BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

SITUATIA DE COMUNICARE
FUNCŢIILE LIMBAJULUI

Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de comunicare. Comunicarea
organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor diferite tipuri de mesaj, care presupun mai
multe funcţii ale limbajului.
Funcţia limbajului - relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia socială ori
interpersonală în care această formă lingvistică este utilizată; însumează comunicarea ideilor, exprimarea
atitudinilor etc.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar dacă un mesaj nu are
o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit uz al unităţilor lingvistice în enunţ.

Factori care
FUNCTIILE CORESPUNZATOARE
intervin în
(ROMAN JAKOBSON)
procesul
comunicării
1. EMOTIVĂ  (numită şi interjecţională)
- este  centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de
conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjecţii; dincolo de
EMIŢĂTOR
emoţia pură, limba posedă însă şi alte caracteristici formale menite să marcheze participarea
afectivă a vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă/
exclamativă, lungimea sunetelor etc.): Vai, ce tare plouă!
2. CONATIVĂ  (numită şi persuasivă sau retorică)
-  orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a funcţiei conative este
DESTINATAR
marcată de pers. a II-a la pronume şi verb, de vocativ la substantiv şi de imperativ la
(RECEPTOR)
verb;intonaţia exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială
este centrată asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă crezi?
3. REFERENŢIALĂ (numită şi denotativă, informativă)
REFERENT - este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor,
(CONTEXT) coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal
domestic.
4. METALINGVISTICĂ
- este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care transmit informaţii despre un
anumit cod*, devenit el însuşi obiect de descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării
COD acestei funcţii se face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent)
şi metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi argourile, limbajul copiilor,
(in)corectitudinea unei forme gramaticale, decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei
face", ci „ei sunt, ei fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".
5. FATICĂ
- asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul poate cuprinde fraze care
CONTACT
atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că el rămâne în continuare atent, atât în
comunicarea directă, cât şi în cea mediată: Acum urmăriţi-mă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?
6. POETICĂ(numită şi estetică sau literară)
-  este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a artei verbale. Ea nu apare
izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii, de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică,
MESAJ dominată de enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implică o participare a funcţiei
referenţiale; poezia lirică, dominată de persoana I, cuprinde enunţuri în care intervine puternic
funcţia emotivă, iar poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda,
epistola), implică funcţia conativă.
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei. 

1.      Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu.

-         Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a
evenimentelor;
-         Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2.      Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează
asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
-         Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii etc.
-         Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa
social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portretul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi
în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);
-         Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile
acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului
descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descris sau ale perspective din care acesta
este descris;
-           Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
-         Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narative – timpul naraţiunii avansează, în timp
ce timpul acţiunii stă pe loc.

3.       Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii în

legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un lucru,
cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;
-         Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;
-         Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar
(modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.);
-         Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?,Cum suntem
informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
-         În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

     4.  Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct de

vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de expunere selectat:

BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

REGISTRE LINGVISTICE

          REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate

social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau
pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la

relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren,
într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
         poliglosia  (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
         se dezvoltă spontan;
         degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
         numărul mare de  cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
         aproximări („S-a cam speriat.”)
         ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
         forme neliterare ale cuvintelor;
         repetiţii;
         clişee lingvistice;
         locuţiuni;
         diminutive, augmentative;
         superlative populare;
         formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         expresii peiorative;
         supranume (poreclele);
         elemente paraverbale  (debitul verbal,  pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)

B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul

oral, remarcându-se prin:
         folosirea termenilor concreţi;
         registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al
ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
         redundanţă;
         accidente fonetice;
         locuţiuni şi expresii populare;
         sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative,
dativul etic, vocativul etc.);
         polisemie bogată;
         elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).

