Varianta 5

Subiectul I (40 de puncte)

(Mihai Eminescu, "Gândind la tine")

1. Sinonime: viaţă = trai; clipă = moment, secundă; etern = veşnic; zâmbitoare =

surâzătoare, ademenitoare;

2. Cratima în versul: „ Vedea-vor ochii-mi încã-o datã oare”. Prima cratimă realizează
inversiunea verbală la viitor "vedea-vor", următoarele două cratime leagă două cuvinte pronunţate
fără pauză (DOOM-2): "ochii-mi", "încă-o dată". Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea
măsurii şi a ritmului versurilor , iar stilistic, redã muzicalitatea poeziei.

3. Sens conotativ cu substantivele "noapte" şi "ochi": *S-a trezit cu noaptea-n cap. -*Îndată
ce razele soarelui se ivirã, micuţa Elena fãcu ochi.

4. Expresii / locuţiuni care conţin cuvântul „viaţã”: cu preţul vieţii; plin de viaţã; când ţi-e
viaţa mai dragã; a fi între viaţã şi moarte;

5. Imagini artistice ale iubitei: "Frumosul trup, - femeie zâmbitoare!-"; "Tu, blond
noroc al unui vis deşert".
6. Tema iubirii/ motivul visului;

7. Figura de stil: "Amar etern" este epitetul unui adjectiv substantivizat şi exprimă starea de
profundă tristeţe provocată de eşecul în dragoste, regretul amar că iubita l-a părăsit.

8. Strofa a doua începe cu o exclamaţie retorică a eului liric - "De ce în noapte glasul tãu
îngheaţã!"-, cu nuanţă de adresare directă către iubita care nu-i mai este alături. Următoarele
versuri se constituie într-o amplă şi patetică interogaţie retorică, din care se desprinde starea de
tristeţe profundă care îl macinã. Adresarea directă este evidenţiată afectiv de vocativul urmat de un
epitet caracterizator: "- femeie zâmbitoare". Inversiunea „vedea-vor” are rol de a menţine rima şi
ritmul poeziei, iar cratima din structura „ochii-mi” are rolul de a menţine mãsura versului. Eul liric
contureazã succint dar sugestiv portretul iubitei prin epitete - „Frumosul trup, - femeie
zâmbitoare!”-, exprimând nostalgia după iubirea pierdută, iar timpul petrecut împreună este
comprimat la "o clipă". Starea meditativã a poetului este datã de construcţia la viitor: „vedea-vor”,
melancolia fiind sugeratã de verbul la trecut „a fost”.

Limbajul artistic este specific eminescian, expresiv nu numai prin podoabe stilistice, ci şi prin
valorificarea limbii la nivel sintactic, folosind inversiuni : „vedea-vor”, „frumosul trup”.

Lirismul subiectiv se defineşte prin mãrcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe
şi pronume la persoana I singular: „să strâng”, „-mi”.

9. Semnificaţia titlului: Ca majoritatea sonetelor eminesciene, titlul preia incipitul poeziei şi

este alcătuit dintr-un verb la gerunziu, "gândind",care exprimă permanentizarea acţiunii şi
pronumele de persoana a II-a "la tine", numind persoana asupra căreia se răsfrânge sentimentul
de iubire.

10. Trăsături romantice:

* tema iubirii neîmplinite

*motivul visului

*nefericirea eului liric din cauza imposibilităţii realizării cuplului erotic

* stări interioare de o sensibilitate excesivă

*prezenţa unor procedee artistice şi figuri de stil tipic romantice: interogaţia/exclamaţia retorică;
epitetele care compun portretul iubitei
 VORBESTE-NCET, de Mihai Eminescu_comentariu

– poezia iubirii, femeia-idol –

Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart

Vorbeşte-ncet, urmează înainte

Cu glasul tău, izvor de mângâiere,

Căci vorba ta-i ca lamura de miere

Şi înţelesul ei e prea cuminte.

Să pot să te privesc încet – n-aş cere

Nimica alta, scumpe înger sfinte,

Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte

Ş-arată milă, dragoste, durere.

