Gala Galaction, De la noi laCladova
Fișă de lucru
Reperul 2: Tema , viziunea și analiza a două secvențe reprezentative:
Citește cu atenție fragmentele următoare din opera „De la noi la Cladova” și construiește răspunsuri potrivite
pentru următoarele cerințe:
Secvența 1
Popa Tonea tocmai isprăvise un cuvînt către creştini,
prin care le desluşea limpede şi înălţător, cum a
îngăduit Dumnezeu necredinţa sfîntului apostol Tom a
şi cum a făcut-o de folos pentru credinţa noastră, cea
de-a pururi întemeiată pe adevărul învierii domnului.
Chiar atunci,intră în biserică jupîn Traico, negustor
bogat, om foarte cinstit şi de cuvînt, sîrb get-beget,
din Cladova sîrbească. Îl cunoştea de multă vreme,
avea pentru faţa lui mult respect, pentru vorba lui de
om în vîrstă multă luare-aminte şi-i cunoştea destul
de bine trebile şi cele trei prăvălii din Cladova, fiindcă
făcuseră împreună, mai înainte, cîteva tîrguri
norocoase. Dar popa Tonea ştia pe Traico văduv şi
fără niciun copil, de pe urma primei lui căsătorii. Cine
era atunci această femeie, ori mai degrabă această
fată mare, care intrase în biserică odată cu căruntul
negustor şi se ţi-nea de el?
Popa Tonea a început să miruiască pe credincioşi şi
jupîn Traico s-a apropiat şi el cu însoţitoarea lui.
Atunci popaTonea a observat-o bine, şi o putere
superioară a coborît înimmă-i, apăsînd-o cu farmec şi
chemînd din ea un cer şi o lume sufletească
nemaicrezut de tinere şi de înflorite . . . Aşac um s-ar
petrece cu o sămînţă adormită şi închisă, pe care un
fachir ar pune-o în palmă-i şi, constrîngînd-o cu vraja
unor insistenţe nepricepute şi oculte, ar face-o (în
cîteva minute) să germineze, să crească şi să se
despletească în foi şi în filamente şi să se încunune,
văzînd cu ochii, cu ciorchini trandafirii şi parfumaţi!
Minunea aceasta o trăi, sufleteşte, popa Tonea, în
răstimpul ce trecu cu miruitul a douăzeci-treizeci de
creştini.
— Tată popo, iartă-ne, bre, pe noi, că am ajuns
aşa tîrziu la sfînta leturghie: măcar să ne miruim şi noi
şi nevasta noastră.
— Unge-se robul lui Dumnezeu Traico... Unge-se
roaba lui Dumnezeu ... Cum te cheamă?
— Borivoje, tată popo, nu prea înţelege
româneşte. Mai pe româneşte: Borivoica.
— Unge-se roaba lui Dumnezeu Borivoje, cu
untdelemn binecuvîntat, spre sănătatea trupului şi
mîntuirea sufletului.
Borivoje, biet copil! din clipa aceea, marmora
strălucită a făpturii ei a trecut, din nevinovăţie şi din
somn, de-a dreptul în focul iubirii şi-al suferinţii. A fost
şi pentru popaTonea şi pentru ea un ceas deopotrivă
de nenorocit şi de ars de fulgerile sorţii.
S-a închinat la icoana învierii domnului, a sărutat-o cu
fruntea şi cu gura şi a sărutat apoi mâna miruitorului.
Înfăţişarea ei din clipa aceea i-a rămas în ochi lui popa
Secvența 2
Era în ajunul Sfinţilor Apostoli şi, după cuvîntul trimis de jupîn
Traico, popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova,ca să-şi ia
dobînda banilor. Era o zi de o măreţie scînteietoare şi atot
albastră. Dunărea, din depărtare, strălucea caun hanger, pus de
domnul hotar, aici între ogoarele neamu-rilor învecinate. A
intrat în Cladova pe la două după-prînz şi a căutat pe jupîn
Traico, întîi la prăvălie. Dar Traico nu era acolo. Un ucenic i-a
spus că jupînul i-a lăsat cuvînt să-l caute acasă. [...]
