copilul, soacra. Locul ales de Ghiţă pentru a
se muta denotă semnele părăsirii: vechea moară are „lopeţile rupte” şi „acoperământul ciuruit”. Cele
cinci cruci din faţa morii semnifică binecuvântarea (locul nu a fost uitat de Dumnezeu) dar şi
prevestirea tragică: li se vor adăuga şi altele în scurt timp. Pentru început câştigul cârciumarului este
mulţumitor. Ghiţă se dovedeşte a fi un om harnic şi întreprinzător, urmărindu-şi cu perseverenţă
scopul, ajutat de soţia sa Ana.
Intriga nuvelei este momentul apariţiei lui Lică Sămădăul la han. El întruchipează forţa răului care
distruge treptat echilibrul familiei lui Ghiţă. Capacitatea sa de a domina este evidentă încă de la
început, din momentul în care îşi face apariţia la han: „Eu sunt Lică Sămădăul! … Multe se zic
despre mine[…] multe vor fi adevărate şi multe scornite.”. Lică i se adresează poruncitor lui Ghiţă şi
îi atribuie, fără a-l consulta, rolul de informator al său. Prima reacţie a lui Ghiţă este aceea de a se
apăra, dar, în scurt timp îşi dă seama că Lică este stăpânul locurilor şi că, în faţa lui, noul venit este
complet lipsit de apărare. Deşi este avertizat de Ana de influenţa malefică a Sămădăului, Ghiţă
devine părtaş nelegiuirilor lui Lică din dorinţa obsedantă de a face avere. Astfel ajunge să depună
mărturie mincinoasă în favoarea lui Lică şi primeşte de la el porci furaţi. Banii pe care i-i restituie
Lică sunt şi ei dovada incontestabilă a jafurilor comise de acesta. În aceste momente de degradare,
singura speranţă de reabilitare pentru Ghiţă este apariţia jandarmului Pintea, cel care îşi jurase să-l
închidă pe Lică, fostul său tovarăş de tâlhhării. Cârciumarul adoptă însă o atitudine duplicitară faţă
de acesta: pe de o parte se aliază cu el, pe de altă parte rămâne prieten cu Lică. Orbit de dorinţa de
câştig, Ghiţă nu pleacă de Paşte împreună cu familia la Ineu ci rămâne cu Ana la han ştiind că li se
va alătura şi Lică. Acesta din urmă provoacă gelozia soţului care se hotăreşte să finalizeze planul de
răzbunare. O sacrifică pe Ana, împingând-o în braţele lui Lică, şi pleacă după Pintea.

15
În punctul culminant Ghiţă o ucide pe Ana nesuportând gândul că a fost înşelat, după care este
împuşcat de Răuţ. Urmărit de Pintea, Lică se sinucide violent, izbindu-se cu capul de trunchiul unui
copac, pentru a nu-i oferi jandarmului satisfacţia închiderii sale. În deznodământ, hanul este cuprins
de un foc mistuitor care purifică locul de toate nelegiuirile petrecute acolo.

Nuvela realistă, psihologică „Moara

cu noroc”, personaje
1.Statut personaje
Ghiță
 personaj principal
 personaj rotund, involuează de la statutul de om harnic, familist  la dezumanizarea adusă
de lăcomia de bani
 personaj specific realist (construit pe baza unei trăsături de caracter dominantă), tipul
lacomului după avere
 cizmar harnic, familist, blând și cumsecade care vrea să-și schimbe statutul
 puternic din punct de vedere psihologic
Lică
 personaj plat, nu evoluează, nu are conflicte interioare
 personaj realist, tipul tâlharului
 stăpânul locurilor, șeful porcarilor
 puternic, în raport de superioritate față de Lică
 bun cunoscător de oameni
 viclean
2.Trăsături personaje ilustrate prin secvențe semnificative
Ghiță
 harnic, echilibrat- secvența inițială de prezentare a atmosferei plăcute de la han după
venirea cârciumarului
 nesinceritate față de Ana- după complicitatea cu Lică nu mai îndrăznea „să-i vorbească
dezghețat ca mai înainte”
 pierderea încrederii în sine
 scena împrumutului forțat pe care îl face Lică indică încercarea acestuia de a prelua
controlul absolut asupra cârciumarului, știrbindu-i echilibrul interior
 cele două episoade petrecute în apropierea morii: jefuirea arândașului și uciderea femeii
în negru au ca scop incriminarea și defăimarea lui Ghiță
 violent: „mohorât, violent” (caracterizare directă), în jocurile cu Ana „își pierde repede
cumpătul și-i lasă urme vinete pe braț”
 înstrăinare de familie: „era singur și părăsit”
3.Relația Ghiță- Lică
 Lică este autoritar, Ghiță vulnerabil
 scena împrumutului forțat
 Lică îl face complice
 secvențele petrecute în apropierea morii: uciderea femeii în negru, jefuirea arândașului
au scopul de a-l incrimina pe Ghiță
 înțelegerea dintre cei doi de la final este o anomalie și imoralitate extremă

16
Particularități de construcție a personajului Ghiță

 1.Statut personaj
Ghiță este personajul principal principal al nuvelei, la început „un ins energic, cu gustul riscului și al
aventurii și nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton” (Magdalena Popescu). Ca
statut social  este un cizmar harnic, familist, blând și cumsecade care vrea să-și schimbe statutul
pentru o mai bună stare materială. Este un personaj rotund ce involuează de la statutul de om
harnic, familist  la dezumanizarea adusă de lăcomia de bani. Puternic din punct de vedere
psihologic, se încadrează ca personaj specific realist (construit pe baza unei trăsături de caracter
dominantă), tipul lacomului după avere.
2.Trăsături personaj ilustrate prin secvențe semnificative
Inițial, după mutarea la moară, Ghiță se dovedește harnic, echilibrat. O ilustrează secvența inițială
de prezentare a atmosferei plăcute de la han după venirea noului cârciumar. Aici drumețul nu era
primit ca un străin ci ca unul din familie. De aceea oamenii nu mai spun că se vor opri la han ci la
Ghiță, semn al ospitalității și al omeniei arătate. Odată cu intrarea în jocurile murdare ale sămădăului
primul pas va fi nesinceritatea față de Ana care nu mai îndrăznea „să-i vorbească dezghețat ca mai
înainte” dar și  pierderea treptată a încrederii în sine. Sugestiv este episodul împrumutului forțat pe
care îl face Lică, în încercarea acestuia de a prelua controlul absolut asupra cârciumarului, știrbindu-
i echilibrul interior. Rămași singuri în cârciumă, Lică îi cere cheile de la toate încăperile, întreabă
unde ține banii și ia cu forța o mare parte, lăsând câțiva pentru a nu da de bănuit restului familiei.
Peste un timp îi înapoiază, însă Ana observă că sunt bani însemnați și bănuiește implicarea soțului
în lucruri murdare. Și cele două episoade petrecute în apropierea morii: jefuirea arândașului și
uciderea femeii în negru au ca scop incriminarea și defăimarea lui Ghiță, astfel încrederea sa în
ochii oamenilor începe să pălească.  Treptat devine violent: „mohorât, violent” (caracterizare
directă),  în jocurile cu Ana „își pierde repede cumpătul și-i lasă urme vinete pe braț”. La final ajunge
să se înstrăineze de familie: „era singur și părăsit”, degradarea sa morală conducând la destrămarea
familiei sale. Într-un gest extrem își aruncă soția în brațele tâlharului dar sfârșește ruinat: simte
gelozia trădării, își sacrifică nevasta și nu vede răzbunarea față de Lică. Sfârșitul personajelor este
unul tragic pentru că au încălcat legile morale ale firii, drama destinului fiind la fel de puternică ca și
personalitatea lor.
3. Relația dintre 2 personaje în Moara cu noroc
În una din primele scene ale nuvelei, Lică, ajuns la moară, pretinde un împrumut forțat de la Ghiță. Îi
cere cheile și ia, fără să numere, un teanc de bancnote cu titlul de împrumut, atât pentru a-și rezolva
problemele cât și pentru a-și impune autoritatea asupra cârciumarului. Pe cât de puternic pare
sămădăul, care îl amenință că nu-l va tolera la han, pe atât de vulnerabil se arată Ghiță, care îi
reproșează că i-a zdruncinat liniștea sufletului dar nu se poate opune voinței acestuia. Chiar replica
lui Lică trădează raportul de forțe între personaje: „Așa-i că te-ai făcut blând ca un mielușel?”.
Ghiță devine treptat complicele lui Lică. Lăcomia de bani îl determină să accepte o viață periculoasă.
Cu ocazia audierilor legate de uciderea femeii în negru, Ghiță preferă să spună o parte a realității,
aceea că Lică și-a petrecut noaptea la han, fără a preciza că a fost trezit de două ori: la plecarea și
la sosirea sămădăului.
Lică urmărește să-și exercite autoritatea deplină asupra cârciumarului, să-i ia în stăpânire tot ce are.
Ghiță, dezumanizat și dezamăgit de el însuși, o împinge pe Ana în brațele rivalului său, o anomalie
și o imoralitate extremă, apoi într-o criză de gelozie o ucide.

17
 Romanul obiectiv, mitic, tradițional
Baltagul
                                                                                Mihail Sadoveanu
(tema și viziunea despre lume)
 

Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului

mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-
un câne”. Publicat în 1930,  romanul a fost scris în 17 zile la vârsta de 50 de ani.
1.Încadrare
Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a
universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind
Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de
țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda.
Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă,
înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină
specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea
superstițiilor de care ține seama cu atenție.
Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică mituri
precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).
Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient, neimplicat în
acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica detaliilor folosită în
portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei) sau legătura
strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției pentru împlinirea datinilor
sociale).
2. Tema
Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția
munteanului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această
mare temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea,
răzbunarea. Un prim episod reprezentativ este constituit de povestea despre neamurile
lumii pe Nechifor care obișnuia să o rostească la cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde
în mod subtil specificul muntenilor: neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cun inimă
bună și dragoste de petrecere. Un alt episod este acela al nopții petrecute în prăpastie
de către Gheorghiță lângă trupul tatălui său. Amintind de coborârea în Infern a lui Isis,
momentul, de o încărcătură tensională foarte mare, contează în ceea ce înseamnă
maturizarea acestui personaj.
Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt
așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii
lumii, deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins
de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor

18
Lipan, personajul absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de
natura protectoare și să coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița
se înfăptuiește.
3. Elemente de structură
Titlul romanului este simbolic. În sensul  arhaic, baltagul este unealta magică şi
simbolică însuşită de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a
face dreptate. Ea e nedezlipită de imaginea muntenilor și denotă ceva din hotărârea și
dârzenia acestora.
Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează la
persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.
Construcția subiectului
În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul debutând
cu imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi torcând, cu
gândul la soţul ei Nechifor Lipan, plecat din toamnă de acasă, la Dorna ca să cumpere
nişte oi și care nu se întorsese la vremea potrivită (intriga). Femeia îşi aminteşte de anii
trăiţi împreună, de obiceiurile bărbatului ei, de realizările lor, cei doi copii: Minodora care
era acasă cu Vitoria şi Gheorghiţă, care era plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la iernat.
Vremea se răceşte şi Vitoria este tot mai îngrijorată de tăcerea soţului ei, de aceea,
apelează la sfaturile părintelui Daniil, căruia îi destăinuie necazul ei. Plăteşte slujba
pentru întoarcerea lui Lipan, posteşte, se roagă, dar trece şi pe la baba Maranda,
vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte, Vitoria îi scrie lui Gheorghiţă să se
întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce pe Minodora la Mănăstirea
Văratic pentru a fi în siguranţă şi la începutul lunii Martie pleacă cu Gheorghiţă pe
urmele lui Lipan.
Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de soţul ei.
Pe tot parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii despre
Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel
de ocazii, iar la Cruci trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi.În ţara Dornelor, poposind
la un han, află că întradevăr Nechifor Lipan a cumpărat în noiembrie trei sute de oi,
după care a vândut o suta de oi, altor doi ciobani, continuându-şi drumul toţi trei. Vitoria
continuă de aici căutarea pe urmele celor trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma,
şi apoi la Suha. Aici află ca în ziua de Sfântul Mihail şi Gavril a facut popas o turma de
oi cu doi ciobani: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.

Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi începe pe cont
propriu cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar îl
gaseşte pe Lupu, câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă osemintele lui Nechifor
Lipan, într-o prăpastie. Femeia îndeplinşte cerinţele datinei creştine, face praznic de
înmormântare. Prin inteligenţă şi diplomaţie, femeia reconstituie faptele întamplate şi
reuşeşte să-i demaşte pe vinovaţi îndeplinind un act de justitie.

Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă cu baltagul şi

mâncat de câinele lui Lipan. Înainte de a muri, îşi recunoaşte faptele şi doreşte ca oile
sa intre în posesia stăpânului de drept.

Atingându-şi scopul, Vitoria şi Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă pentru a

19
duce la bun sfârşit şi alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate au un rost pe
lume. La praznicul de patruzeci de zile o vor duce şi pe Minodora să vadă mormântul
tatălui ei.
4. Statutul personajului Vitoria Lipan
Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent.  Este o figură
reprezentativă pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței” țăranului român
(G. Călinescu). Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă, un echilibru
şi o măsură în toate, fără nicio târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri
străvechi.
Nechifor este personajul absent, personaj exponențial pentru că în jurul lui se învârte toată acțiunea
romanului. El este tipul munteanului, stăpân al naturii,  om cu „inima ușoară și blândă”, căruia îi
plăcea să petreacă și să binedispună lumea la nunți. Reflectă tragismul existenței tradiționale
românești, fiind o proiecție a ciobanașului din balada populară „Miorița”.
5. Trăsături
Portret fizic este esenţializat: aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu,  cu
o „frumuseţe neobişnuită în privire” fapt ce denotă forţă interioară, inteligenţă. Aceeași privire îi era
„dusă departe” și reliefa zbucium sufletesc și  frumuseţe sobră a femeii.
Portretul  moral conține 3 ipostaze (țărancă, soție și mamă) . În prima, cea de țărancă, Vitoria se
dovedește o femeie energică şi hotărâtă, harnică şi pricepută în gospodărie. În lipsa soțului toate
treburile casei sunt aranjate cu rânduială.  Pe de altă parte este și spiritul autentic, tradițional,
apărând cu fermitate semnele, rânduielile vechi și credințele religioase. Legătura cu preotul, cu baba
Maranda, postul, slujbele, pelerinajul,  se fac într-o ordine arhaică și firească a lucrurilor, la fel de
veche precum lumea din care ea face parte. Cu fermitate organizează cu tact gospodăria la plecare
și prin inteligentă se descurcă atunci când iese din spaţiul munţilor pentru  prima dată.
Ca mamă manifestă asprime față de Minodora care nu are voie cu băieți, coc, bluză și vals ci
trebuie să rămână la catrință și horă pentru că acestea le cunoscuse și Vitoria și mama și bunica ei.
Veghează cu străşnicie la educaţia copiilor și caută cu orice preț să le imprime în suflet legile morale
nescrise. Aceștia îi respectă autoritatea fără să crâcnească, Gheorghiță considerând-o un fel de
vrăjitoare care face totul perfect și îi poate citi gândurile. Dă dovadă și de abilități pedagogice, pentru
cel din urmă se dovedește a fi mentor veghind în detaliu la maturizarea lui cu ocazia traseului
reconstituirii morții soțului pe care îl parcurg împreună.
6. Relația între două personaje
Ca soţie dă dovadă de iubire. Mărturia ei: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân
ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan” subliniază atașamentul și devotamentul profund pe care îl are față de
Nechifor, fiind pregătită să-l urmeze chiar și în moarte. Astfel, Vitoria cutreieră munții în căutarea
osemintelor lui Nechifor pentru a le îngropa, după orânduire. Deși nu se depărtase niciodată prea
mult de satul său, în toate greutățile întâmpinate în drumul său și în investigațiile făcute
demonstrează dârzenie și tenacitate, ducându-și la capăt misiunea propusă.
Același atașament este surprins și în scena finală a romanului, când Vitoria are grijă ca trupul soțului
să fie îngropat și cinstit după toate datinile strămoșești. Când, după înmormântare, vorbește despre
condițiile în care acesta a murit, mărturisește că deși nu a fost acolo, cunoaște detaliile crimei: „Mi-a
spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă.”, reflectând strânsa legătură ce s-a
consolidat între ei pe parcursul anilor.
 