C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar(rural) de oralitatea

citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:
         efecte sonore în realizarea enunţului;
         diminutive sau augmentative;
         derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
         forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
         vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
         folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
         articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice
         dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
         formule de adresare;
         superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
         verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);
         forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
         „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
         interjecţii;
         locuţiuni;
         expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
         acorduri forţate (haină kakie);
         coordonarea sintactică;
         propoziţii incidente;
         propoziţii eliptice de predicat;
         tautologia;
         repetiţia;          
         anacolutul;
         dezacorduri (subiect - predicat);
         paralelism sintactic;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         elemente paraverbale;
         oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii
emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

  D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

         respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
         păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
         vocabular bogat, nuanţat;
         prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
         evitarea repetiţiilor;
         elemente afective puţine şi controlate;
         sintaxă complexă:
         procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:
         cuvinte de origine slavă;
         arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
         folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor
cuvinte);
         formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);
         sintaxă greoaie (latină);
         pluralul majestăţii;
         forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele
relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind,  printre altele, de:
         forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
         lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
         forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
         perfectul simplu (predilect în Oltenia);
         forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice
G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care  îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi,
delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
         permanenta schimbare a fondului lexical;
         fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
         folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” -
'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau
profesionale. Constă în folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia
emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situației de
comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii
comunicării: 
        emițător  - funcţia emotivă
        receptor – funcţia conativă
        mesaj – funcţia poetică 
        cod  - funcţia metalingvistică
        context (sau referent)– funcţia referenţială
        canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVĂ,care trădează starea afectivă,

sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării
constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o
avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prin lungirea emfatică a sunetelor.
Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte
procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime
aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea acestuia la

acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta funcție se
urmărește un anumit răspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentrează pe strategia lingvistică a
contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi
imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Construcția
mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. 

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre sine, spre propria

organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul
ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele
pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător
spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se
întrebuinţează formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţială; în poezia lirica, în care enunţurile sunt
la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana
a doua (oda, epistola, satira), apare şi funcția conativă. În opera dramatică, se exploatează din plin resursele
oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea corectă şi

completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a
sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului
utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia
metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor
limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situații se
bazează din plin pe funcția metalingvistică a comunicării 

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de

folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idee, aşa
cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informații despre lumea reală sau imaginară,trimite la
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice
context şi stabileşte referentul.  Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul
lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării. 

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la stabilirea

relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea
funcţionării optime a circuitului.  La nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin
amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe funcții, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul,
este funcţia dominantă. De pildă:
        emotivă în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame 
        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic 
        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici 
        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic 
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

STILUL. CALITĂȚI GENERALE

In vorbirea curenta, STILUL înseamnă felul propriu al unei persoane de a se exprima in scris (stil individual)
In lingvistica, termenul de STIL are mai multe accepții:
1.  Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activității sociale (stiluri
funcționale);
2.  Maniera personala in care scriitorul utilizează anumite procedee ale expresiei literare, creând un stil literar.

In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care arata apartenenta comunicarii
la un anumit stil functional, si altele care arata ca apartine unui anume vorbitor.

Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca  cateva conditii obligatorii, numite CALITATI

GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt:
1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii in comunicare duce
la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de nerespectarea claritatii tin si pleonasmul si tautologia.
Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de larga circulatie, si
evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea
frazelor lungi, obositoare.
2.CORECTITUDINEA =  respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la
normele gramaticale sintactice sunt solecismul(dezacordul dintre subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de
constructii sintactice).
3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile
autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau
din amestecul elementelor caracteristice unor stiluri variate.
4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. 
Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de cuvinte: 
potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din uzul curent al
limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat) si regionalisme,
(cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone). 
potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de
vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni neliterari:  argoul (un limbaj folosit doar de anumite
grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu
cunosc codul) si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a
realiza o comunicare mai rapida).
mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari, inlocuiri).  
 NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN OPERELE LITERARE
(STILUL BELETRISTIC!!!!)

 5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;opuse ei

sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte de prisos) si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a
textului prin paranteze sau constructii incidente).
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

STILUL.CALITĂȚILE PARTICULARE

Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de insusiri particulare. Din
combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii.
Cele mai cunoscute calitati particulare sunt:

NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautarefortata a unor cuvinte sau expresii
neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea si emfaza.
      2. DEMNITATEA  - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu        
aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios.

ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa
provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.
FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un modindirect ganduri, sentimente,
idei (subtilitate in exprimare).
SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor simple. Opus este simplismul, expresie
a superficialitatii  
RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii onota entuziasta, patetica. Daca
este formal, devine cusur.
UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o gama foarte variata, de la umorul jovial,
plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau absurd.
IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea,
batjocura, autoironie, sarcasm etc.
      9. CONCIZIA  – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa conciziei este         
poliloghia.    
     10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

NOTA  In  cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit si VARIETATEA STILISTICA, luata drept

calitate particulara a stilului; aceasta consta in amestecul de stiluri ale limbii in exprimare.
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

STILURILE FUNCTIONALE

Stilul funcțional este o variantă a limbii care îndeplinește funcții de comunicare într-un domeniu de activitate
determinat . Orice stil funcțional apare ca un model care exercită o anumită presiune asupra conștiinței
vorbitorilor . 

Limba română literară actuală conține cinci stiluri funcționale de baza: oficial(administrativ), tehnico-științific,
publicistic, colocvial si beletristic.

STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) îndeplinește funcția de comunicare în sfera relațiilor oficiale .

În ordinea frecvenței și a importanței apar următoarele modalități de comunicare: monologul scris ( în
documente și acte oficiale ), monologul oral (cuvântări în ocazii oficiale), dialogul scris (corespondența
oficială), dialogul oral ( în relațiile oficiale dintre instituții și public). 
Compunerile cu destinație oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia, cererea, raportul,
declarația, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de intenție. 
Caracteristicile generale ale stilului: 
- stricta respectare a normelor limbii literare: corectitudinea fonetică, gramaticală, ortografică, lexicală și
grafică; 
- caracter obiectiv, impersonal; comunicările (scrise sau orale ) sunt neutre expresiv, lipsite de încărcătura
afectivă; 
- accesibilitatea, claritatea și precizia: comunicările oficiale nu permit decât o singura interpretare ; 
- absenta oricărei nuanțe afective , prezenta formalismului , a exprimării rigide; lipsesc lexicul afectiv,
mijloacele de expresie figurată, epitetele apreciative. 
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clișee lingvistice (terminologie specifică) de
tipul: ,,Subsemnatul ..... ; ,,In conformitate...”, ,, Conform hotărârii ...” etc.
            Caracteristicile specifice ale stilului:
la nivel morfologic sunt frecvente:
-         substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)
-         infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
-         viitorul cu valoare de imperativ ( instituțiile vor acorda fonduri…)
-         reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
-         forme verbale impersonale (vi se face cunoscut că ….)
-         pluralul autorității (vă rugăm să aprobați…)
-         preferința pt. anumite adverbe și locuțiuni  (în vederea, în scopul, pe baza, în consens cu….)
-         grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;
-         construcții infinitivale
la nivel stilistic:
-         coordonarea ca mijl. principal de organizare;
-         elipsa
-         respectarea unor reguli de organizare grafică

STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - îndeplinește funcția de comunicare în domeniul științei și tehnicii .

            Modalitățile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări și documente științifice și tehnice),
monologul oral (în prelegeri, expuneri sau comunicări), dialogul oral (în cadrul colocviilor, seminariilor și
dezbaterilor științifice)
            Compoziții pe baza textelor științifice: analiza științifică (filozofică, economică, politică, botanică etc.),
studiul științific, comunicarea științifică, referatul științific, eseul științific.
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice
            Caracteristici :
-         Corectitudine - în comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii) ;
-         Obiectivitate  - comunicarea este lipsită de încărcătura afectivă; accentul cade pe comunicare de noțiuni,
cunoștințe, idei etc., astfel că funcția limbajului este cognitivă;
-         Lipsa mărcilor afective - într-un text științific  autorul, cel care transmite un asemenea mesaj, nu se
implică în comunicare, prezintă un adevăr științific de necontestat , iar receptarea se face obiectiv, pentru că se
adresează intelectului, gândirii abstracte, logice (excepție: polemica științifică)
-         Accesibilitate - comunicările se disting prin claritate, prin precizie și proprietate; formulările, frazele sunt
clare, precise, iar topica frazei este firească, fără inversiuni; ele sunt însoțite adesea de mijloace auxiliare
extralingvistice - tabele, diagrame, schițe, fotografii hărți etc.;
Particularități lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al științei și tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraț, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) și
elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele  internaționale (computer, microbiologie, televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ în observații și note;
-înlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomină subordonarea față de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului științific:
-coordonarea sub diferite forme: enumerație și repetiție, paralelism și antiteză;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil și construcții retorice în cazul unei atitudini polemice;
-digresiunile incluse în textul comunicării sau prezente ca note, adnotări în subsolul paginii;
-succesiunea întrebare-răspuns ca modalitate de construcție a discursului științific.

STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul este informat, influențat și
mobilizat într-o anumită direcție în legătură cu evenimentele sociale și politice, economice, artistice etc.
            Modalitățile de comunicare sunt: monologul scris (în presă și publicații ), monologul oral (la radio și
televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris ( interviuri consemnate scris) .
            Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, știrea, anunțul publicitar
etc.
            Caracteristici :
-         Contopirea celor două componente - intelectuală și afectivă, tranzitivă (obiectivă, informativă) și
reflexivă (subiectivă, afectivă), în vederea îndeplinirii sarcinilor de informare și formare de convingeri;
-         Caracterul eterogen si mobil deoarece se situează în mijlocul realității cotidiene; este stilul cel mai
sensibil la nou, la schimbări lingvistice;
-         Apelează la elemente specifice celorlalte stiluri, datorita ariei tematice foarte largi ;
-         Împrumută diverse trăsături proprii beletristicii:  preocuparea pentru inovația lingvistică (creații lexicale
proprii), utilizarea unor procedee menite a stârni curiozitatea cititorilor, titluri eliptice, adeseori formate dintr-un
singur cuvânt, construcții retorice (repetiții, interogații, enumerații, exclamații etc. ), utilizarea largă a
sinonimelor; tendințele de aglomerare sintactică; tendința eliminării conjuncțiilor copulative, folosirea figurilor
de stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor.
BACALAUREAT – COMPETENȚE LINGVISTICE – Repere teoretice

STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )

             Este stilul comunicării obișnuite dintre oameni, în viața de zi cu zi .                    
            Modalitățile de comunicare sunt: dialogul oral (cea mai frecventă), dialogul scris (schimb de scrisori),
monologul scris (notițe, jurnal intim), monologul oral (relatări și anecdotică, urări, felicitări și toasturi).
            Întrebuințarea acestui stil este generală, este singurul stil ,,stăpânit” de toți vorbitorii și însușit treptat
încă din primii ani de viață . Este unicul stil în care este posibilă și se realizează dezvoltarea spontană,
neintenționată a limbii.
            Caracteristici:
            - naturalețea, relaxarea, degajarea în exprimare: comunicarea nu se supune unor reguli,  factori de
constrângere și control precum în alte stiluri ale limbii; 
            - continua oscilare între economie și abundența în exprimare.
-         Economia se manifestă prin întrebuințarea clișeelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales
prin elipsa, ca urmare a vorbirii dialogate, precum și prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit
întreruperea comunicării, restul fiind sugerat .
            - Încărcătura emoțională: comunicările sunt pe de o parte expresia directă a stărilor emoționale, pe de
alta parte ele urmăresc să impresioneze pe destinatar            

STILUL BELETRISTIC 
Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.  
Se opune celorlalte stiluri funcționale, în care esențialul îl constituie transmiterea de informații. În stilul artistic
transmiterea informației este corelata cu efectul produs de o anumita forma de transmitere a informației asupra
destinatarului. Prin urmare, forma devine element esențial și modelator în transmiterea informației; forma, ca
expresie a unui conținut determinat, este unică și irepetabilă.
            Modalități de comunicare: sunt valorificate deopotrivă narațiunea, descrierea, dialogul și monologul, în
scris sau oral (în creația populară).
            Creații: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
            Caracteristici:
- Convenționalitatea: în timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmărește să redea realul sau ceea ce este
considerat ca real, în stilul artistic comunicarea este expresia unei alte realități imaginate de autor; destinatarul
nu-și pune problema falsului, el știe ca e vorba de ficțiune, de convenție; textul literar scoate în evidență funcția
poetică a limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la  ceea ce spune, ci și la CUM SPUNE;
- Deschiderea către toate mijloacele de expresie, indiferent cărui stil funcțional ar aparține; se apelează la toate
sferele vocabularului , astfel încât în opera literară apar deopotrivă : regionalisme, elemente de jargon și de
argou, arhaisme și neologisme;
- Limbajul expresiv, obținut prin valorificarea figurilor de stil. 

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este același lucru cu limba literara (= aspectul cel mai elaborat al limbii,
supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc.) sunt considerate licențe poetice.