Tu, idol scump şi dulcea mea lumină,

Rămâi în braţul meu întotdeauna

Căci numai ţie al meu suflet se închină.

Vorbeşte-ncet, priveşte-mă întruna...

De chipul tău viaţa mea e plină:

Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.

Poezia, publicată postum, face parte din creaţia de tinereţe, datând din 1876, an în care
Eminescu a scris mai multe sonete, de dragoste (Gândind la tine, Stau în cerdacul tău), ori satirice
(Sonet satiric, Ai noştri tineri...).

Tema poeziei este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat iubitei, a cărei
„prezenţă” este marcată prin verbe la imperativ (sau la indicativ prezent) şi prin pronumele
personal la persoana a doua. Prima şi ultima strofă încep cu îndemnul „vorbeşte-ncet”, ceea ce
sugerează prezenţa efectivă a unei interlocutoare, o situaţie concretă de comunicare. Este numai o
iluzie. Monologul poetic capătă valoarea unei permanenţe a rostirii, depăşind efemeritatea
concretului comunicaţional dintre două fiinţe reale. Poeţii vorbesc întotdeauna mai degrabă cu
sine, chiar şi atunci când rostirea lor capătă forma unei adresări. Fiinţa căreia i se adresează poetul
este o „icoană” ambiguă, oscilând între imaginea reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de
sufletul său. Însuşi sensul cuvântului încet devine ambiguu aici, oscilează între sensul care se
referă la intensitatea tonului şi cel care se referă la ritmul vorbirii, sugerându-le pe amândouă,
indistinct. În sensul rostirii verbale, acest vorbit încet se apropie mai mult de tăcere. Vorbirii încete
îi corespunde, simetric, din partea celuilalt, a îndrăgostitului, privitul în acelaşi registru: ”Să pot să
te privesc încet”; este un încet la fel de ambiguu, de încărcat de sugestii contextuale, având
deopotrivă semnificaţia unei atenuări a intensităţii (dacă se poate spune că privirea poate fi
intensă, apăsată, grea), a unei priviri catifelate, mângâietoare, şi semnificaţia duratei, a prelungirii
ei în timp. Toate aceste semnificaţii sugerează o atmosferă de comunicare extatică, precum în
transă sau în vis.

Prima strofă este integral a iubitei, pentru ca următoarele să se refere preponderent la eul
vorbitor, în care se reflectă celălalt. Propriu-zis nu avem niciun portret, ci doar o atmosferă, care se
constituie din sugestii, muzicale (imagini auditive) şi plastice (vizuale). Felul acesta, muzical,
înţeles ca proporţie şi armonică distribuire a materialului imagistic, se poate vedea din tehnica
împletirii contrapunctice a referinţelor la „eu” şi „tu”. Faptul că sugestia este muzicală este evident
în referirea la „glasul” şi „vorba” iubitei.

Poezia este alcătuită dintr-o alternare a planurilor, dintr-o împletire a referinţelor la „tu” şi
la eul liric, de fiecare dată începând cu referirea la „tu”, mărcile lingvistice ale eului fiind prezente,
în toate strofele, cu excepţia primei. A doua strofă începe cu referirea la eul contemplatorului, un
vers, continuă cu evocarea ochilor iubitei, şi portretul se opreşte la acestea, încheindu-se, fără să se
închege, cu ideea generală a incomparabilei minuni pe care o încorporează. Se poate deci spune că
„portretul” acesta poate fi numit, cel mult, o „schiţă” de portret, că poezia şterge chipul realităţii,
pentru a institui o altă realitate. În loc de realitatea unei iubite reale, se instituie realitatea ideală, a
îngerului. Cu alte cuvinte: figura reală se şterge, se estompează, se atenuează, pentru a căpăta alte
contururi, esenţializate, transcendentale, pornind de la realitatea însăşi, a ochilor şi a gurii (vocii),
emblematice simboluri ale contemplaţiei şi ale rostirii, de data aceasta încete, esenţializate şi ele.

Odată obţinut chipul îngeresc, privitorul devine hierofant, închinător la propriul idol.