20
 

SCHIȚA ANALIZEI

1.Încadrare
Roman tradițional:
 expresie a vieţii satului românesc, a universului rural
 ţăranul- „ principalul meu erou” ( Sadoveanu)
 valorifică tradiții românești: oierit, sărbători, etc.
 puternic înrădăcinat în credința creștină a poporului dar și în obiceiurile precreștine (vizita la
baba Maranda)
Roman mitic:
 zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală
 valorifică mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și
Osiris)
Roman realist, obiectiv:
 narator obiectiv, omniscient, neimplicat
 narațiunea la persoana a III-a
 realismul descrierilor
 tehnica detaliilor
 elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei)
 legătura care se stabilește între mediu și personaje
2. Tema
 condiția muntenilor ancorați într-o societate pastorală arhaică
 viaţa şi moartea într-un spaţiu specific tradiţional
 călătoria- iniţiere şi cunoaştere pt. Gheorghiţă şi refacerea echilibrului prin răzbunarea morţii
soțului
Secvența 1– povestea din incipit spusă de Nechifor la toate cumetriile surprinde câte ceva din
specificul muntenilor: fără multe înzestrări inative, însă cu inimă veselă și cu neveste iubețe
Secvența  2– noaptea petrecută de Gheorghiță lângă trupul tatălui contribuie la maturizarea acestuia
Viziunea despre lume– profund tradițională
3. Elemente de structură
Titlul
 baltagul este arma crimei, iniţial o unealtă de lucru
 obiect însuşit de răufăcători dar recuperat de erou
 semn al răzbunării
 denotă ceva din hotărârea și dârzenia muntenilor
Perspectiva narativă
 naraţiunea la persoana a III- a
 narator omniscient
 cunoaşte totul despre personajele sale, se caracterizează prin obiectivitate
Construcţia subiectului

21
  expoziţiune- satul Măgura Tarcăului
 familia Lipan: Nechifor plecase la Dorna să vândă şi să cumpere oi, Vitoria- neliniştită de
întârzierea lui, Gheroghiţă- chemat de la stână
 intriga- lipsa mare a soțului de acasă și hotărârea Vitoriei de a pleca în căutarea lui Lipan
 desfăşurarea acţiunii: pregătirile pentru drum, călătoria la Piatra pt. a anunţa autorităţile de
dispariţia soţului, călătoria la Mănăstirea Bistriţa: închinarea şi spovedania, călătoria
explorativă cu un traseu labirintic: Bicaz- Călugăreni- Fărcaşa- Borca şi Cruci- Vatra Dornei
şi Broşteni- Borca- Subasa- Suha. Între ultimele sate cadavrul este regăsit- pregătirea pentru
înmormântare.
 punct culminant- intens dramatism- în faţa celor adunaţi Vitoria reconstituie traseul soţului
dispărut, spre disperarea criminalilor aflaţi de faţă.
 pedepsirea vinovaţilor: Cuţui moare răpus de baltag şi câine iar Bogza e arestat
4. Statutul personajelor
Vitoria Lipan
 personaj principal
 figură reprezentativă pentru locuitorii munteni
 „exponent al speței” (G. Călinescu) țăranului român
Nechifor
 erou absent
 în jurul lui se învârte toată acțiunea
 tipul munteanului, stăpân al naturii, om cu „inima ușoară și blândă”, căruia îi plăcea să
petreacă și să binedispună lumea la nunți
 reflectă imaginea ciobanașului din balada populară „Miorița”
5. Trăsături
Portret fizic esenţializat:
 aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu
 „frumuseţe neobişnuită în privire” – forţă interioară, inteligenţă
 privirea îi era „dusă departe”- zbucium sufletesc=) frumuseţe sobră
Portret moral- 3 ipostaze:
 ţărancă:
 femeie energică şi hotărâtă
 harnică şi pricepută în gospodărie
 apără semnele şi rânduielile vechi, religioasă
 are un simţ practic, plină de prevedere- înţelege absenţa soţului
 fermitate- organizează cu tact gospodăria la plecare
 inteligentă, se descurcă atunci când iese din spaţiul munţilor prima dată
 are o logică bazată pe raţiune, descoperă ucigaşii
 capacitate de analiză psihologică, abilitate de a se preface, diplomaţie- scena demascării
 soţie:
 iubire- caracterizare directă: „ abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n
tinereţe”
 credincioşie: caract. directă: „ n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân ce
l-oi găsi pe Nechifor Lipan”)
 devotament: „ dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”
 mamă:
 asprime față de Minodora care nu avea voie cu băieți, coc, bluză și vals
 veghează cu străşnicie la educaţia copiilor- legile morale nescrise
 mentor pentru maturizarea lui Gheorghiţă

22
 Nuvela istorică și romantică
„Alexandru Lăpușneanul”
Schema analizei
Costache Negruzzi
 reprezentant al per. paşoptiste, creatorul nuvelei istorice românești
 textele sale literare sunt grupate în vol. „ Păcatele tinereţii”
1. Încadrare într-o specie/curent
Specia- nuvelă
 avem un singur fir epic ( în roman mai multe) ce prezintă ultima parte a vieţii personajului
principal
 avem un singur personaj principal- Alexandru Lăpuşneanul
Nuvelă romantică
 are un personaj central, excepțional de factură romantică, trăsăturile sale negative sunt duse
la extrem
 în opoziţie cu el e domniţa Ruxanda => antiteza demon – înger
 sensibilitatea și sentimentalismul domniței Ruxanda
 otrăvirea, amploarea crimei – motive romantice
 latura documentară a operei
Nuvelă istorică
 inspirată din „ Letopiseţul Tării Moldovei” scris de Grigore Ureche
 construirea unui personaj inspirat din viața unui domnitor al Moldovei
2.Tema ilustrată prin 2 secvențe reprezentative
Tema – zbuciumata istorie a Moldovei din perioada Imperiului turcesc şi a domnitorilor pământeni,
undeva în secolul al XVI-lea
 1 secvență- intrarea abuzivă în țară a lui Alexandru Lăpușneanul în urma discuției cu cei
patru boieri care îi transmit că țara nu îl vrea
 a 2-a secvență- uciderea celor 47 de boieri, un episod violent care exprimă cruzimea
personajului principal
Viziunea despre lume
 este una specific pașoptistă, Negruzzi se înscrie în programul „Daciei Literare”, inițiat de
Kogălniceanu, prin inspirația din istoria națională. În acest fel devine și creatorul nuvelei
istorice românești.
3. Elemente de structură
Titlul- ne îndreaptă interesul asupra personajului principal al nuvelei, erou literar de mare
complexitate şi forţă, un personaj ce trădează vitalitate.

23
Perspectiva narativă– naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient, prezintă cu
dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor.
Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele
sale.
Construcţia subiectului.
 Expoziţiunea. Timpul este cel istoric, perioadă din cadrul sec. al XVI-lea iar principiul
compoziţiei este cel cronologic (în ordinea în care se întâmplă faptele). Ni se prezintă
personajele : Alexandru L., boierii ( Stroici, Spancioc, Moţoc), Domniţa Ruxandra. Locul-
undeva pe teritoriul Moldovei la început, palatul domnesc, mitropolia, cetatea Hotinului.
 Intriga. Ni se dezvăluie în cadrul întâlnirii dintre domn şi boierii trimişi ai lui Tomşa care îi cer
în numele obştii să renunţe la tron. Dialogul are o deosebită forţă dramatică iar răspunsul lui
Lăpuşneanu este memorabil: ,, Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu….. Şi dacă voi nu mă iubiţi,
eu vă iubesc pre voi…”
  Acţiunea continuă, Alexandru ajunge pe tronul Moldovei, începe pedepsirea trădătorilor. Ni
se prezintă şi portretul doamnei, descendenţa ei, toate într-o antiteză romantică cu felul crud
de manifestare a domnului. Aceasta trăieşte un conflict interior ( între statutul de soţie şi
dezacordul faţă de faptele lui Alexandru) şi-i cere acestuia să oprească omorurile.
  Într-un gest de macabră viclenie domnul le cere iertare boierilor la mitropolie şi-i strânge pe
toţi la un loc ca să-i ucidă cu sânge rece. Acest moment este punctul culminant.
 Deznodământul ne prezintă moartea lui Alexandru, ucis de soţie la îndemnul boierilor.
Identifică conflictele prezente în nuvelă.
Analizează textul și precizează particularități de limbaj.
 „Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi
le arse, vrând să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor
acestora, urzeau comploturi şi aţâţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stârpească
scuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul
mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod.

Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din când în când. La cea mai mică greşeală
dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spânzura în poarta curţii,
cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, când alt
cap îi lua locul.”

Menționează particularități ale stilului lui C. Negruzzi.

 

4. Statut personaje
Alexandru Lăpușneanul

 personaj principal
 personaj excepțional, puternic individualizat, de factură romantică
 imaginea domnitorului tiran
 personaj de inspirație istorică
5. Trăsături ale personajelor ilustrate prin secvențe semnificative
Alexandru Lăpușneanul

 hotărât- vrea cu orice preț să-și recapete tronul- secvența inițială (întâlnirea cu solia boierilor)
 tiran- conduce cu autoritate și violență, pedepsind la orice greșeală
 crud- hotărăște să se răzbune și ucide în masă- secvența uciderii boierilor și piramida cu
cele 47 de capete, dar și antiteza cu domnița Ruxanda

24
Identifică trăsături și moduri de caracterizare a personajelor în fragmentele:
„Să ma întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”

„Voi mulgeți laptele țării dar a venit vremea să vă mulg și eu pre voi.”

„Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este
una din cele zece porunci: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine şi să ne iertăm unii pre
alţii, pentru că sântem muritori, rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne
ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.“. Sfârşind această deşănţată cuvântare,
merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în
stânga, zicând: — Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră!”

„— A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşneanul cu glas răguşat şi spărios; gândiţi că veţi scăpa de
mine?… M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”

„Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească.
Purta corona Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o
armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea
de sârmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi,
apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului.
Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit.”

Tema și viziunea despre lume

Costache Negruzzi este un prozator care publică în perioada pașoptistă, operele sale de referință
fiind adunate în volumul de nuvele „Păcatele tinereții”, unde este inclusă și nuvela „Alexandru
Lăpușneanul”. Negruzzi respectă ideologia lui Kogălniceanu, exprimată în articolul „Introducție” din
„Dacia literară”, prin inspirația din realitățile noastre naționale devenind astfel, prin operele sale,
creatorul nuvelei istorice românești („Alexandru Lăpușneanul”, „Sobieski și românii”).

1. Încadrare într-o specie/current

Ca specie, Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă prin construcția unui singur fir narativ ce prezintă
ultima parte din viața lui Alexandru Lăpușneanul și prin conturarea unui singur personaj principal,
excepțional și puternic individualizat.
Creația este una romantică prin imaginea personajului central, Alexandru, creație literară de o mare
forță interioară, ale cărui trăsături negative (cruzimea, răutatea) sunt duse la extrem. Tot romantică
este și antiteza cu domnița Ruxanda, care are rolul de a scoate în evidență caracterul negativ al
personajului principal. O altă latură romantică a nuvelei este inspirația din specificul național
românesc, descrierea unei perioade întunecate din istoria Moldovei, sub domnia lui Alexandru
Lăpușneanul precum și sensibilitatea și sentimentalismul de care dă dovadă soția domnitorului în
relație cu acesta și cu văduvele boierilor uciși.
Istorică este prin inspirația din trecutul național în construcția personajelor, în descrierea obiceiurilor
vremii și a vestimentației specifice. Negruzzi folosește în acest sens cronicile lui Grigore Ureche
(„Letopisețul Tării Moldovei…”), istoric român din secolul al XVII-lea.

2.Tema ilustrată prin 2 secvențe representative

25
Tema nuvelei prezintă zbuciumata istorie a Moldovei din perioada imperiului otoman și a
domnitorilor pământeni, undeva în secolul al XVI-lea, istorie presărată cu lupte pentru putere politică
și dorință de răzbunare.
Întâlnirea lui Alexandru Lăpușneanul cu delegația celor 4 boieri trimiși de țară reprezintă scena
introductivă a nuvelei, moment ce reflectă determinarea personajului dar și specificul vremurilor,
pline de intrigi politice și dorință după putere. În ciuda faptului că țara nu îl vrea nici nu îl place,
Alexandru hotărăște să înainteze, cu voia ori fără lor,  rostind replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu
vă vreu…”. Secvența uciderii celor 47 de boieri și așezarea capetelor lor într-o piramidă, după
funcție și rang, ilustrează dorința de răzbunare a personajului în fața unor boieri care îl vânduseră în
trecut. Scena are suport istoric real și este creată pentru a dinamiza nuvela și a pune în evidență
cruzimea personajului principal.
Viziunea despre lume a lui Negruzzi este una specific pașoptistă. Negruzzi se înscrie în programul
„Daciei literare”, inițiat de Kogălniceanu prin inspirația din istoria națională. În nuvelă, Costache
Negruzzi îmbină elemente din realitatea istorică (existența personajului principal, uciderea boierilor)
cu elemente ficționale (boierul Stroici, uciderea lui Moțoc), construind astfel o cutremurătoare creație
epică.