- Sunteţi cineva acasă?
- Suntem noi, i-a răspuns o voce nesfîrşit de emoţionată şi de
nedeprinsă cu limba românească.
Atunci preotul a desluşit o cameră turcească, iar pe divan,
înaintea lui, doborîtă între perne, pe frumoasa Borivoje. Era clar
că o vijelie nervoasă o doborîse unde se găsea. Răsuflarea îi era
neregulată, braţele agitate, şi după (lipitul banilor de aur de la
gîtu-i se vedea cît de colo că, sub salba cu trei rînduri, pieptul,
învelit numai cu salba, murea şi învia, chinuit de o taină
nebunească. în locul nevinovatelor răsuri de după Paşte, atît de
prospere şi de fericite,obrajii Borivojei dădeau acum vederii
nişte trandafiri însângerați şi smulşi. Iar în locul naivei dimineţi
din ochii ei, de-atunci, ardea acum o după-amiază adîncă şi
tragică.
— Mă iartă, duducă Borivoje... Am venit după jupîn Traico,
fiindcă mi-a trimis cuvînt să vin ...
— El a plecat... degrabă, departe, cu Nikita: aici în hîrtie el
a pus parale ...
Şi adunîndu-şi puterile şi strîngînd împrejuru-i puţineleveşminte
de pe ea, Borivoje se ridică în picioare şi înfăţişă lui popa Tonea,
cu un braţ pe care alunecară şi se ciocniră brăţări de argint, o
hîrtie mototolită. Preotul o primi cu ochii în pămînt, o puse în
sîn şi rămase mut.
— Şezi, părinte ... şezi de vorbă cu noi. Traico a plecat
departe cu Nikita ...
— Mulţumesc, duducă Borivoje, dar mă grăbesc
grozav,căci mai am ceva treabă pe aci prin Cladova.
Borivoje înţelese refuzul mai mult după ton. O expresie de
negrăită jale trecu pe faţa tinerei femei.
— Şezi de vorbă cu noi, părinte, repetă cu greutate
Borivoje, forţându-se parcă să-şi aducă aminte de o lecţie
deromâneşte, înadins şi trudnic învăţată.
Popa Tonea şezu mai spre uşă, pe marginea divanuluicare
ocolea odaia. Dar ce convorbire era să lege cu Borivoje? Biata
femeie se muncea să-şi aducă aminte ce învăţase şi după fiecare
forţare neizbutită recădea în limba ei sîrbească, din care popa
Tonea nu înţelegea mai nimic. Iritată de atîta nesucces, Borivoje
sări în picioare cu energie şi se apropie de preot. Braţele ei
avură o mişcare de supremă şi deznădăjduită hotărîre. O caisă
pică din caisul care năvălise în cerdac şi veni de-a dura, prin
tindă, pînă în dreptul lui popa Tonea, minunat de frumoasă şi de
coaptă, şi sfîşiată pînă la inimă. Borivoje atinse cu mîna
Tonea cu neclintită şi chinuitoare preciziune. Braţul
care înfăptuia semnul crucii apărea trandafiriu şi plin,
sub nouraşii mînecii de borangic, ca farmecele lunii
pline printre nourii de primăvară. Un pieptar negru-
corb era sfîşiat în dreptul sânilor de o broderie roşie
ca sîngele - de nişte capi de mac,ce se scuturau pînă la
cingătoare. Borivoje purta o rochieţesută în casă,
scurtă şi numai cute, iar în picioare cizme
demarochin.
A trecut în strană, lîngă bărbatu-său, căruntul şi
roşcovanul jupîn Traico, uluită şi înfricoşată. Şi în
ceasurile-i de nesomn şi de durere, icoana frumosului
popa Tonea era de acum să i se înfăţişeze, veşnic, sub
podoaba dalbelor veşminte preoţeşti, smălţate cu
desfoiate foi de floarea-soare-lui, sub făcliile
constelate şi în fumul larg şi ruginiu al bărbii iernatice.
umărullui popa Tonea.
