O scurtă meditaţie despre viaţă

În această scriere doresc să vă povestesc despre un pescăruş neobişnuit,

care sfidând regulile Stolului a îndrăznit să transforme zborul dintr-un simplu
mijloc de procurare a hranei într-o artă: arta autodepăşirii. Vă înşelaţi, dacă
credeţi că o să urmeze un tratat ornitologic despre pescăruşi. Dimpotrivă, vă
invit să medităm împreună despre condiţia umană şi despre valorile unei
existenţe autentice.
Pescăruşul Jonathan Livingston (personajul principal din romanul cu acelaşi
titlu al lui Richard Bach)  a avut o singură dorinţă în viaţă: a dorit să zboară
perfect. Pentru atingerea acestui scop, el exersa -izolat de ceilalţi-de dimineaţa
până seara, provocând astfel dispreţul şi supărarea semenilor săi. Jonathan a
încercat să-i convingă şi pe ceilalţi de „frumuseţea zborului”, însă a fost
expulzat şi condamnat la o viaţă singuratică, trăită departe de apropiaţii lui.
În ciuda celor întâmplate, Livingston nu şi-a pierdut speranţa. Restul vieţii şi-a
dedicat autoperfecţionării, înţelegând că „esenţa” vieţii de pescăruş constă în
libertate: „Avem libertatea să ajungem acolo unde dorim şi să trăim aşa cum
dorim.”
Cu timpul, zborul lui a devenit cu adevărat „perfect”, sufletul lui însă nu era
pregătit pentru înţelegerea perfecţiunii. Pentru Jonathan a început o altă şcoală:
cea a emancipării spirituale. El a fost primit în lumea „aleşilor”- în domeniul
luminos al valorilor- unde sub îndrumarea unui mentor spiritual a înţeles că
suprema perfecţiune înseamnă iubire şi bunătate. Ce rost are perfecţiunea, dacă
nu ai cu cine să o împarţi, cui să o transmiţi mai departe?
Pentru prima dată, Jonathan a înţeles că locul lui era pe „pământ”: trebuia să
se întoarcă în Stol- între cei care pe vremuri l-au respins- cu scopul de a-i educa
în spiritul libertăţii şi iubirii. Revenindu-se printre semenii săi, el devine
„Învăţătorul” tinerilor, învăţându-i că zborul este frumos şi că trebuie să
năzuiască din ce în ce mai sus. Despre iubire, următorul lucru spune:
„Trebuie să înveţi să vezi în fiecare, pescăruşul cel adevărat, cel bun, şi să-i
ajuţi să vadă şi ei acest lucru. Asta înţeleg eu prin iubire. Iar cine înţelege acest
lucru, găseşte cu siguranţă şi cheia fericirii.”
Povestea lui Jonathan Livingston - adresată atât „zburătorilor” căt şi
„nezburătorilor” - are o învăţătură profund umană: omul este ceea ce face el din
sine. Fiind înzestrat cu spirit (voinţă şi gândire), omul are libertatea de a-şi
hotărî singur soarta. Astfel, prin hotărârea voinţei sale, poate să decadă „în cele
de jos”, ducând o viaţă lipsită de înţelepciune; sau prin hotărârea spiritului său
poate să se ridice „în cele de sus”, promovând valori şi atitudini, cum ar fi:
afirmarea liberă a personalităţii, încrederea în sine şi în ceilalţi, valorificarea
optimă şi creativă a propriului potenţial. Jean-Paul Sartre (dramaturg şi filosof
existenţialist francez) scrie următoarele: „Omul nu este altceva dacât un proiect,


Richard Bach: Jonathan Livingston Seagull, Pan Books Ltd. Cavaye Place, London 1973. (Citatele
din carte sunt traduceri proprii).
el există doar în măsura în care se realizează pe sine însuşi, nu este prin urmare
nimic altceva decât totaliatea acţiunilor sale, nimic altceva decât viaţa sa.”2
Numai că omul tot timpul se raportează la semen, la „celălalt”, iar semenul îi
pune în pericol libertatea: libertatea mea se încheie acolo unde începe libertatea
celuilalt. Într-una din piesele sale de teatru Sartre folosea o expresie şocantă:
„infernul sunt ceilalţi”; şi, desigur, la rândul lui fiecare dintre noi poate fi
„celălalt.” Cum putem aşadar, să ne căutăm fericirea într-o lume în care suntem
şi „celălalt”, într-o lume în care realizarea dorinţelor noastre trebuie să ţină
seamă de ceea ce îşi doresc şi fac semenii noştri?
De multe ori, dorinţele oamenilor intră în conflict (două persoane îşi doresc
acceaşi funcţie, sau dacă ele trebuie să împartă o anumită sumă de bani, sau
candidează la examen pe acelaşi loc), dovedind astfel că urmându-şi interesele
fiecare împiedică realizarea dorinţei celuilalt. Fiecare din noi e „celălalt”, fără ca
acest lucru, să însemne, cu adevărat „Noi”.Oare există ieşire din această situaţie?
Oare poate exista o fericire solitară?
Jonathan Livingston a ajuns să aibă un zbor perfect şi totuşi nu s-a simţit
fericit. El a înţeles un lucru foarte important: doar „celălalt” ne poate face fericit.
Nu avem de ales, aşa este condiţia umană şi omul nu poate evada din sine. Să nu
uităm însă că prin iubire acel „celălalt” devine „Tu”, iar „Eu” şi „Tu” împreună
formăm „Noi”:
„Şi de-aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi
de-aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii din loc, iar dacă dragoste nu
am, nimic nu sunt.” (Sfântul Apostol Pavel)

2
Maria Fürst, Jürgen Trinks: Manual de filozofie, Humanitas, Bucureşti 1997, pg. 152.