2. Elemente de structură

Titlul ne îndreaptă interesul asupra personajului principal al nuvelei, erou literar de mare
complexitate şi forţă, un personaj romantic ce trădează putere și vitalitate.
Perspectiva narativă este obiectivă naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi
atitudinile lor. Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de
personajele sale.
Acțiunea și momentele subiectului
Timpul prezentat în expozițiune este ce istoric, perioadă din cadrul sec. al XVI-lea iar principiul
compoziţiei este cel cronologic (în ordinea în care se întâmplă faptele). Ni se prezintă personajele :
Alexandru L., boierii ( Stroici, Spancioc, Moţoc), Domniţa Ruxandra. Spațiul este unul autohton,
undeva pe teritoriul Moldovei la început, apoi palatul domnesc, mitropolia, cetatea
Hotinului. Intriga este constituită de cadrul întâlnirii dintre domn şi boierii trimişi ai lui Tomşa, care îi
cer în numele obştii să renunţe la tron. Dialogul are o deosebită forţă dramatică iar răspunsul lui
Lăpuşneanu este memorabil: ,, Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu….. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă
iubesc pre voi”. Desfășurarea acțiunii continuă cu a doua înscăunare a domnitorului  Alexandru pe
tronul Moldovei. Odată ajuns la putere, acesta începe pedepsirea boierilor trădători prin schingiuiri
de tot felul la cea mai mică plângere sau greșeală administrativă și prin dese omoruri cu spectacolul
crud al afișării capetelor. Ni se prezintă şi portretul doamnei Ruxanda, descendenţa ei, toate într-o
antiteză romantică cu felul crud de manifestare a domnului. Aceasta trăieşte un conflict interior
( între statutul de soţie şi dezacordul faţă de faptele lui Alexandru) şi-i cere acestuia să oprească
omorurile, asaltată de plângerile jupâneselor văduve. Într-un gest de macabră viclenie domnul le
cere iertare boierilor la mitropolie, îi va strânge pe toţi la un loc, invitându-i la un ospăț regal unde îi
va ucide cu sânge rece construind o piramidă din capetele lor. Acest moment este punctul
culminant. Deznodământul ne prezintă  finalul vieții lui Alexandru. Bolnav și retras în cetatea
Hotinului, domnitorul cere să fie călugărit pentru iertarea păcatelor, dar într-un moment de luciditate
promite răzbunare și plănuiește moartea fiului său. La îndemnul boierilor Stroici și Spancioc și
însuflețită de grija maternă, Ruxanda hotărăște să-și otrăvească soțul când acesta îi cere apă,
confințind astfel finalul tragic al crudului personaj.
4. Statut personaje
Alexandru Lăpușneanul, personaj principal al nuvelei este o creație de factură romantică fiind
puternic individualizat și pus în situații excepționale (omorârea boierilor etc.). Personajul este de
inspirație istorică, întruchipând imaginea domnitorului tiran și crud. Varietatea și multitudinea
trăsăturilor de caracter pe care i le putem atribui fac din el un personaj complex, excepțional și

26
rotund surprinzând prin gesturile și planurile sale malefice. Nicolae Manolescu spunea că „gesturile
și cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate”.
5. Trăsături ale personajelor ilustrate prin secvențe semnificative
Prima secvență a nuvelei creionează întâlnirea dintre Alexandru și solia boierilor trimiși de
țară pentru a-i spune că nu este dorit. Replica acestuia devine reprezentativă și rămâne motto-ul
capitolului: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi
merge ori cu voia ori fără voia voastră.”.
Scena denotă, prin caracterizare indirectă, hotărârea personajului care dorește să-și
recapete tronul cu orice preț, neținând seama de opinia publică. Revenit în Moldova, nu întâmpină
nicio rezistență, boierii și domnitorul preferând să fugă la străini pentru a feri țara de lupte. Față de
cei rămași manifestă o atitudine tiranică. Cea mai mică greșeală administrativă sau plângere din
partea oamenilor era un prilej de pedeapsă sau schingiuire a boierilor. Moartea era ceva comun,
capetele celor uciși nu apucau să se usuce până ce altele le luau locul. Punctul culminant al nuvelei
este uciderea cu cruzime (caracterizare indirectă) a  celor 47 de boieri. Promite soției încetarea
omorurilor și un leac de frică. Adună astfel boierii la biserică unde dă dovadă de smerenie și căință
pentru faptele trecute și la finalul unui ospăț la curtea domnească îi ucide în masă, ridicând o
piramidă de 47 de capete, după funcție și rang. Cruzimea și răutatea sunt evidențiate de contrastul
cu domnița Ruxanda, gingașa și tandra lui soție care, deși obligată să se căsătorească cu el, îl
iubește și îi rămâne supusă și ar fi rămas așa până la capăt dacă ar fi găsit în el măcar puțină
bunătate. Întâlnim în text și caracterizare directă, făcută de autor: „tiranul”, „bolnavul”, „nenorocitul
domn”, dar și de alte personaje: „crud și cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sângele cel
pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc).
 

Prima nuvelă istorică românească se înscrie în programul pașoptist al lui Kogălniceanu și propune
cititorului un antierou patriot. Este romantică prin construcția acestui personaj excepțional, dar are și
un spirit clasic prin condamnarea vicleniei și a cruzimii lui Alexandru, în opoziție cu bunătatea
domniței.

Tema și viziunea despre lume în

comedia „O scrisoare pierdută”
 

Context

27
  comedia apare în 1884 și este publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII, nr. 11 în 1885.
 una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”
 scriitorul urmărește surprinderea moravurilor societății burgheze din acea perioadă
 utilizează satira, sarcasmul, ironia
 Caragiale e un fin observator: „face concurență stării civile” (Garabet Ibrăileanu), formula sa
artistică fiind „realismul tipic”  (T. Vianu)
 Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine primită de
criticii literari ai vremii
Încadrare
 specia comedie: specie dramatică în care se îmbină comicul și dramaticul, conflictul e
superficial, finalul e fericit
 curent
 clasicism: regula celor trei unități (loc, timp, acțiune), scop didactic, moralizator, susține
valorile clasice (adevăr, bine, frumos), critica moravurilor, caracterul satiric
 realism: veridicitate, indici de spațiu și timp, tehnica detaliilor, personajele tip, ironie
 

Tema și viziunea despre lume în comedia „O scrisoare pierdută”

Tema- viața burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea
 Secvența 1: discuția inițială Tipătescu- Pristanda reflectă imaginea structurilor oficiale și de
autoritate
 Secvența 2: discuția Zoe- Tipătescu în care acesta e convins să-l voteze pe inamicul
Cațavencu reflectă imoralitatea vieții personale
Viziunea despre lume: clasică prin critica adusă unor moravuri sociale ale vremii
 

Elemente de structură
Titlul
 intriga piesei
 dă simetrie operei apărând atât la început cât și la final
 devine o armă de șantaj pentru preluarea puterii politice
 prima scrisoare este ce a lui Zoe către Tipătescu iar a doua este cea folosită de Agamemnon
Dandanache pentru a-și câștiga locul politic
Compoziție– piesa conține 4 acte
Actul I

 dialogul inițial Tipătescu- Pristanda, prezentarea contextului social, politic și a personajelor

 apariția lui Zaharia care aduce vestea scrisorii de dragoste aflată la Cațavencu și pe care o
crede o plastografie
 contrastul dintre naivitatea lui Zaharia și impulsivitatea celor doi îndrăgostiți
Actul II

 revolta lui Farfuridi și Brânzovenescu ce se tem de o eventuală trădare a lui Tipătescu

 arestarea și percheziția ordonată asupra casei lui Cațavencu de către Tipătescu
 eliberarea lui Cațavencu la solicitarea Zoei, care îi promite sprijin politic în schimbul scrisorii
 numirea unui alt candidat de la centru
Actul III

28
  ședința și discursurile electorale din sala primăriei
 Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu pe care intenționează să o
folosească drept armă de șantaj
 se anunță numele candidatului numit de la centru- Agamemnon Dandanache,lucru ce
creează haos în sală, moment în care Cațavencu pierde scrisoare
 cetățeanul turmentat găsește scrisoarea și o înapoiază destinatarului (Zoei)
Actul IV

 rezolvaea conflictului inițial, scrisoarea ajunge la Zoe

 sosirea lui Agamemnon, mai incult și mai prost decât candidații locali, parvenit cu ajutorul
unei alte scrisori compromițătoare
 final fericit: festivitatea condusă de Cațavencu
 

Context
Comedia apare în 1884 dar este publicată un an mai târziu în revista „Convorbiri literare”, XVIII, nr.
11 în 1885. Este una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, opere în care scriitorul urmărește surprinderea
moravurilor societății burgheze din acea perioadă.  Ca procedee artistice întâlnim  satira, sarcasmul,
ironia, comicul. Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel în opinia
lui Garabet Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind „realismul tipic”
(T. Vianu). Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine primită de criticii
literari ai vremii.
 

1. Încadrare într-un curent, într-o specie literară

Textul este o comedie, o specie epică în care comicul (procedeu artistic fundamental aici) se
amestecă cu tragicul, în care este evidențiat un conflict superficial, soluționat de obicei într-un final
fericit. Satirizând realități sociale nepotrivite sau moravuri individuale ea se definește în funcție de
tipul de comic utilizat și poate fi de situații, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon, ori
bulevardieră (vodevilul), eroică sau tragică etc.
Putem încadra textul în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul satiric (o
perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea), prin
susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un  scop didactic, moralizator
dar și prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de munte”, timp- sec
al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin utillizarea
tehnicii detaliilor prin ironie și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia Trahanache- tipul
încornoratului, Zoe T.- tipul amorezei cochete etc.).
2. Tema și viziunea despre lume
Tema  o reprezintă viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea
descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.). Discuția inițială
este secvența ce reflectă specificul raporturilor dintre autoritățile statului. Ghiță, dă umil raportul
prefectului despre rondul zilei executând cu slugărnicie și servilism ordinele primite. Corupția și
abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu este conștient de leafa mică a polițaiului și nu
reacționează la  steagurile pe care acesta le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl convinge pe Tipătescu,
printr-un șantaj emoțional,  să-și dea votul, de dragul reputației ei, candidatului aflat în opoziție,
exprimând astfel imoralitatea vieții personale dar și instabilitatea deciziilor politice.
Viziunea despre lume este una clasică prin critica adusă unor moravuri sociale ale vremii:
imoralitate, abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism.
3. Elemente de structură

29
Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Prima este o scrisoare de dragoste a  Zoei către
Tipătescu, găsită de cetățeanul turmentat, sustrasă de la acesta prin vicleșug de Cațavencu,
pierdută apoi de acesta cu ocazia marii adunări dinainte de alegeri, regăsită de cetățeanul turmentat
și înapoiată Zoei. O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin care Agamemnon Dandanache
își câștigă postul de deputat. Aflat la începutul și la finalul piesei motivul dă o simetriei operei. La
nivel simbolic scrisoarea devine o armă de șantaj folosită pentru preluarea puterii politice, denotând
parvenitismul și lipsa de scrupule a personajelor.
Compoziție
Piese este organizată în 4 acte. În primul act ni se prezintă contextul social, economic și politic în
care ne  aflăm. Astfel acțiunea are loc în „capitala unui județ de munte”, în zilele noastre (respectiv
sfârșitul secolului al XIX-lea). Primele personaje care apar în scenă sunt Tipătescu și polițaiul
Pristanda, omul său credincios. Din discuțiile lor deducem raporturile de opoziție sau coaliție dintre
celelalte persoanje, detalii referitoare la situația politică sau familială ale altora.  Apoi își face apariția
Zaharia Trahanache, venerabil om politic, președinte de comitete și comisii și anunță existența unei
scrisori de amor compromițătoare, aflată în mâinile adversarului politic Cațavencu dar pe care, în
naivitatea lui, o crede o plastografie. Cei doi amorezi însă, acționează impulsiv și caută o cale de a
smulge scrisoarea adversarului politic.
Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără politică.
Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o eventuală trădare a
acestuia, fapt întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic, Cațavencu. Tipătescu ordonă
arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun rezultat favorabil, însă acesta este
eliberat la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului
Cațavencu, în schimbul scrisorii. În mijlocul acestor frământări politice și personale, se primește o
depeșă de la centru ce solicită alegerea unui candidat trimis de aici.
Actul III prezintă ședința și discursurile electorale demagogice ale lui Cațavencu și Farfuridi din sala
primăriei. Între timp Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu pe care intenționează să
o folosească drept armă de șantaj. La un moment dat se anunță numele candidatului numit de la
centru în urma depeșei primite în persoana lui Agamemnon Dandanache. Lucru acesta creează
haos în sală, învălmășeală  în care Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea care este găsită de
cetățeanul turmentat și predată destinatarului Zoe.
Ultimul act aduce și rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe Trahanache. Își
face apariția în scenă Agamemnon Dandanache, mai prost și mai incult decât candidații locali,
mărturisind că ajunsese aici printr-o altă scrisoare compromițătoare, folosită ca armă de șantaj.
Piesa se încheie cu festivitatea în cinstea noului candidat ales, condusă de însuși Cațavencu.
 

5. Personaje

Caragiale depașește cadrul comediei clasice, avand capacitatea de a individualiza personajele,

prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, deci apartenența la realism. Caragiale este
considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Pompiliu Constantinescu
precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice, dintre care următoarele
sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a înșelatului(Trahanache),
tipul primului-amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul
politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache,
Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul
confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează având o
mentalitate de stăpân absolut: “moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai
neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii” (Pristanda). Tipătescu este impulsiv, nestăpânit în

30
momentul în care aude despre scrisoarea de dragoste dar și în momentul în care Farfuridi îl acuză
de trădare, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, „venerabilul” Trahanache:
“E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” 
Fănică este component al triunghiului conjugal, venit în judeţ cu opt ani în urmă, devenind chiar
de atunci amantul Zoei, fără ca soțul acesteia să bănuiască: “De opt ani trăim împreună ca fraţii
şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău” (Trahanache). Flerul său de amorez reiese şi
din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-1 convinge să-1 aleagă pe
Caţavencu: “în sfârşit, dacă vrei tu… fie! […] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti
candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu!”. Comicul de nume, Tipătescu, trimite la
cuvântul “tip”, care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.
Zoe Trahanache: tipul cochetei adulterine este soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui
Tipătescu şi singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din
societatea burgheză nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor.  Este o luptătoare
hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea. Pentru a-1 convinge
pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii, trece la
ameninţarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi
neajutorată, devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă: “Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără
inimă”. Ea este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Cetăţeanul
turmentat închină şi el: “în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.

Tema și viziunea despre lume în

poezia „Floare albastră”
1. Încadrare
Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților. „Floare albastră
poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune și porfundă
tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de expunere descrierea
prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și
izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui un
veritabil pastel.
Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai sus, expresia unei
libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple motive specifice precum
motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,„ stele’’sau motivul omului de geniu,
incapabil să fie fericit. În lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece

31
într-un  cadru rural sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe trăirile
sufleteși ale ființei, pe sentimente dar și construcții antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om
comun etc.
2. Tema ilustrată prin două secvențe
Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin  secventa a 3-a a
poezie,  visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i
înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibilă în
încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este  cufundat în studiu, departe de planul
fizic în care se află ea.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este condamnat la
tristețe și nefericire prin neputinta de a atinge idealul iubirii și de a nu putea să-și găseasca sufletul
pereche care să  înțeleagă natura sa.
3. Elemente de structură
Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața, iubirea și
„albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o metaforă,
reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale,  motiv romantic prezent și la
Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.
Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa iubitului din relația
lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a baiatului, care, absorbit fiind de
propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”.
Mai departe, printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului,
mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere), „câmpiile asire”
(trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității – „Epopeea lui
Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea Universului), „piramidele-nvechite” (cultura
egipteană). În final apare un îndemn, care vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația apropiată dintre cei doi
poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din modul în care iubitul mângâie
părul fetei în acel cadru mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei, atitudinea băiatului
rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”
Secvența a treia se întinde de la strofa 5 până la strofa a 12-a și expune chemarea fetei la o iubire
idilică, ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură între mediul
înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii veghează iubiții
îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea, secvența
creionează și trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și ignoră orice
prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un portret fizic vag: părul de
aur, roșie ca mărul, sugerând imaginea unei ființe frumoase, de basm.
Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic prin elementele
acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive specifice: codrul cu verdeață,
izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure, firul
de romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea. Astfel,
natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți: aceștia stau în foi de
mure, băiatul spune povești, confesiuni de dragoste, este prezent și jocul, comportamentul oarecum
jovial, sărutul, îmbrățișarea, despărțirea din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care persistă este aceea de
singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu stam în lună!”. După sărutul oferit de
către fată și plecarea acesteia („Înc-o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului
persistă: „Ce frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”

32
Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea neîmplinită, însă se
constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere superioară a lumii însă e
condamnat să fie singur și nefericit: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./ Floare-
albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!”.

-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru de verdeață”;auditive-

„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin figuri de stil: epitete- „râuri în soare”, „florile
ascunse”, inversiuni- „a soarelui căldură”
-comparații:-„roșie ca mărul”
-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „florile ascunse”, „dulce
floare”)
-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul interior, sentimentele eului
liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea sentimentului de iubire.