— Tu ştii, părinte Tone, că eu te iubesc pe tine.
Preotul rămase nemişcat, înăbuşind cu forţări de uriaşcercurile
de ispită şi de flacără care îi vîjîiau între inimăşi creier.
— O! eu te iubesc mult pe tine ...
Şi această mărturisire n-o spunea numai gura însîngerată, pe
care popa Tonea n-o vedea, ci toată fiinţa tinerei femei, atît de
plină de fiori, atît de apropiată şi de îmbietoare.
Borivoje izbucni în plîns şi în aceeaşi clipă cosiţa ei,clădită în
turn nesigur, îşi pierdu cumpătul şi se revărsă peste preot,
îngropîndu-l în noaptea ei dulce - mirositoareşi păgînă. [...]
,,0, stăpîne sfinte! pune în preajma mea custodia sfinţilor
voievozi şi ajută-mi să fiu puternic fără de cruzime şi uman fără
de întinare!"
Se întoarse cu fermitate înapoi. Borivoje plîngea trîntită pe
divan, înecîndu-şi suspinele în pernă. O milă şi-o duioşie înalt-
creştineşti umplură inima lui popa Tonea.
— Borivoje! şi mie mi-eşti dragă, scumpa mea, dar ca o
fiică a bisericii şi ca o soră ce-mi eşti întru Isus Cristos.Gîndeşte-
te, Borivoje, că numai astfel de iubire poate să fie între noi. Sunt
preot şi tu eşti măritată. Am soţie şi tu aibărbat. Slujesc sfînta
liturghie şi tu trăieşti cu bărbatultău .. . E păcat, Borivoje, păcat
mare!
Acesta fu singurul cuvînt care izbi pe nemîngîiata copila şi pe
care ea îl pricepu.
— Oh! păcat, păcat.. .
Preotul o cuprinse părinteşte, o ridică în picioare şi, şter-gîndu-i
lacrimile ca unui copil şi închinînd-o ca pe un copil,care se scoală
noaptea, speriat de un vis urît, rosti asupră-io rugăciune scurtă
(de care îşi aduse aminte), cu un accentnesfîrşit de pătrunzător
şi de convins. Borivoje se închinăşi-i sărută mîna. Preotul o
sărută pe frunte şi, cumpănindu-oîn braţe ca pe Anastasia,
copila lui cea mai mare, o culcăîntre perne, pe divan.
— Acum, mă duc să plîng pe cununa biruinţii mele!
A coborît încet la Dunăre şi, fiindcă cei cu barca nu se
strînseseră, a şezut pe o bîrnă în faţa soarelui şi a plîns fără de
lacrimi.

1. Când se petrec secvențele și unde ( precizați care sunt reperele spațio-temporale); care este rolul acestora
într-o narațiune?
2. Cine sunt protagoniții acestor secvențe?
3. Care este rolul dialogului în fiecare din cele două secvențe?
4. Care este atitudinea preotului Tonea față de Borivoje, în cea de-a doua secvență?
5. Rezumați, în 50-100 de cuvinte, fiecare din cele două secvențe narative.
6. Care este semnificația fiecăreia dintre cele două secvențe.
7. Comentați ideatic și stilistic, în minimum 50 de cuvinte, fragmentul: Popa Tonea şezu mai spre uşă, pe
marginea divanuluicare ocolea odaia. Dar ce convorbire era să lege cu Borivoje? Biata femeie se muncea să-şi aducă
aminte ce învăţase şi după fiecare forţare neizbutită recădea în limba ei sîrbească, din care popa Tonea nu înţelegea
mai nimic. Iritată de atîta nesucces, Borivoje sări în picioare cu energie şi se apropie de preot. Braţele ei avură o
mişcare de supremă şi deznădăjduită hotărîre. O caisă pică din caisul care năvălise în cerdac şi veni de-a dura, prin
tindă, pînă în dreptul lui popa Tonea, minunat de frumoasă şi de coaptă, şi sfîşiată pînă la inimă. Borivoje atinse cu
mîna umărullui popa Tonea.