Ultima strofă pune faţă-n faţă cele două „icoane”, iubita-înger-idol-minune şi hierofantul,
într-o relaţie de contemplaţie şi adoraţie mutuală (reciprocă).

T. Arghezi spunea că poezia este o formă a rugăciunii. Vorbeşte-ncet[1] are toate atributele
unei rugăciuni. Ea ilustrează modul romantic-eminescian în care iubirea este trăită cu religiozitate,
ca o formă a mântuirii, a evadării din captivitatea lumii acesteia şi a înălţării, a regăsirii, pe această
cale, a paradisului pierdut, sau a iluziei acestuia. Este o etapă a creaţiei eminesciene, aceea de
tinereţe, pe care o întâlnim şi în imaginea adamică, a îndrăgostiţilor pierduţi în codru, în natură –
oglindă simbolică a raiului pierdut (Dorinţa, Floare albastră, Sara pe deal etc.).

Procedeul stilistic fundamental prin care iubita este transfigurată în înger-idol este cel al
metaforizării: glasul devine izvor de mângâiere, iubita e „înger sfânt”, „idol scump”, „dulce
lumină”, „minune”. În prima strofă, metafora şi comparaţia („vorba ta-i ca lamura de miere”)
menţin procesul transfigurării în cadrele realului, ale concretului, nu fără sugestii simbolice: glasul
este izvor şi izvorăşte „lamură de miere”, aceasta însemnând deopotrivă şi dulceaţă, şi aur lămurit,
curat, purificat – conotaţii ale divinului. Mai încolo, în strofa a treia, idolul scump devine „dulcea
mea lumină”, o metaforă sinestezică, în care se amestecă nu doar datele percepţiei, senzaţiile, ci
simbolul universal al divinului, care este lumina, şi farmecul, bucuria iubirii.

S-a remarcat, nu fără temei, că iubirea eminesciană, sub acest aspect, al veneraţiei, nu este,
nu poate fi străină de cultul, de adoraţia Fecioarei. Ca şi în acest mic poem, Eminescu îşi înalţă
iubita pe acest piedestal, o proiectează în absolut. Sau, mai potrivit spus, poetul înţelege iubirea ca
o formă a veneraţiei, cu toate conotaţiile sacralităţii, un mod al depăşirii orizontului existenţei
mărginite şi al aproprierii nemărginirii, a depărtatului, prin ceea ce este cel mai apropiat, mai
familiar. Momentul iubirii, deşi împlinit doar din şoapte şi mângâieri, este trăit cu atâta
intensitate, încât se învecinează cu suferinţa: „Ş-arată milă, dragoste, durere.” Aici, mila şi durerea
sunt atribuite celuilalt, icoanei iubitei, precum în iconografia Fecioarei, dar poetul va numi, mai
târziu, dragostea prin celebra metaforă: „suferinţă... dureros de dulce” (Odă – în metru antic).

Ca specie literară, poezia este un sonet, o formă fixă, alcătuită din 14 versuri de 10-11 silabe,
grupate, în tradiţia literaturilor romanice, în 2 catrene şi 2 terţine, în ritm iambic, cu un sistem de
rime propriu, în ordinea strofelor: abba/ baab (2 rime, îmbrăţişate, care-şi inversează ordinea în
catrene) şi alte două rime în terţine: cdc/ dcd, de fapt, rimă încrucişată în ultimele 6 versuri
laolaltă, ceea ce este echivalent cu folosirea a două tipuri fundamentale de rimă. Sonetul a rămas o
formă vie, consacrată, deşi venerabilă (cu o vechime prestigioasă, din Renaşterea italiană), a
poeziei de dragoste.

[1] Sintagma apare şi în postuma Mureşanu, poem dramatic scris tot în tinereţe, înaintea
sonetelor: „Când tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac./ Eşti glas gândirii mele…
gândirile-mi displac/ De nu sunt ale tale… şi blăstem a mea minte/ Că nu e ca şi tine senină şi
cuminte…/ Oh vino ! Vin şi-acuma… surâde-mi, ah ! surâde,/ Vorbeşte-ncet… la vorba-ţi eu
ochii-mi voi închide/ Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe…”