Plumb- G. Bacovia
Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi
face din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care
pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E.
Lovinescu).
1.Încadrare într-un curent/ specie
George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la
nivel artistic amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă.
Astfel Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit

33
de lume, al căldurilor toride, al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare,
cafenelele sărace ameninţă să se prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală,
există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori tari şi muzică monotonă. Alte elementele
simboliste prezente în text sunt: utilizarea sugestiei- stările sufleteşti sunt exprimate prin
simboluri ale naturii, utilizarea sinesteziei: sunt amestecate imagini vizuale („flori de
plumb”), tactile („era frig”), auditive („scârțâiau coroanele de plumb”) şi crearea
muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb, motiv ce apare de șase ori în text. Ca
specie, poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera sumbră creată dar și prin
atitudinea tristă și fără speranță a eului liric bacovian. 
2. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume
Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să
aprecieze valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al
plumbului, material toxic ce cuprinde întreaga existență (fllorile, aripile, veșmintele etc.),
și o acaparează, fără posibilitatea evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică
starea de degradare sufletească și o împinge înspre decădere și moarte. 
Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia se
identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul
românesc.
3. Elemente de structură
Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie,
rău conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce
sugerează apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea.
Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile
prezenţei eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I:„stam”, „am început”, „să
strig”, „meu”.
Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două
planuri: unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic).
Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu
închis morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, vestmânt funerar. Metafora –
simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie
care nu cultivă valorile sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, dornic de înălţare
în vederea depăşirii propriei condiţii. „Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi
gingăşiei sunt alăturate aici contrastant (oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea
şi moartea. Starea sufletească surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei
umane („stam singur”). Apariţia „vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al
singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se dezintegrează și afectează
omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al corpului). Această senzaţie
este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau coroanele”, sunet funebru ce
simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul somnului prezent în prima
strofă este sugestia morţii iminente.
A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, sentimentele, care, în simetrie cu
imaginea sicrielor din prima parte, doarme. Adverbul „întors”sugerează întoarcerea cu
faţa spre apus, adică moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe
de salvare a ființei umane, exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată
ideea de solitudine: „stam singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o
nouă imagine tactilă care sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică
obsesia sfârşitului. „Strigătul”, imagine auditivă, este şi el o expresie a disperării. „Aripile

34
de plumb”  ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire definitivă
asentimentelor în moarte.
Expresivitatea. Universul creat de Bacovia este perceput vizual („ funerar vestmânt”,
„floti de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”,
„să-l strig”).
Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece
silabe şi ritm variabil.
Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de
visarea romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă
tulburătoare prin simpla evocare a unei realităţi- moartea.

Arta poetică modernă „Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii”
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

35
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)

Tema și viziunea despre lume în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o „poezie cosmică,
străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și conține și poezia manifest, artă
poetică, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează concepția metafizică a poetului așa
cum va fi ea prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

1.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă  idei despre
menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține expresionismului prin
expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice
puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu
strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers
liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”)
prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja
nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu
(Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.
 

 2.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta
este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului.
Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul Poemele
luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în
urma cunoașterii raționale); în al doilea rând,  luna, care prin lumina difuză mărește taina nopții, este
asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.
Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat
în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor
universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradiziacă sau
plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le
ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de
creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).
 

36
3.Elemente de structură
Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text sunt
pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu
strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura variabilă
(între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul (reluarea ideii dintr-
un vers în următorul care va fi scris cu literă mică):
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”

Compoziția
Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”,
menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului
creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu
strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea tainele
acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită
în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice
pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii
trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar
mormintele trimit înspre moarte.
Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin
metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor „sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea luciferică ce
sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică,
prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor,
distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor.
Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima secvență,
adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor
existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al
înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea
și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.
 

Romanul obiectiv, realist

Ion, L. Rebreanu
 

Opera
Opera literară a lui Rebreanu cuprinde nuvele, romane şi piese de teatru. Nuvelele prefaţează
romanele, sunt preludii ale acestor mari creaţii. In Proştii un ţăran ce se trezeşte de dimineaţă sa
ajungă la gară e apostrofat nedrept de conductor după ce pierde trenul. In Răfuiala, Toma Lotru îl
ucide pe Tănase fostul iubit al soţiei din gelozie, prefaţând un conflict din Ion. In Catastrofa, Dan Pop
se confruntă şi el cu ideea dezertării, prevestind atmosfera din Pădurea spânzuraţilor.

37
Rebreanu este un scriitor ce uimeşte prin forţa sa de a prezenta viaţa in complexitatea
ei. Temele specifice operei sale sunt: iubirea, războiul, intelectualul, marile conflicte şi tensiuni din
viaţa ţăranului, încadrându-se astfel în tipologia epocii, când se scria despre dragoste, pământ,
moarte,crimă, patriotism. Doua teme predomină însă: viaţa rurală (Ion, Răscola, Răfuiala, Proştii) şi
războiul ( Iţic Ştrul dezertor, Pădurea spânzuraţilor, Catastrofa).
 

ION
1. Încadrare într-un curent/ specie
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai
multe conflicte şi planuri narative.   Ion se încadrează în romanul de tip tradiţional: prezintă spaţiul
rural cu obiceiurile vieţii specifice ( nuntă, horă, înmormântare, etc.),  realist :  proza sa descriind
viaţa satului românesc din sec XX (primele 2 decenii) cu clasele sociale existente (țărani,
intelectuali), cu instituţiile specifice (şcoala, biserica, judecătoria), cu obiceiurile şi tradiţiile locului
(hora, nunta, botezul), etc.
Este și obiectiv pentru că scrierea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient, perspectiva
narativă presupune o viziune ,,dindărăt” în care naratorul ştie mai multe decât personajele sale, el
poate fi prezent în orice punct al universului său, vede prin pereţii casei sau prin craniul personajelor
sale. Acest narator heterodiegetic nu este însă deloc implicat în acţiune, nu lasă să se întrevadă
preferinţele sale ci doar prezintă situaţiile fără să judece ( pe când în Moara cu noroc naratorul se
identifica cu vorbele bătrânei).
2. Tema și viziunea despre lume.
Ion surprinde viaţa satului transilvănean de la începutul secolului XX, cu iubiri pătimaşe, lăcomie de
pământ, tradiţii specifice, conflicte, momente de sărbătoare a satului, instituţii: şcoala, biserica,
judecătoria, personalităţi ale momentului.
Patima pentru pământ este o primă dimensiune ce însuflețește personajul. Se reflectă evident
în scena sărutului pământului de la începutul romanului. Ion devine stăpânul pământurilor lui Vasile
Baciu, după ce reușește să-i seducă acestuia fata. Însă apropierea sa de pământ are o dublă
conotație: împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ.
Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica. Deși îi promite de mai
multe ori că o va cere de nevastă, cealaltă obsesie este mai puternică și îl împinge către Ana. După
ce își satisface însă pofta pământului, Ion nu poate ascunde pasiunea sa pentru Florica, nici chiar la
nunta acesteia, în care Ana îi surprinde privindu-se pătimaș și insistent. Acest lucru, asociat cu lipsa
de afecțiune, o împinge să-și pună capăt zilelor.
Viziunea sa despre lume este una realistă.  Arta pentru el nu era o copiere a realităţii ci o sinteză a
ei. Componentele care generau creaţia erau două:  emoţia, impresie afectivă și materialul
documentar strâns.  Impresia afectivă (genesa romanului) care l-a determinat pe Rebreanu să
conceapă Ion a fost surprinderea unei scene în timpul unei partide de vânătoare în care un tânăr
ţăran îşi săruta cu patos pământul. Această scenă i-a rămas întipărită în minte ca o obsesie . A doua
situaţie plină de conotaţii de ordin afectiv a fost o poveste a sorei lui, Lidia, despre o fată bogată din
sat ce rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi în consecinţă fusese crunt bătută de tatăl său. Un
alt moment a fost discuţia lui cu un tânăr care vorbea despre pământul său aşa pătimaş ca despre o
iubită.
3. Elemente de structură
       Incipitul – prezentarea drumului care intră în satul Pripas, cu precizarea amănunţită a locurilor şi
a denumirii lor.  Neobişnuita linişte ce caracterizează satul este una prevestitoare de rău. Primele
case din sat dau  și primele semne de viaţă.
       Structural, romanul este împărţit pe două planuri. Primul surprinde viaţa satului Pripas cu fixarea
locului, descrierea obiceiurilor (scena horei- pagină memorabilă ) avându-l în prim plan pe Ion în
jurul căruia se ţese firul epic. Celelalte personaje: Vasile Baciu, Ana, George, Florica, Belciug asistă
şi contribuie toate la destinul personajlui principal, condus de pofta pentru pământ şi pasiunea
pentru Florica. Al doilea plan prezintă viaţa familiei Herdelea (intelectualii satului), evoluţia ei.

38
  Subiectul. Romanul prezintă destinul unui fiu de ţărani, Ion al Glanetaşului, din satul
tansilvănean Pripas. Ion, flăcău harnic şi isteţ, suportă umilinţa de a nu fi bine văzut şi de a nu avea
un loc de frunte în ierarhia satului pentru că este sărac. Intriga prezintă planul pus la cale (împreună
cu Titu) de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un ţăran înstărit, pentru a obţine o zestre
remarcabilă. Planul îi izbuteşte şi, fără să o iubească, o ia de nevastă pe Ana, deşi tatăl ei se
împotirveşte. După obţinerea pământului, Ion o supune pe Ana unor violenţe fizice, iar ea,
nemaiputând să îndure viaţa mizerabilă alături de acesta, se sinucide, spânzurându-se. La scurt
timp moare şi copilul lor, Petrişor. În punctul culminant, Ion, satisfăcut în dorinţa de a avea pământ,
se hotărăşte să se întoarcă la Florica, dragostea dintâi, fată frumoasă şi săracă, căsătorită acum cu
George Bulbuc. Este prins însă de acesta care îl omoară din gelozie. Întreaga avere a lui Ion, pentru
care sacrificase totul, trece în posesia bisericii. În al doilea plan, Herdelea îşi construise casa pe un
teren al bisericii şi acum, după deteriorarea relaţiilor cu Belciug riscă să piardă totul. Fata cea mai
mare, Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea pentru că
acesta nu pretinde părinţilor zestre. Ghighi, sora mai mică, se mărită cu Zăgreanu, noul învăţător din
Pripas. Titu, tânăr boem, cu înclinaţii artistice are şi el un rol important în viaţa lui Ion şi, fiind
confidentul acestuia, este considerat responsabil de unii critici (vezi Ion Simuţ) de dramele vieţii lui,
prin sfaturile denaturate pe care i le dă.
        Finalul  surprinde satul adunat la biserică și culminează cu prezentarea drumului care
părăseşte satul Pripas,  reflectând un roman de tip circular (parabolic).
Tehnica narativă ne dezvăluie un scriitor ce dă dovadă de o încordare extremă în ce priveşte
procesul creaţiei. A scrie înseamnă depunerea unui mare efort. Fraza de început însemna un chin, o
zbatere prelungită la Rebreanu.

Stil şi limbaj. Limbajul este unul propriu prozei realiste, simplu, plin de acurateţe, sobrietate, precizie
în exprimare. Nu se urmăreşte redarea într-un stil frumos ci o exprimare exactă.

Caracterizarea personajelor.
4. Statut
Ion
Personaj principal al romanului, personaj emblematic şi reprezentativ în literatura română, el
sintetizează imaginea (tipul) ţăranului român ardelean de la începutul secolului XX, tragica lui istorie.
Fiul Glanetaşului, bărbat care nu prea se îndemna la muncă, beţiv, ruinase aproape toată averea
nevestei primită zestre, ciopârţise şi vânduse aproape tot din gospodărie şi al Zenobiei, femeie ca un
bărbat, alergătoare, strângătoare, destoinică dar care nu poate împiedica pierderea treptată a
pământului.
Ana
Personaj secundar, însă foarte important în derularea evenimentelor. Ilustrează mentalitatea (tipul)
femeii de la țară, „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii” (G. Călinescu). Fata are
o viață grea, este orfană de mamă și în grija unui tată, care o maltratează, supărat că ea e cauza
pierderii soției dar și un posibil pericol pentru pierderea averii. E mai  mereu pusă în antiteză cu
Florica, care deși nu avea „case, şi locuri, şi vite multe” era totuși foarte frumoasă cu  „obrajii ca
piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară.”

5. Trăsături
Portretul fizic este realizat prin caracterizare directă. Ion este un flăcău „ iute şi harnic ca mă-sa”,
chipeş şi voinic dar sărac.
Din punct de vedere al trăsăturilor morale avem două coordonate principale ce definesc
personalitatea personajului: glasul pământului şi glasul iubirii. Glasul pământului devine un reper
fundamental în viaţa personajului, o dorinţă plenară, nestăpânită ce se transformă în patimă.

39
Cauzele setei de pământ ar fi că acesta conferă demnitate, scoate din sărăcie şi dispreţ, asigură
respect şi ascensiune pe scara socială a satului. Autorul îl zugrăveşte ca pe un împătimit: „ cât
pământ Doamne”, „ glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului copleşindu-l”. Scena
sărutului pătimaş al pământului conferă gliei o poziţie mai înaltă decât simpla posesiune materială,
referirile conţin o personificare, pământul capătă duh, viaţă. Dacă la început este un uriaş ce-l
copleşeşte la final ajunge un duşman doborât.
Glasul iubirii, deşi pasional este subordonat dorinţei de pământ. Scena horei îl prezintă pentru
prima dată pe Ion, urmărind-o pe Ana într-un fel ciudat iar apoi pe Florica „ mai frumoasă ca
oricând”.  Alegerea este făcută, Ana este preferată pentru „pământ, locuri, case şi vite multe”. Lupta
pentru a intra în familia lui Vasile Baciul este dură. Îi lasă fiica însărcinată deşi nu o iubeşte. Ana e
tratată apoi cu brutalitate, e bătută atât de tată cât și de soț.   În partea a doua a romanului Ion pare
o brută, după ce-i ia averea îşi împinge nevasta la spânzurătoare şi urmăreşte sa-şi
împlinească şi patima iubirii deşi prima mare pasiune îl împinsese deja la mari compromisuri. Din
punct de vedere moral Ion îşi primeşte pedeapsa în mod just, autorul sancţionându-l drastic.
Scena finală este foarte dramatică: Ion este ucis de către George Bulbuc într-o noapte când vine la
ei s-o întâlnească pe Florica. Finalul vieții personajului e unul la fel de pasional precum patimile sale.
 

Romanul modern, subiectiv,

psihologic Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
Camil Petrescu
(tema și viziunea despre lume)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern ce se încadrează în
noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române trasate în perioada interbelică de E. Lovinescu.

40
1.Încadrare
Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că trece de la tema rurală
abordată până atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină.
Acțiunea romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Război
Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici spre deosebire de eroii tradiționali  de pînă atunci (oieri, țărani etc.),
Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le realizează o sondare interioară utilizând procedeul de
analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și tehnici existente în literatura europeană de
atunci (urmărind sincronizarea cu literatura europeană), adoptând în mod special de la Marcel
Proust fluxul conştiinţei (literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienţi creau
universe ireale, lipsite de originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria conştiinţă.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman subiectiv prin naraţiunea este la
persoana I, naratorul fiind şi personaj al acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică,
bazată pe sondarea propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea
ce înregistrează simţurile mele…. (…) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția
sau fluxul conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică.
2. Tema
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, și în aceelași
timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua urmărește experiența de pe
front a lui Ștefan din timpul Primului Război Mondial. Un episod reprezentativ ar fi cel din primăvara lui
1916, când în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste
și fidelitate. Povestea unui bărbat care își ucisese nevasta pe motiv de infidelitate și fusese achitat
stârnește în mintea lui amintirea ultimilor doi ani din viață- căsătoria cu Ela. Un alt episod este acela al
excursiei de la Odobești, ce surprinde trăirile interioare ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită flirtului
soției cu carismaticul domn G.
Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu.
Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern,  spirit reflexiv cu
preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe acțiune. Precum la
romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei
conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și
prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).
3. Elemente de structură
Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului prin folosirea
termenului de „ noapte” iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile de experienţă ce-l
marchează adânc şi copleşitor pe acesta.
Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care prezintă
acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate
romanului. Prezentarea faptelor se realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o discuţie de
la popota ofiţerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieţii sale familiale din urmă cu doi
ani de când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.
Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern conţinând mai multe intrări: Ştefan
Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este deschis,
surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează două planuri narative
diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se interferează. Romanul începe cu momentul
cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al timpului prezent, înainte de începutul războiului, urmat de
începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut („Eram însurat de doi ani și jumătate
cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală.”Planul iubirii surprinde secvenţa prezentării
familiei ( soţie tânără, tată mort, mama văduvă, relaţia problematică cu unchii, moştenirea). Apar apoi
frumoasele momente ale iubirii domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde flirtul soției cu dansatorul
și avocatul G. (Grigoriade) aprinde jocul geloziei. Episodul este urmat de o succesiune de despărţiri,
doruri  și  împăcări. În partea a doua a romanului  planul iubirii este pus în umbră de încordarea  şi
disperarea fiinţei umane în apropierea morţii. Aceasta se descrie în  episodul primului asalt, apoi în
momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig.  Secvenţa ultimului atac
provoacă rănirea lui Ștefan care  în ultima întâlnire cu Ela se desparte definitiv și irevocabil lăsând în
seama soției casele, obiectele, tot trecutul. 

41
4. Statut personaj Ștefan Gheorghidiu
Ștefan este personajul principal al romanului, un narator- personaj implicat în acţiune, tipul intelectualului
modern, lucid, analitic, inadaptat social. Este student, căsătorit cu Ela, o frumoasă colegă de la
Universitate, în mare parte reflectând personalitatea autorului. Sărac, orfan de tată, locuieşte la o mătuşă
a Elei înainte să capete moştenirea unchiului Tache. Mai are două surori, iar relaţia cu mama văduvă se
degradează pe parcursul romanului din cauza moştenirii. Odată cu începerea războiului este concentrat
şi primeşte gradul de sublocotenent în armata română.

5. Trăsături personaj

O trăsătură evidentă a personajului masculin este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este scena cinei din
familie în casa unchiului Tache, bătrân avar, bolnav. Aici este pomenit în discuție tatăl lui Ștefan și stilul
boem în care acesta a trăit, preocupat de jurnalism și artă, murind plin de datorii și nereușind a lăsa
copiilor nicio moștenire. Ștefan răbufnește în fața rudelor, criticând obrazul gros și șira spinării flexibilă a
celor bogați. Această izbucnire de sinceritate îi aduce o însemnată parte de avere din partea unchiului
său, moment care va schimba destinul său și al familiei sale. Tot din orgoliu nu dorește să intre în rândul
lumii mondene, să adopte comportamentul meschin al acesteia, nici chiar să-și schimbe garderoba ci
preferă stilul de viață simplu și plin de bucuria și entuziasmul vieții de la început.
Personaj foarte lucid, analizează cu atenţie toate  stările interioare pe care le trăieşte. Ne sunt redate cu
sinceritate părerile sale despre Ela ( sentimente de iubire duioasă faţă de frumuseţea şi sensibilitatea
femeii, bănuieli amare, sentimente de dispreţ şi respingere) sau stări din război ( frica, disperarea
etc.). Astfel toate gesturile, faptele, privirile şi cuvintele soției capătă o semnificaţie anume, ele însumate
conducând la o dramă erotică trăită de către Ştefan.
Ștefan este un inadaptat societăţii în care trăieşte, ca de altfel toate personajele lui Camil Petrescu. El
are lumea lui, cea a cărţilor, a ideilor şi nu se poate adapta în nici un fel lumii afacerilor reprezentată de
unchiul Tache, Nae Gheorghidiu. El este conştient de superioritatea sa intelectuală în raport cu lumea
mediocră din jur și nici măcar nu dovedește voință de integrare.
Stările lui sunt autoanalizate lucid prin monolog, introspecție și fluxul conștiinței, portretul său fiind realizat
mai ales prin caracterizare indirectă desprinsă din fapte, gesturi, gânduri, atitudini, limbaj dar și prin
autocaracterizare: „Eram alb, ca un om fără globule roșii” sau „niciodată nu m-am simțit mai descheiat de
mine însumi, mai nenorocit.”

SCHIȚA ANALIZEI

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern ce se încadrează în
noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române trasate în perioada interbelică de E. Lovinescu.

1.Încadrare
Roman modern:
 trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu, Sadoveanu, Creangă,
etc.) la o literatură citadină
 creează eroi intelectuali
 face sondarea interioară a personajului – analiză psihologică
 utilizează tehnici existente în literatura europeană de atunci – (sincronizare cu literatura
europeană):
 fenomenologia- ( concept susţinut de Husserl)- pune lumea exterioară sub semnul întrebării
şi consideră reală trăirea interioară a omului

42
  intuiţionismul ( Bergson) – se desconsideră raţiunea, intuiţia este cea care stă la baza
cunoaşterii realităţii
 fluxul conştiinţei ( Marcel Proust)- naratorii omniscienţi creau universe ireale, lipsite de
originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria conştiinţă- nu te poţi
cunoaşte decât pe tine
Roman subiectiv:
 naraţiunea este la persoana I, naratorul este şi personaj al acţiunii
 literatura propusă de Camil Petrescu este una autentică, bazată pe sondarea propriei conştiinţe,
a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele…. (…) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Roman psihologic. Sondarea propriei conștiințe se realizează prin:
 monolog interior
 introspecție
 fluxul conștiinței
2. Tema: iubirea, războiul, condiția intelectualului în societate
 secvența 1- discuția de la popotă ce generează memoria afectivă a lui Ștefan
 secvența 2- excursia de la Odobești-
Viziunea despre lume- modernă prin:

 descrierea spațiului urban și a intelectualului modern

 tehnica fluxului conștiinței
3. Elemente de structură
Titlul
 noapte: trăirile interioare misterioase, dramatice ale personajului
 dragostea și războiul- temele romanului, experiențe fundamentale ale lui Ștefan
Perspectiva narativă.
 naraţiunea este la persoana I
 Ştefan este naratorul personaj, subiectiv având o cunoaştere limitată, incertă,
Acțiune. Construcţia discursului epic. 
 Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este
deschis, surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său
 Momentul cantonamentului de pe valea Prahovei este unul al acţiunii prezente, momentul
războiului, urmat de începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut
 secvenţa prezentării familiei ( soţie tânără, tatăl mort, mama văduvă, relaţia cu unchii,
moştenirea)
 frumoasele momente ale iubirii domestice
 secvenţa excursiei la Odobeşti- jocul geloziei, despărţirea, dorul, împăcarea
  încordării şi disperării fiinţei în circumstanţele morţii
 episodul primului asalt
 episodul trecerii Oltului
 momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig
 secvenţa ultimului atac şi a rănirii
 secvenţa reîntâlnirii cu Ela şi a despărţirii definitive.
Structural romanul conţine două dimensiuni ce se interferează. Prima este cea a realităţii obiective,
exterioare, surprinzând societatea bucureşteană, mediul studenţesc, lumea oamenilor de afaceri, a
oamenilor politici. A doua, mai dinamică, este dimensiunea conştiinţei naratorului personaj, viziunea unei
realităţi interioare, subiective unde se rememorează unele evenimente ce devin radiografiate şi judecate
după legile interioare ale personajului.

Personajele.
Ştefan Gheorghidiu
4. Statut 
 personaj principal al romanului

43
  are statut de narator personaj, povesteşte întâmplările şi totodată ia parte la acţiune
 tipul intelectualului modern, lucid, analitic, inadaptat social
 student, căsătorit cu Ela, o frumoasă colegă de la Universitate
 nu este un personaj ce evoluează ci un simbol al inadaptatului, al rănitului în dragoste
 în mare parte, Ştefan reflectă personalitatea autorului
 sărac, orfan de tată, locuieşte la o mătuşă a Elei înainte să capete moştenirea
 mai are două surori, iar relaţia cu mama văduvă se degradează pe parcursul romanului din cauza
moştenirii
 este concentrat şi primeşte gradul de sublocotenent
5. Trăsături
 orgolios– episodul cinei din familie când apără cu înverșunare imaginea tatălui sau refuzul de a
se conforma societății mondene pe care o disprețuia pentru superficialitate și lipsă de valoare
  personaj foarte lucid-  analizează cu atenţie toate evenimentele prin care trece şi toate stările
interioare pe care le trăieşte.
 personajul este un inadaptat societăţii în care trăieşte ca de altfel toate personajele lui Camil
Petrescu.
 

Tema și viziunea despre lume în

romanul realist, obiectiv, balzacian
„Enigma Otiliei”
Autor. Operă.
George Călinescu se încadrează în seria personalităţilor româneşti de tip enciclopedic. Este un spirit
polivalent, critic şi istoric literar, biograf, eseist, romancier, poet, dramaturg de la sfârşitul perioadei
interbelice şii începutul perioadei contemporane. El scrie volume de versuri: „Poezii”, „Laudă lucrurilor”,
romane: „Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”, piese de teatru: „Şun sau calea
netulburată. Mit mongol.”, „Ludovic al XIX-lea”, critică literară: „Istoria literaturii române de la origini până-
n prezent”, „Viaţa lui M. Eminescu”, „Opera lui Mihai Eminescu” etc. Ca şi particularităţi ale prozei sale

44
amintim: crearea personajelor tipologice (expresii ale unor trăsături de caracter): avarul, îndrăgostitul,
nebunul, intelectualul, etc, adoptarea metodei balzaciene (tehnica detaliilor, utilizarea descrierilor:
arhitecturi, clădiri, vestiimentaţie etc.), aplecare spre monumental, grandios, îmbinare de realism şi
modernism (relativismul).
1.Încadrare
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai multe
conflicte şi planuri narative. „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, balzacian. Este realist prin
prezentarea veridică a evenimentelor, prin precizarea indicilor temporali şi spaţiali, prin tehnica detaliului:
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima soseşte în Bucureşti.
Este un roman obiectiv prin utilizarea persoanei a III-a, prin prezenţa naratorului obiectiv, omniscient,
omniprezent, heterodiegetic. Perspectiva narativă este una heterodiegetică în principal, cu viziunea
„dindărăt” dar mai avem pasaje în care apare naratorul homodiegetic, Felix Sima, în ipostaza de martor al
evenimentelor. „Enigma Otiliei” este şi un roman de factură balzaciană (după prozatorul realist
francez Honoré de Balzac) prin utilizarea unor motive literare specifice creatorului francez: motivul
moştenirii (averea lui Costache Giurgiuveanu), ideea paternităţii (Moş Costache/ Moş Goriot), relaţiile
familiale conflictuale şi degradate, tehnica detaliilor: “Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin
înainte de orele 10, […] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli….”. Tot amănunţit sunt
descrise şi fizionomiile, coafurile, îmbrăcămintea, gesturile, interioarele şi exterioarele caselor şi străzile.
2.Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a paternităţii. O
secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix intră pentru prima
oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o
caracterizare inițială elementară a acestora. Tema moștenirii este firul roșu al romanului, cuprinzând în
jocul ei o mare parte din personaje (familia Tulea) și are ca punct culminant secvența în care Stănică
sustrage banii moșului de sub saltea, provocându-i acestuia un șoc ce îl va ruina.
Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii, ea
surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai nuanțat.
Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că  naratorul  obiectiv  evoluează într-
un narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae
Manolescu).
3.Elemente de structură
Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El a fost
schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică iar taina ei este
interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea imaginii), ceea ce conferă romanului o
notă de modernitate.
Compoziţie. Romanul este alcătuit din 20 de capitole, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri
narative: unul urmăreşte problema moştenirii lui Costache Giurgiuveanu iar celălalt destinul tânărului Felix
Sima. În incipitul romanului sunt conturate bine detaliile spaţiale şi temporale: într-o seară de iulie anul
1909, „cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima, „un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean”
soseşte pe strada Antim din Bucureşti. Aceasta este descrisă minuţios, prin prezentarea amănuntelor
arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară „o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Ni se
prezintă apoi, în mod detaliat exteriorul şi interiorul casei lui Costache Giurgiuveanu, sugerând un anumit
gust estetic: imitaţii ieftine, intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea clădirii şi a lucrurilor, uşa de
lemn umflat şi descheiat etc. Proprietarul imobilului este un „omuleţ subţire şi puţin încovoiat” ce se
comportă bizar faţă de Felix, simulând uitarea: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.” Apoi Călinescu adună
toate personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu iar cititorul este
familiarizat cu ele. Astfel, averea lui Giurgiuveanu, tutorele lui Felix, este vânată asiduu de clanul Tulea,
alcătuit din următorii membrii: Aglae, sora bătrânului, Simion, soţul ei senil, copiii Olimpia, Aurica şi Titi.
La aceştia se adaugă şi Stănică Raţiu, care, pe lângă planul de a obţine zestrea Olimpiei prin căsătorie,
aspiră şi la averea lui moş Costache. Acesta întruchipează tipul avarului dar este umanizat de sentimente
paterne pentru Otilia, a cărei înfiere o tot amână din zgârcenie. Deşi clanul Tulea aştepta moartea
bătrânului pentru a-şi însuşi moştenirea, Stănică se dovedeşte mai abil , fură banii bătrânului, fapt care-i
cauzează acestuia moartea. Cel de-al doilea plan al romanului urmăreşte procesul de formare al tânărului
Felix, rămas orfan şi dat în grija tutorelui său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile
universitare. Se îndrăgosteşte de Otilia Mărculescu rivalizând cu Leonida Pascalopol un moşier de viţă
nobilă, generos, modest, plin de bunătate, bun gust şi rafinament care dezvoltă pentru Otilia dragoste

45
paternă împletită cu prietenie. Finalul consemnează destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu
Pascalopol în străinătate apoi divorţează şi devine nevasta unui conte. Felix ajunge profesor universitar,
medic de prestigiu, autor de tratate de medicină, bine căsătorit. Mânat de amintiri, Felix revede casa lui
moş Costache, înnegrită de vreme, nelocuită şi curtea năpădită de scaieţi şi-i răsună limpede în urechi
cuvintele bătrânului din prima zi: „Aici nu stă nimeni.”
4.Statut personaje
Personaj realist şi modern, Otilia este o tânără de optsprezece ani, fata celei de-a doua soţii a lui
Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată care murise de supărare şi-i lăsase lui toată averea,
împreună cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache iubeşte „fe-fe-tiţa” dar
avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial şi astfel să-i asigure un viitor. Otilia Mărculescu este un
personaj principal  şi totodată un personaj eponim (care dă numele operei). Ea este tipul feminităţii
misterioase şi controversate, „eroina mea lirică” în viziunea autorului.
5. Trăsături personaje
În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării, imaginea ei fiind relativă,
privită din mai multe unghiuri de vedere. Astfel că personalitate ei este una ambiuguă şi enigmatică.
Moş Costache o sorbea umilit din ochi, iubind-o foarte mult pe „fe-fe-tiţa” lui, Pascalopol o admiră şi o
consideră o „fiinţă gingaşă”, „o ştrengăriţă”, „o artistă” sau „o floare rară”. Pentru Aglae însă, ea e „o fată
fără căpătâi”, „o dezmăţată”, „o stricată”, catalogări izvorâte din răutate şi invidie. Tot admirativ o
caracterizează şi Stănică Raţiu: „Nostimă fată, Otilia”, „deşteaptă fată”, dar „şireată”. Aurica o urăşte şi o
invidiază pentru că are succes la bărbaţi. Otilia are capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid:
„Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată … eu sunt o
zăpăcită…” Este deci o fire contrastantă cu alternanţe între teribile copilării (aleargă desculţă prin iarbă)
şi raţiune rece şi profunzime în gândire, între faptul că este împrăştiaţă şi dezordonată dar totuşi
înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul faţă de moş Costache şi faţă de răutăţile clanului Tulea.
Otilia întruchipează şi misterul sufletului feminin: tânără inteligentă, cu sensibilitate artistică, cu atracţie
către lux şi călătorii, fascinantă şi imprevizibilă, împrăştiată şi visătoare, matură prin felul în care judecă
relaţia cu Felix. Cei doi bărbaţi (Pascalopol şi Felix) sunt tulburaţi şi ei de această complexitate.

Morometii, M. Preda
– roman postbelic, realist

Geneză. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955 iar cel de-al doilea în 1967. Romanul
are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de la care
a pornit Preda în vederea contituirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul
mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Cadrul
desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul
Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol literar.
1. Încadrare

46
Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale,
cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un roman obiectiv  prin relatarea obiectivă
la persoana a III-a (heterodiegeză), prin perspectiva omniscientă a naratorului omniscient.
Omnisciența este însă limitată, parțială, autorul folosind tehnica personajului reflector (“purtatorul de
cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui
Ilie în primul volum sau Niculaie în volumul al doilea. Realismul romanului vine din elementele reale
de cronotop pe care le regăsim, din tematica socială și din  prezentarea veridică a vieţii sociale a
satului românesc din preajma războiului,. Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii,
până în toamna anului 1937, în satul Siliștea-Gumești.
Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul monologurilor sau prin utilizarea stilului
direct sau indirect liber, romanul este unul de factură psihologică.
2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative
Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin
numeroase prefaceri sociale dar şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti.
O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului, moment ce prefigurează
desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau
spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să
plece afară.  De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea întotdeauna Catrina Moromete,
mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii
făcuţi cu Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra tuturor (…)”. O altă scenă ce
sugerează destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. Acesta este un simbol al unității, al
stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit de echilibru: „totul se făcuse mic. Grădina, caii,
Moromete însuşi arătau bicisnici.”
Viziunea despre lume este una specific realistă. Preda consideră că în afara istoriei, adevărului şi
realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel cultivă o literatură inspirată din realităţile
contemporane, într-un stil epic dens, utilizând observaţia psihologică. Debutează cu nuvele:
„Întâlnirea din pământuri” (1948), „Desfăşurarea”, „Îndrăzneala”, „Ferestre întunecate”. Apoi publică
romane: „Moromeţii” (1955, 1967), „Marele singuratic”, „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”,
„Intrusul”, „Risipitorii”.
3. Elemente de structură
Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt reprezentanţii clasei
ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În Câmpia Dunării, cu câţiva
ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare;
viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun
pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric, finalul descriind că „trei ani mai târziu
izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel calmul şi liniştea se
destramă. Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni: obiectiv (real,
vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al dialogurilor).
Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La început ni se prezintă
familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă
nevoie, cu o vădită nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a face la
prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi. În scena cinei ni se prezintă familia la masa
de seară. Mâncau la o masă joasă şi rotundă, pe nişte scăunele cât palma expresie a condiţiei
sociale simple. Stăteau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără să se
ştie când.” Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare stăteau cei trei fraţi vitregi:
Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina
stătea pe partea cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu
Moromete. Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi,
stăpânind cu ochii pe fiecare. Toţi erau înghesuiţi pe când el putea să se mişte în voie. Fire liberă,
neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de autoritate şi control asupra situaţiei. În poiana lui Iocan, ţăranii,
adepţi ai diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali, ţărănişti) fac un spectacol de analiză politică.
Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual aşteptat şi respectat pentru consistenţa opiniilor. El

47
lecturează ziarul, trage concluzii, monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea
este văzută aici ca o nevoie în pragul unei transformări majore. Tăierea salcâmului este o scenă
iminentă, inserată încă din primele pagini ale romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a
multor datorii ale familiei. Pe fondul bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme,
Moromete împreună cu Nilă (naiv şi docil) taie copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul
declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care taie neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care
refuză a se mişca deşi este jumătate tăiat, urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea
celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi
câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un reper fundamental pentru ei. Ameninţările
istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie încearcă prin disimulare şi printr-un uimitor joc
teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu, vrând
să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare:
„Catrino, ia fată secerile astea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci
săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-am!” Pentru a aplana conflictul Moromete achită
o parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit să-i dea pe toţi. Scena secerişului prezintă un întreg
ritual: trezirea tatălui, înhămarea cailor, trezirea celorlalţi, zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea
meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia fugind cu lucrul uitat în casă iar bărbatul înjurând), cearta
pentru seceri la pământ, glumele, zăbovirea şi începutul secerişului. Într-o scenă finală ne este
prezentată bătaia fiilor datorită unei opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii
sunt dornici de a avea bani şi aderă la materialismul acestei lumi pe când Ilie este păstrătorul
vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu vinde nimic considerându-l stabilitate, echilibru
peste timp, viitorul familiei. Astfel are loc bătaia copiilor urmată de fuga acestora de acasă cu oile,
banii şi zestrea fetelor.
Stil.  Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre gesturi sau
mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog, monolog interior,
monolog adresat, introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.
Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete.
4. Statut
Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al
ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El întruchipează înfrăţirea
omului de la sat cu pământul său care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii, destinul
tragic al ţăranului agresat de istorie. Este totodată un personaj realist întrucât, în modelarea
eroului, autorul l-a avut ca exemplu pe tatăl său, Tudor Călăraşu.
5. Trăsături
Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent 0911” şi se află între „tinereţe
şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în frâu având în vedere
conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie- Catrina, băieţi-
tată). Naratorul îl prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe
fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de către fii a condiţiei de ţăran,
înstrăinarea şi fuga lor sunt percepute ca o trădare. „Ţăran filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită,
Ilie este capabil „să transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele
familiale, superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de narator:
„descopereau toţi […] că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei
nu le vedeau.” Are o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii. Citirea
ziarelor în Poiana lui Iocan este o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici
clarifică idei, descifrează sensuri ale politicii vremii.  Scena plăţii îl prezintă pe actorul Moromete care
protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Întrând
în curte el îl ignoră pe Jupuitu, discută cu nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina
despre care ştia că este la biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi
pe salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit pe agent cu 200.
Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat succint şi exact), un
personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.

48
 

Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel”

Ion Barbu

Scrisă şi publicată în 1924 în “Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec bătrânesc având
ca temă* dragostea dintre două fiinţe care aparţin unor lumi antagonice: omenescul şi vegetalul.
În poezie predomină epicul.*

49
Titlul* baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta,
Tristan şi Isolda însă la Ion Barbu, membrii cuplului, personaje romantice, fac parte din regnuri diferite:
Crypto – raţiunea, stadiul de increat, Enigel – aspiraţia spre soare, ideal, absolut.

Compoziţia*. Construcţia baladei e una clasică şi se bazează pe tehnica povestirii în ramă.

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi (prolog, nunta povestită), fiecare dintre ele prezentând
câte o nuntă: una reală, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică. Formula
compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).
Prologul conturează în puţine imagini cadrul* – „spartul nunţii trăite. Primele patru strofe
constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.
Menestrelul (un trubadur medieval) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali,
reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto”.
În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele* membrilor cuplului,
deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă
ascunsă”, sugerează apartenenţa la familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare.
Numele Enigel trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger”; lapona îşi conduce turmele de
reni spre sud şi reprezintă ipostaza umană cea mai evoluată a regnului (omul –„fiară bătrână”). Riga
Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită”, îi
este fatală.
Comunicarea se realizează în plan oniric* (al visului).
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Riga este cel care rosteşte descântecul de trei ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea
desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul, dar „rolurile sunt inversate” (Nicolae Manolescu), aici fata
fiind fiinţa superioară.
În prima chemare*-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi
cu „fragi”, elemente ale existenţei sale vegetative dar care aici capătă conotaţii erotice. Acest gest poate
simboliza împărăţia sa pe care Crypto vrea să i-o ofere,. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu
mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar opţiunea
lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, sacrificiul suprem pentru iubire în a doua chemare:
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
Antiteza soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea
peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Ultima chemare îi cere fetei
renunţare la ideal- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare:
– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se întoarce
în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului echivalează cu un hybris
(vina) din tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind pedeapsa. Atributele luminii despre
care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto:
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

50
Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să se căsătorească cu
ipostaze degradate ale propriei lumi: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum
să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă”. Astfel blestemul* se împlinește.

Limbajul artistic.* Poezia abundă de elemente de oralitate, cuvinte, exprimări de factură populară sau
arhaică. ( “a împărăţi”, “a îmbia”, “puiacă”, “lumine”, “a adasta”, “a înăcri”). În chemarea menestrelului
există o serie de exclamaţii retorice, un alt semn al oralităţii ( “- Nuntaş, fruntaş!, Zi-l
menestrel!” ). Expresivitatea se realizează cu ajutorul metaforelor (“pat de râu”), epitetelor (“trist”,
“aburit”, “îndărătnic”, “mică”, “liniştită”), inversiunilor (“zice-l-aş”), repetiţiilor ( “Enigel, Enigel…”).

Poezia neomodernistă „Leoaică

tânără, iubirea”
                                                                                                       – Nichita Stănescu-

51
-poezie neomodernistă-

Nichita Stănescu s-a născut la Ploieşti la 31 martie 1933, „dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-
o rusoiacă”, după cum mărturisea poetul. Urmeaza Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploiesti și apoi
Facultatea de Filologie la Universitatea din București. Debutează la revista „Tribuna”, apoi lucrează
la mai multe ziare și reviste, între care „Romania liberă”, ”Gazeta literară” și “Luceafarul”. În 1975
primește premiul internațional „Herder” pentru poezie. Nichita Stănescu moare la 13 decembrie
1983, fiind înmormântat la cimitirul Belu.

Poezia „Leoiacă tânărặ, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” din 1964, în care
Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esențial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extaticặ a
eului poetic.

Este considerată o capodoperă a liricii erotice romanești, individualizându-se prin transparența

imaginilor și proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției.
Încadrare într-un curent/ specie
Poezia „Leoaicặ tậnara,iubirea” este, ca specie, o artă poetică erotică în care eul liric e puternic
marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment, iubirea.
Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una modernă prin intensitatea metaforei
centrale a textului (iubirea văzută ca o leoaică tânără), prin ambiguitatea mesajului poetic, prin
noutăți prozodice precum versul liber sau ingambamentul: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în
faţă.” Ține de neomodernism prin concretizarea abstractului (iubirea-sentiment abstract- asociată
cu leoaica- element concret) și prin amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz.
 

Tema ilustrată prin 2 secvențe

Tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu lumea
exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul sensibilității poetice.
Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din prima secvență, când vitalitatea sentimentului
(„leoaică tânără”) copleșește ființa poetului: („mi-a sărit în față”) și îl năucește surprinzător, ca un
atac neașteptat. Pe lângă apariția bruscă, iubirea poate aduce cu ea și durerea, dramatismul
neîmplinirii ei, așa cum reiese din imaginea vizuală: „colții albi mi i-a înfipt în față”.
Viziunea despre lume a autorului este una neomodernistă prin emoția, trăirea profundă a
sentimentelor și sensibilitate profundă, asemănătoare cu cea romantică.  Inovatoare este
însă viziunea exuberantă a eului îndrăgostit asupra lumii.
 

Elemente de structură
Titlul este exprimat printr-o metafora în care imaginea sugerează extazul poetic la apariția
neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „leoaica tậnarặ”, explicată chiar
de poet prin apoziția „iubirea”.
Poezia este structurata chiar de catre Nichita in trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei
strofe.
Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire care ia forma unei tinere leoaice agresive
care îi sare „în față” poetului având efecte devoratoare asupra identității sinelui. Pronumele la
persoana I,„mi”,„mặ”,„m” arată că poetul era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de
dragoste, care-l „pậndise-n încordare/mai demult”, dar nu se aștepta ca acesta sa fie atât de
puternic, să aibă atâta forță devastatoare: ,„m-a mușcat leoaica, azi, de față”.
„Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare

52
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate întâlniri cu un sentiment nou,

necunoscut – iubirea, care degajă asupra sensibilității eului poetic o energie omnipotentă, extinsă
asupra întregului univers:„Și deodată-n jurul meu natura”. Forța agresiva și fascinantă a iubirii
reordonează lumea dupa legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al
perfecțiunii: „se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg când mai aproape,/ca o strângere de ape”.
Poetul se simte în acest nou univers un adevarat „centrum mundi”, un nucleu existențial care poate
reorganiza totul în jurul său dupa alte percepții, cu o forță impresionantă.
Privirea ca și auzul care se înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerează faptul că apariția iubirii este o
manifestare superioara a bucuriei supreme, a fericirii  percepută cu toate simțurile, mai ales că se
spune ca ciocârlia este pasărea care zboara cel mai sus și are un viers cu totul aparte.. Curcubeul,
simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar și fascinant ca și iubirea sau poate
fi un adevarat arc de triumf, de izbậndặ cereascặ, reflectat în sufletul prea plin al poetului.

„Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”

   Strofa a treia revine la momentul inițial,„leoaicặ arặmie/cu mișcările viclene” fiind metafora iubirii
agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic își pierde contururile sub puterea
devastatoare a iubirii, simțurile se estompează:”Mi-am dus mậna la sprậnceană,/la tậmplă și la
bărbie,\dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu se mai recunoaște simțindu-se confuz și bulversat de
„atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Poetul identifică sentimentul, nu mai este
o „leoaică tânără” oarecare ci „arămie”. El știe că iubirea este perfidă, are „mișcările viclene” dar
fericirea trăită acum vine dupa o perioadă ternặ a vieții,„un deșert”, care capătă brusc „strălucire”.
Iubirea ca forma a spiritului invinge timpul dậnd energie și profunzime vieții: „înc-o vreme,/și-ncặ-o
vreme…”. Sau poate, temặtor, eul liric este nesigur, nu poate ști cât timp iubirea îl va ferici.
„Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…”

Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stanescu,
stare sufletească ce capăta puteri demiurgice asupra sensibilității eului poetic, înălțându-l în centrul
lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forța miraculoasa a celui mai uman sentiment.

53
Imaginile poetice se individualizeaza prin transparență, dinamism și sugestie semnificativă pentru
„obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă.

Teorie literară
 

Genuri literare. Motivul– unitate care contribuie la relizarea

Specii literare.
Tema – elementul principal/ aspectul general/
ideea centrală care stă la baza unei opere şi în
jurul căreia se dezvoltă o întreagă lume
imaginară.
temei.
Ex. Teme şi motive:    copilăria
dragostea: iubita, florile, inima, muzica,
culoarea roşie, îmbrăţişarea, sărutul, iertarea

54
războiul, natura, călătoria, timpul, familia, viaţa
de zi cu zi
 
Recunoaşteţi teme şi motive:
„Amintiri din copilărie” – copilăria (părinţii,
jocul, casa, vecinii, fraţii, pupăza, apa)
„Titanic” : dragostea (vaporul, iubitul- iubita,
rivalul), călătoria (catastrofa, icebergul, apa),
timpul (amintirea, memoria, epava, colierul)
 
Instanţele comunicării narative: autor, narator,
eul liric, personaj, cititor
Autor- persoana reală care imaginează şi scrie
un text literar
Personaj- construcţie imaginară ce există doar
în lumea ficţiunii
Cititorul- persoana reală căreia îi este adresat
textul literar
Naratorul– o „voce” care prezintă, relatează
operele epice.
– perspectiva narativă: uniperspectivism (punct
de vedere al unui singur narator)
pluriperspectivism (punctul de vedere al mai
multor naratori)
– tipuri:
Narator omniscient
– naraţiunea la persoana a III-a
– naratorul ştie tot, personajele n-au nici un
secret faţă de el ( el este Creatorul lumii lui)
– viziune totală, viziune „dindărăt”
– focalizare zero (focalizare= unghiul, poziţia din
care sunt percepute evenimentele)
– naratorul este detaşat, impersonal
– narator extradiegetic (se află în afara acţiunii
relatate)
– povestirea se numeşte heterodiegeză
 
Naratorul personaj
– naraţiunea la persoana I
– naratorul cunoaşte doar cât personajul
– viziunea este „împreună cu”
– focalizarea internă
– naratorul este intradiegetic (se află în
interiorul acţiunii relatate)
– povestirea se numeşte homodiegeză
(povestire homodiegetică)
 
Naratorul martor
55
– cunoaşte puţin, doar ce aude sau vede
– viziunea „din afară”
– focalizarea externă
 
Eul liric – „vocea” autorului în operele lirice
– tipuri – subiectiv (la persoana I şi a II-a)
– obiectiv (la persoana a III-a)
 
 
Discursul narativ/ liric (incipit, secvenţe
narative, final)
incipit- secvenţă iniţială simbolică
final – secvenţă de sfârşit simbolică
secvenţe narative/ lirice- unităţi elementare a
discursului narativ/ liric
– sunt dispuse prin înlănţuire (cronologic)-
timpul diegezei, sau alternanţă (fără o ordine
cronologică)- timpul discursului
 
Subiectul narativ (epic)
momentele subiectului: expoziţiune (loc, timp,
personaje), intriga (momentul care declanşează
acţiunea), desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant, deznodământ
conflicte: – interior (înăuntrul personajului, la
nivelul sentimentelor, stărilor, gândurilor)
– exterior (între două sau mai multe personaje)
 
Personaj – caracterizare
 
Paşi
Identificare – nume (poreclă) + semnificaţie (în
sugerarea unor trăsături de caracter)
– prezentare (poziţie socială, vârstă, profesie)
– locul şi rolul în operă (pers. principal/
secundar, episodic, martor, prezent sau absent
în acţiune etc.)
Ex. D-l Goe, Iona
2. Portret fizic – figura, mimica, talia, gestica,
îmbrăcămintea
Ex. D-l Goe – costum de marinar (nepotrivit
vârstei, copil îmbătrânit)
 
3. Portret moral         – fapte, fel de vorbire,
comportament, mediul (locuinţă) şi influenţa
lui, conflicte interioare
4. Portret psihic: idei, gânduri, frământări
interioare

Concluzii/ semnificaţii – pozitiv/ negativ,
complex/ banal, static/ dinamic, evoluează/
involuează
 
Tipuri de caracterizare           – directă (care
apare în text)    – făcută de narator
– autocaracterizare
– făcută de alte personaje
– indirectă        -care reiese din fapte,
comportament, imagine, mediu,
 
Tipuri de personaje     – după locul ocupat:
principale, secundare, episodice
– după semnificaţia etică: pozitive, negative
– după raportarea la realitate: fantastice,
legendare, alegorice, istorice, autobiografice
– după curentul literar: caractere în Clasicism
(construite pe o trăsătură dominantă),
excepţionale în Romantism, tipice în Realism
(tipice pentru o categorie socială), patologice în
Naturalism
 
Versificaţie (prozodie)
rimă: încrucişată (abab), îmbrăţişată (abba),
împerecheată (aabb), vers alb (abc), vers liber
(vers alb cu măsură variabilă), monorimă (aaa)
măsură – numărul de silabe dintr-un vers
 
Expresivitatea (frumuseţea artistică a textelor)
– se realizează prin:     – figuri de stil
– imagini artistice (vizuale, auditive, tactile,
olfactive)
-unele părți de vorbire: substantive în V., verbe
la imperativ, interjecții etc.
-unele semne de ortografie și punctuație:
semnul exclamării, puncte de suspensie etc.
Stilul: modul, caracterul general în care este
scris textul
– caracteristici ale stilului: claritatea,
proprietatea, concizia, precizia, puritatea,
simplitatea, sobrietatea, naturaleţea, oralitatea,
armonia, etc.
56
Instanțele
comunicării
narrative
Instanţele comunicării narative: autor, narator,
eul liric, personaj, cititor
Autor- persoana reală care imaginează şi scrie
un text literar
Personaj- construcţie imaginară ce există doar
în lumea ficţiunii
Cititorul- persoana reală căreia îi este adresat
textul literar
Naratorul– o „voce” care prezintă, relatează
operele epice.
– perspectiva narativă: uniperspectivism (punct
de vedere al unui singur narator)
pluriperspectivism (punctul de vedere al mai
multor naratori)
– tipuri:
Narator omniscient
– naraţiunea la persoana a III-a
– naratorul ştie tot, personajele n-au nici un
secret faţă de el ( el este Creatorul lumii lui)
– viziune totală, viziune „dindărăt”
– focalizare zero (focalizare= unghiul, poziţia din
care sunt percepute evenimentele)
– naratorul este detaşat, impersonal
– narator extradiegetic/ heterodiegetic (se află
în afara acţiunii relatate)
– povestirea se numeşte heterodiegeză
 
Naratorul personaj
– naraţiunea la persoana I
– naratorul cunoaşte doar cât personajul
– viziunea este „împreună cu”
– focalizarea internă
– naratorul este intradiegetic/ homodiegetic (se
află în interiorul acţiunii relatate)
– povestirea se numeşte homodiegeză
(povestire homodiegetică)
Naratorul martor
– cunoaşte puţin, doar ce aude sau vede
– viziunea „din afară”
– focalizarea externă
 
Eul liric – „vocea” autorului în operele lirice
– tipuri          
subiectiv (la persoana I şi a II-a), obiectiv (la
persoana a III-a)
 
 

Valori expresive ale părților de vorbire

Substantivul – parte de vorbire care, denumind obiecte, creează, în general, imagini.
 participă la constituirea:

57
  epitetelor (ex: pădurea de aramă)
 personificărilor (ex: voioşia pădurii)
 metaforelor (ex: soarele iubirii)
 hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte” -G. Coşbuc)
 comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac” – M. Eminescu)
 folosit în alcătuirea textelor de maximă concentrare (titluri, reclame etc.)
 regăsibil în texte memorialistice, reportaje de călătorie, în stilul jurnalistic, îndescrieri
 se utilizează în construirea câmpurilor semantice
 vocativele au valoare accentuat afectivă putând exprima: duioșie, mirare,
admirație, dezgust, exasperare, vehemență. Un sens exprimat este și cel
peiorativ: „Măgarule!” sau notă a limbajului de mahala: „Soro!”, „Țațo!”.

  Adjectivul
 parte de vorbire, care denumind însuşiri ale obiectelor
 explicitează încărcătura afectivă: „câmpia tăcută”
 creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motorii etc.).
 intră în componența unor figuri de stil: epitet („culoare trandafirie”), antiteză („bun/ rău”) etc.
 este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv
 poate dezvolta serii sinonimice: „câmpie veștedă, brumărie, înfrigurată.”
 valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu mijloace
afective: Ex: Era frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor! Era frrumoasă / frumoaaasă!
Ce frumoasă erai! Era dată naibii de frumoasă / frumoasă foc. Era o preafrumoasă fată etc.
 valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum: din topor (necioplit), de nimic
(netrebnic, josnic), de căpetenie (fundamental, esenţial), într-o ureche (nebun), cu stea
înfrunte (excepţional, deosebit) etc.
 creează expresivitate și adjectivele cu valoare diminutivală: mititică, frumușel
 unele adjective creează subiectivitate: prostuț, tărișor
 substantivizarea adjectivelor (prezentă adesea în proverbe) le amplifică sensul: „Leneșul mai
mult aleargă, scumpul mai mult păgubește.”
 prin inversiune i se poate conferi valoarea de superlativ absolut: „Dragu-mi era satul nostru
…” (I. Creangă)- satul îmi era foarte drag.
 Pronumele
 generează construcţii afective precum:
 dativul etic („Vor să mi te-omoare” -Mioriţa)
 dativul posesiv („Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă” – M. Eminescu)
 stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe („Dumnealui Ioniţă comisul
avea o pungă destul de grea în chimir.” – M. Sadoveanu)
 expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care, te miri cine
etc.
 are de obicei și funcții individualizatoare („Ea trebui de el în somn/ aminte să-și aducă”- M.
Eminescu)
 poate fi utilizat cu rol diferențiator: „lumina mea”/ „lumina altora”
 construiesc subiectivism prin utilizarea persoanei I și a II-a
 „noi” poate exprima o amprentă colectivă în lirica declamatorie, retorică: „Iară noi, noi
epigonii… ”- M. Eminescu
 reflexivul folosit la persoana I poate dramatiza sau hiperboliza: „mă-ntunec” (Eminescu)
 posesivele pot sugera solidarizarea: „Cântarea pătimirii noastre” (Goga)
 pot avea statut peiorativ prin articularea formelor populare: un ăla, pe aia etc. sau a celor
negative: un nimeni
 

58
Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul
comunicării.
 Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea,
dinamismul, agitaţia, frământarea, iureşul etc.
 Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
 repetiţia – Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând…” (G. Bacovia)
 enumeraţia- Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară…” (L. Blaga) ◦
 Exprimă:
 indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe
 conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice
 condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective,
 imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare, sfat,
încurajare, ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în combinație cu
vocativul și interjecțiile, în vorbirea populară insinuează detașare: „Ei, apoi? Lasă-te
în seama lor …‖ (Creangă), este prezent și în proverbe și zicători: „Dă-i cu cinstea,
să piară rușinea.‖, dramatizează acțiunea: „Aide, ieși!” (Caragiale) –
 gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea unei
acțiuni, este un mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul: „Din ochi
lăcrimând, Pe câmpii alergând …” (Miorița), folosite în succesiune pun accent pe
mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție intensă: „Două cântece
diferite, lovindu-se, amestecându-se ….” (N. Stănescu), la final de vers au
muzicalitate de bocet: „Aud materia plângând …” (Bacovia)-
 infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: „A fi om e lucru mare‖, enunțuri
lapidare adresate tuturor: „A nu se călca iarba”, impersonalitate: „Probabilitatea de a
ilustra ….”, condensează esența unor conținuturi: „A fi sau a nu fi…” (Shakespeare) 
 participiul: poate oferi concretețe temporală: „Un chip de-a pururi adorat …”
(Eminescu), precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de
permanență: „Ieși Zamfira-n mers isteț…” (Coșbuc)
 Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.
 Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la evenimente ce se
desfășoară sub ochii lui; când adevărurile sunt general valabile apare prezentul etern:
„Vreme trece, vreme vine” (Eminescu) sau în componența zicătorilor: „Cine se trezește
de dimineață …”, prezentul descriptiv conferă valoare durativă peisajelor: „Din văzduh
cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.” (Alecsandri), prezentul narativ conferă
autenticitate, prezentul atemporal, întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea
de vorbire…”

  Timpuri:
 perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Imperfectul: acțiune durativă,
nedeterminată, repetată în trecut: „Dormeau adânc sicriele de plumb…” (Bacovia), în
poezia populară sugerează apropierea de mitic, legendar: „Vreme multă nu trecea/ Și pe
Toma-l ajungea…” (Toma Alimoș), în stilul colocvial indică ezitare, regret, imprecizie:
„doream să-ți comunic…”, uneori poate impune politețea: „Mă întrebam dacă puteți …”
 Perfectul simplu: dinamizează și precipită exprimând o acțiune încheiată înainte de
momentul vorbirii
 perfectul compus: acțiuni trecute și finalizate într-un timp nedeterminat care poate fi mai
apropiat sau mai îndepărtat de prezent, are funcție evocatoare
  mai mult ca perfectul: acțiune finalizată în trecut, înaintea alteia trecute, folosit cu
precădere în narațiunile istorice, poate ilustra cauzalitatea acțiunii care îi urmează
 viitorul: timp deschis oricărui moment după prezent, poate sugera proiecte, visuri, intenții,
uneori e un timp al indeciziei în cadrul interogațiilor retorice, formele populare conferă
stilului o notă intimă familială

59
  Imperfectul: e un timp narativ și indică o acțiune neterminată sau repetată în trecut,
utilizat mult în poezia populară indicând apropierea de timpul mitic, primordial, poate
indica ezitarea, regretul, indecizia, temerea
 Articolul:
 uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate („Peste vârfuri rece
lună….”- M. Eminescu)
 articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
 articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
  Adverbul:
 poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală: devreme, acolo,
aprobare, mirare, îndoială, surpriza, conferă substanțialitate verbelor pe care le determină
 superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc
 superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic  de…,
nemaipomenit de …. prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie,
afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția:
 folosită cu sens conectiv intrapropozițional
 „de pe la”- imprecizia
 învăț în Goga, dă la crap, sub tratament- inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt
prezente în texte religioase sau arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția

 element relațional în frază și în propoziție

 elipsa unei conjuncții (asindet) conferă dinamism
 suplimentarea conjuncției (polisindetul) conferă individualitate fiecăruia dintre
termeni: „și tare-i târziu …./ și n-am mai murit.” (Bacovia)

 „și” narativ- face legătura dintre secvențe: „Și el e emirul…” (Macedonski)

 „ba”, frecventă în limbajul popular sugerează povara, repetabilitatea
 „nici” repetat are sens privativ
 „ci”- intensitate adversativă
 Interjecția:
 are o încărcătură afectivă maximă
 caracterul ei este unul concret senzorial
 pot exprima: dezorientare, buimăceală, regret, nemulțumire, durere, dispreț,
ironie, plictiseală, surpriză, bucurie, încântare, entuziasm, speranță, orgoliu, admirație,
mustrare
 Numeralul:
 are valoare simbolică în basme și în literatura fantastică: 4 punctele cardinale
și anotimpurile, 3- Trinitate sau simbolul familiei, 7- simbolul perfecțiunii creației, 12- simbol
al lunilor anului și al apostolilor. Ele au un rol magic și ritualic.
 Pot fi expresive în cadrul unor unități frazeologice: cu ochii-n patru, scurt pe doi
 poate indica unicitatea: „Și era una la părinți …” (M. Eminescu)

Proba orală

Tipuri de texte
60
Textul descriptiv poate fi un text literar de tip tablou sau portret, descriind un anumit aspect al
realității într-un limbaj obiectiv, impersonal și prin acumularea unei sume de detalii. Conține
construcții de tipul substantiv-adjectiv și este presărat cu o multitudine de imagini artistice.
Textul narativ este de obicei un text literar epic în care emițătorul își transmite indirect sentimentele
prin intermediul acțiunii și personajelor; și unele texte nonliterare pot avea caracter narativ, în special
cele din domeniul publicistic. Ele conțin cu preponderență verbe dar și elemente de cronotop (loc,
timp).
Textul informativ este prin excelență un text nonliterar care într-un limbaj concis oferă informații
despre un anumit aspect al realității. Dintr-un asemenea text lipsesc și mărcile afectivității și ale
expresivității.
Textul argumentativ este un text personalizat deoarece exprimă punctul de vedere al emițătorului.
Pornește de la o ipoteză pe care o dezvoltă cu argumente finalizând-o cu o concluzie. Limbajul este
elevat și ideile sunt legate prin conectori.
Textul beletristic este textul luat dintr-o operă literară, are caracter particular fiind rezultatul
imaginației unui singur scriitor, este singurul care folosește cuvinte din toate compartimentele
lexicului, folosește valori denotative și conotative și predomină funcția expresivă a limbajului.
Textul științific are caracter general pentru că exprimă adevăruri universal valabile, preferă
neologismele, este concis impersonal, lipsit de expresivitate, folosește numai cuvinte cu sens
propriu, iar elementul verbal poate fi completat de anumite simboluri, cifre, numere.
Textul publicistic: prin caracterul de regulă impersonal se aseamănă cu științificul și prin prezența
rara a unor elemente expresive cu beletristicul; utilizeaza clișee lingvistice; are atât funcție
informativă cât și funție conativă (persuasivă); cunoaște specificități de limbaj în funcție de tema
articolului sau de tipul publicației.
Textul epistolar este reprezentat prin scrisori, cu un limbaj colocvial cu termeni uzuali și cu
caracteristici precum localitatea, data, formula de început și formula de încheiere.

STILURILE FUNCȚIONALE ALE LIMBII

61
1. STILUL STIINTIFIC

Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii,
cercetari, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de
incarcatura afectiva; accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia
limbajului este cognitiva;
CUPRINDE: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane
creditabile in domeniul stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze
cunostinte factuale.
CARACTERISTICI:

1. are functie exclusiv referentiala;

2. trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive,
argumentate;
3. respecta proprietatea termenilor;
4. se folosesc multe neologisme;
5. conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
6. conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimis, sociolog,
psiholog, medic etc.). Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor
poate fi determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
7. conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt persoane creditabile in domeniul
stiintific.
8. conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la
textele de escorta de tip prefete, cuvant inainte).
9. conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
10. folosirea cuvintelor monosemantice;
11. claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie,
corectitudine;
12. utilizarea sensului propriu al cuvantului;
13. un grad mare de tranzitivitate;
14. fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici. 

Lexicul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe

(antebrat , contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.)
Acestora li se adauga utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule
stereotipe. Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: analiza stiintifica (filozofica,
economica, politica, botanica, etc); studiul; comunicarea; referatul; eseul;

62
PARTICULARITATI LINGVISTICE:
Lexicale: terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme,
prefixoide; Morfologice:Substantive abstracte, pluralul autorului; Sintactice: Coordonarea si
subordonarea; Stilistice:fara figuri de stil si digresiuni.
Nota! Tot de stilul stiintific tine si limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat
practic), limbajul religios(terminologie arhaica, solemna, conservatoare si cu incarcatura
emotiva), limbajul poetic (terminologie accesibila si cu tehnici persuasive). 
Nota! -Informatiile din stilul stiintific se transmit prin diverse tipuri de texte (argumentativ,
descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv). -Argumentarea este un demers prin care se justifica o
afirmatie. Textele argumentative afirma sau neaga, valorizeaza sau nu, favorizeaza ca adevarate sau
false, idei, convingeri, atitudini. Intr-un text stiintific argumentarea are functie referentiala, dar intr-
un text jurnalistic ea are functie conativa.
 

2. STILUL OFICIAL (JURIDIC-ADMINISTRATIV)

A. STILUL JURIDIC

CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte
elaborate de organul judiciar.
CARACTERISTICI ALE STILULUI:
-funcţie referenţială;
-enunţuri cu formă impersonală
-conţinut normativ;
-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
-folosirea clişeelor formale;
-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie numai în
chenarul albastru, se va completa, se
scrie cu litere de tipar etc);
-respectă proprietatea termenilor;
-foloseşte terminologia de specialitate;
-foloseşte neologisme;
-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
-conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul legislativ; în
acest tip de text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care trebuie înţeles
textul. Instrucţiunile sunt realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau prin
mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea,
dar şi nespecializat - cel care vrea să cunoască legea.
-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul juridic.
Emiţătorul poate controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia
perlocuţionară este controlabilă).
-conform funcţiei mesajului: informare, educare.
-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

63
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:terminologie specifica Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Substantive
abstracte; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; -
Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme
impersonale; -Expresii verbale impersonale. Sintactice:Coordonare sisubordonare; - constructii
infinitivale; -fraze coordonate; Stilistice:clisee; -elipsa, verbele copulative; -fara figuri de stil si
digresiuni.

B. STILUL ADMINISTRATIV

CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:
• enunţuri cu formă impersonală
• conţinut normativ
• enunţuri clare, lipsite de ambiguitate
• inventar lexical cu termeni clar definiţi
• prezenţa clişeelor
• respectă proprietatea termenilor
• foloseşte terminologia de specialitate
• are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere, telegramă etc.)
• obiectiv şi impersonal
• accesibil, clar şi precis
• conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul legislativ. Receptorul este de
obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea.
• conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii creditabile în domeniul
administrativ, (act oficial)
Notă! în cazul cererii, scrisorii oficiale, telegramei, efectul mesajului vizează acordul/ dezacordul/
aprobare/ dezaprobare/ respingere/ informare.
• conform scopului: funcţie conativă.
• conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv. 
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:Terminologie specifică: adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar indemnizaţie
Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -
Folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru
anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale.
Sintactice: - constructii infinitivale; -fraze coordonate;
Stilistice -fara figuri de stil

3.STILUL PUBLICISTIC

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care
publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele

64
sociale si politice, economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in
presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice),
dialogul scris (interviuri consemnate scris);
ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL, INTERVIUL, MASA ROTUNDA,
STIREA, ANUNTUL PUBLICITAR

CARACTERISTICI ALE STILULUI

1. are funcţie de mediatizare a evenimentelor;

2. conţine informaţii economice, politice, sociale;
3. influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
4. în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
5. strategia persuasivă se bazează pe argumente: A.persuasiunea adresată raţiunii aduce
argumente de specialitate, de tip cauză-efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-
rezultate/ modalităţi de aplicare a soluţiilor); B.persuasiunea adresată afectivităţii aduce
argumente de popularitate, superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia unor
beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar.
6. dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
7. are funcţie conativă;
8. exprimă atitudini;
9. orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
10. utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
11. receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia
lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea
cititorilor; titluri eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii,
interogatii, enumeratii, exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare
sintactica; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative .
12. utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii, imagini etc)

Notă!

1. Unele forme se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific, prin faptul că îmbină informaţia
cu o prezentare/ comentare a acesteia, ceea ce, uneori, presupune şi o anumită implicare
subiectivă a autorului.
2. Conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat cu mijloace extralingvistice de tipul:
fotografie, caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel.

PARTICULARIĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate). Termenii noi
sunt explicaţi prin analogie: raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai multe
obiecte, fenomene, fiinţe etc. Utilizeaza titluri socante pentru a atrage atentia, pentru acoperirea
subiectului sau pentru oreferire nemijlocita la continut.
Morfologice:Foloseşte preponderent diateza activă

65
Sintactice: Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple. Formulări eliptice
care să impresioneze şi să atragă atenţia.
Stilistice: Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la inovaţie. Se utilizeaza
uneoriprocedee artistice (asemanatoare cu stilul beletristic).
 

4. STILUL ARTISTIC (BELETRISTIC)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva,
sugestiva); (artistic) se foloseste in operele literare.
CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile,
jurnalele, memoriile, amintirile.
CARACTERISTICI:

1. libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare;
2. contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin
modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele);
3. caracterul individualizat al stilului;
4. unicitate şi inovarea expresiei;
5. bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
6. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
7. înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme,
regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);
8. mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl
face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un
mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine:
plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime,
ritm, sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e
prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
9. folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta
cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
10. o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are
propriul stil;
11. bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici,
neologisme, termeni de jargon sau argou etc);
12. extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
13. cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
14. relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI:

1. Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.

66
2. Proprietăţi: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea gândurilor şi
sentimentelor.
3. Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea comunicării.
4. Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea enunţurilor.
5. Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală
Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii
Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice
Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice

5. STILUL COLOCVIAL

Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de zi cu zi.

CUPRINDE (sfera de utilizare) - relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene.
CARACTERISTICI:

1. conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil artistic, discurs nonficţional/ stil

ştiinţific;
2. recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);
3. are o mare încărcătură afectivă;
4. regulile gramaticale pot fi încălcate;
5. pot fi folosite elemente de argou sau jargon;
6. sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;
7. se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.
8. un anume grad de afectivitate;
9. folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;
10. utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si abundenta in exprimare. Economia
se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin
elipsa, ca urmare a vorbirii dialogate, precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica)
care permit intreruperea comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenta in exprimare este
materializata prin repetitie, prin utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin
evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.
11. prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;
12. folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ sau a verbelor la imperativ;
13. simplitate, degajare si naturalete.
14. conform relaţiei E-R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şi
el specializat sau nespecializat. In cadrul acestui stil, relaţia emiţător-receptor poate fi şi de
rudenie.

67
15. conform efectului mesajului
Acord
Identificare
Internalizare
16. conform funcţiei mesajului (scop):
Informare
Educare
Divertisment
Publicitar
17. conform încărcăturii emoţionale a mesajului
Emoţional
Persuasiv
Manipulant
Prohibitiv
Critic
Polemic

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

 Claritate
 Proprietate
 Corectitudine
 Precizia
 Puritatea

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Argou; Jargon;Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor graiuri
Morfo-sintactice: Pronume, adjective, adverbe nehotarate. Aproximari prin numerale si substantive.
Pronume si verbe cu specific regional; enunturi fragmentate. Izolari, inversiuni, elipse. Digresiuni,
paranteze.
Stilistice: Diminutive. Argumentative. Cuvinte cu sens peiorativ. Superlative expresive. Vocative,
interjectii,imperative. Zicale.

Proba scrisă

68
Perioada Paşoptistă – „Dacia literară”
 specifică culturii româneşti
 cuprinsă între anii 1840- 1860
 reprezentanţi: Costache Negruzzi, V. Alecsandri, Alecu Russo, I. H. Rădulescu, G.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu
 programul estetic:
 1. M. Kogălniceanu în „ Introducţiune” ( Dacia literară) condamnă traducerile şi
încurajează literatura originală
 2. I. H. Rădulescu prin ziarul său, „ Curierul românesc” favorizează publicarea operelor
originale
 perioada de început a literaturii române
 până atunci nu existau decât scrierile religioase, scrierile istorice ( cronicarii) şi traduceri
 termenul de literatură nu era clar definit la noi ( cuprindea texte istorice, de geografie,
filosofice etc.)
 se urmărea sincronizarea literaturii române cu cea europeană
 prin crearea de literatură originală
 prin încetarea traducerilor
 surse de inspiraţie :
 natura
 istoria naţională
 tradiţiile şi obiceiurile noastre
 stilul romantic era amestecat cu cel clasic

69
 Perioada Junimistă – „Epoca marilor
clasici”
Junimea
 
Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-
lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi intelectuale ale vremii.
1859- 1890 este perioada de ființare a grupării
început: 1864, acasă la Maiorescu a fost citită lectura traducerii lui McBeth (de Petre Carp)
numele de Junimea propus de Th. Rosetti
şedinţele aveau loc vinerea seara la Pogor sau Maiorescu
fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor
 
 Istoric:
1.1864-1874 cu un caracter polemic,vizând problemele legate de cultură, literatură, limbă.
2.1874-1885 etapa formărilor marilor clasici : Eminescu,Creangă, Caragiale, Slavici etc. . În 1870-1890
literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale sale: proză, poezie şi dramaturgie=> epoca
marilor clasici.
3.dupa 1885,”Junimea” şi redacţia de la “Convorbiri literare” se mută la Bucureşti. Revista cercetează în
special filozofia, istoria, geografia, dobândeste un caracter academic.
„ Convorbiri literare”– revista cu cea mai mare longevitate; apare între 1867 şi 1944, constituind cel mai
important moment al presei româneşti.
Perioade ale revistei:
1.1867-1886 reprezintă perioada de glorie.
2.1886-1944 apare la Bucuresti avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi conducerea unui
comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu, Simon Mehedinţi,
P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).
 
Scopul revistei:
-raspândirea spiritului de critică literară autentică.
-încurajarea liteaturii naţionale.
-combaterea imiţatiilor operelor straine.
 
Colaboratori:
-Mihai Eminescu publică aici majoritatea poeziilor sale
-Ion Creanga publica primele trei părţi ale “Amintirilor” şi poveşti.
-Ion Luca Caragiale publica majoritatea comediilor sale.
-Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti
-Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cernea, I.Al.Bratescu Voineşti şi alţi scriitori reprezentativi ai
vremii.
 
Asemănări cu paşoptiştii:
-dorinţa de a realiza o cultură şi o civilizaţie autentic românească dar cu deschidere spre Europa prin
păstrarea elementului autohton, national (nu prin imitaţie)
Deosebiri faţă de paşoptişti:

70
-vârsta (culturală)  și atitudinea: pasoptişti:aproape adolescenţi, exaltați, frenetici;  junimiştii: tinereţe
maturizată, lucizi, cumpătați, cu spiritul măsurii
– configurare estetică: paşoptiştii erau fundamental romantici, junimiştii erau fundamental clasici fără să
respingă romantismul și realismul incipient
 
Trăsăturile junimismului
Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale acestui spirit au fost următoarele: înclinaţia
spre filozofie, spiritul oratoric, spirit clasic şi academic, ironia, spiritul critic.
Direcțiile Junimii:
1)  educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu public ţinute de Maiorescu,
Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de viaţă ale popoarelor, filosofie, cărţile omenirii, învăţământ,
religie
aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al intelectualităţii ieşene (profesori, medici, avocaţi,
studenţi, magistraţi)
2) lupta pentru unificarea limbii naționale
în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul chirilic cu cel latin
Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele sale.
ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă un sunet („Despre scrierea
limbii române”- 1866)
îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate din limbile romanice („Neologismele”-
1881)
să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea fidelă a unor expresii din alte
limbi), a inflației și bombasticismului verbal („Limba română în jurnalele din Austria”- 1868, „Beția de
cuvinte”- 1873, „Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3)  promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu prin articolele sale ce pun în
discuție probleme de estetică:
literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile exprimate).
Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite însă lipsite de adevăr și valoare.
arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de înălțare și purificare
asupra cititorului.
tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor literare”. Aceștia erau judecați critic
după principii estetice, de valoare și adevăr.
 
Titu Maiorescu
îndrumator al culturii şi literaturii române
născut în Craiova în 1840
studiază la Brașov, Viena (unde termină ca șef de promoție) apoi Berlin și Paris, luându-și doctoratul în
filosofie și licența în litere și drept
1861 este director la Colegiul Național din Iași, rector al Universității din Iași, întemeietor al Junimii
mutat la București  profesează ca avocat, profesor universitar, deputat, ministru
moare în 1917, fiind înmormântat la cimitirul Bellu
dotat și serios este un exemplu pentru intelectualul român prin felul în care și-a  organizat viața și
activitatea profesională. Citea mult, după un program clar, era doritor să învețe și să-și lărgească
orizontul cunoașterii.
era inteligent, cu simț al valorii artistice, orientat spre lucruri durabile și esențiale, echilibrat, victorios.

71
 Perioada interbelică – „Sburătorul”
Perioada interbelică este cea mai prolifică din punct de vedere literar din literatura noastră. Nicolae
Manolescu o numește epoca marilor scriitori (Sadoveanu, Rebreanu, Pillat, Camil Petrescu, Ion
Barbu, George Călinescu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu,  Hortensia Papadat Bengescu etc.).

Lui Eugen Lovinescu îi revine meritul de a adapta modernismul la particularitățile și specificul culturii
românești. Prin intermediul revistei și a cenaclului „Sburătorul” el teoretizează și pune bazele
modernismului românesc. Spre deosebire de revistă (1919-1922; 1926-1927) cenaclul are o
existență mai lungă (1919-1943). Principalele lucrări ale lui Lovinescu au fost: „Istoria civilizației
române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”.

Concepte și idei susținute:

 sincronismul (literaturii române cu cea europeană) susținut în „Istoria civilizației române
moderne”
 aspirația spre o artă modernă românească la nivelul celei europene
 aceasta era necesară pentru că formele sămănătorite și tradiționaliste erau deja
perimate
 este o teorie a trăirii în aceelași spațiu sufletesc cu celelalte popoare
 legea imitației va sta la baza progresului civilizației române
 potrivit acestei concepții, o societate înapoiată suportă o influență pozitivă din partea
uneia avansate
 împrumutând formele se creează contextul îmbogățirii fondului (idee opusă concepției
formelor fără fond a lui Titu Maiorescu)
 imitația nu va inhiba spiritul nostru național care nu este negat de către Lovinescu planul
fiind să se adopte mai întâi niște forme ale civilizației superioare și apoi să se creeze un
fond propriu, original.
Trăsături:
 trecerea de la o literatură cu specific rural la una cu specific urban
 intelectualizarea poeziei și a prozei
 cultivarea romanului obiectiv
 cultivarea romanului analitic și psihologic
„Sburătorul” este o publicație de prim rang dintre cele două războaie, apărând între 1919-1927 sub
diferite formate.
Directorul ei este Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu- secretar de redacție. Prin deschidere și judecăți
de valoare asupra operelor, Lovinescu seduce o întreagă generație de autori, reușind să grupeze în
jurul său scriitori și intelectuali de primă mărime: Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Ion Pillat, Perpessicius, T. Vianu, Ilarie Voronca, Camil Petrescu, G. Călinescu etc.

Revista nu pornește cu idei preconcepute ci îi invită pe scriitori să se manifeste după talentul lor, ca
personalități distincte. Revista își trasează sarcina în primul rând de a descoperi talente tinere,
neajustate la vechile concepte, iar prin această abordare liberală și permisivă susține ideologia
sincronismului, iar apoi să imprime o tendință modernistă în literatura română.

72