VALOAREA EXPRESIVĂ A VERBELOR

Modurile personale (predicative) sunt: indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ.

I. INDICATIVUL exprimă o acţiune sigură, reală, conferind impresia de certitudine. Verbele la

modul indicativ arată o acţiune (stare sau existenţă) reală, sigură, care se desfăşoară in prezent, trecut
sau viitor. Este singurul mod la care verbele au toate timpurile.

1. Timpul prezent arată o acţiune care se desfăşoară în momentul vorbirii. Aşadar, explicarea valorii
expresive a verbelor de la timpul prezent poate porni de la definirea acţiunii ca fiind reală, sigură, ce se
desfăşoară în momentul vorbirii.
În funcţie de context, se poate adăuga faptul că timpul prezent este folosit în locul trecutului pentru
ca lectorul/ cititorul să fie atras în acţiune, care devine astfel mult mai dinamică şi mai atractivă, ca şi cum
s-ar desfăşură în acel moment;
 Prezentul istoric se regăseşte în operele literare în care este reconstituită o întreagă perioadă din
trecut (istorică). Prezentul istoric, folosit în locul trecutului pentru a crea o imagine dinamică, plină
de viaţă: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn/şi în caii lor sălbatici bat cu scările de
lemn,/ Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în
vânt...” (Mihai Eminescu);
 Prezentul etern sau gnomic se foloseşte în maxime, proverbe, cugetări, legi şi definiţii, poate sugera,
în funcţie de context: un adevăr general valabil „Ce e val ca valul trece” (Mihai Eminescu);
 Prezentul descriptiv se foloseşte în descrieri: „Oltul cade repede într-un somn adânc, aproape
letargic". Conferă valență durativă peisajelor
 prezentul narativ sau dramatic, utilizat de un narator pentru a crea iluzia de prezent a unor fapte
trecute: „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ.“
 prezentul instantaneu - care marchează o acţiune începută şi terminată într-un interval foarte scurt:
„Marchează pentru oaspeţi jucătorul cu numărul 9.”

2. Timpul imperfect exprimă o acţiune (stare sau existenţă), desfăşurată in trecut, dar neîncheiată,
întreruptă. Se recunoaşte după terminaţia ,,-am” la prima persoană (ex.: lucram, citeam, vorbeam). în
funcţie de text, timpul imperfect se poate explica pornind de la definiţie - arată o acţiune întreruptă,
neîncheiată, care se poate relua, de aceea verbele la timpul imperfect pot arăta continuitatea sau
durabilitatea acţiunii. Imperfectul: exprimă o acţiune trecută, cu aspect durativ, al cărei final nu este
clar marcat. „Porni luceafărul. Creşteau/ în cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ în tot atâtea
clipe."
a. Imperfectul narativ/ evocativ are o funcţie dinamic - evocativă, proiectând un eveniment, o trăire
sau o stare într-o durată nedeterminată şi instituie o perspectivă subiectivă a naratorului/ eului liric (Pe
atunci colindam mult prin păduri şi pe dealuri)] timpul imperfect, alături de perfect simplu, poate fi
explicat ca timp al narării: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori".
b. Imperfectul descriptiv actualizează în imagini plastice o realitate trecută, situând-o într-o durată
indeterminată. Are o funcţie descriptiv - evocativă, imprimând rememorării o dimensiune subiectivă,
melancolică (Ea era frumoasă ca umbra unei idei)
c. Imperfectul iterativ - exprimă fluxul temporal, duratele ciclice, situaţiile repetabile (Vorbeau zilnic
la telefon);
d. Imperfectul oniric - creează un plan al imaginarului oniric, impresia de ireal a succesiunii de
evenimente sau de stări şi trăiri lirice. (Se făcea că eram într-o altă ţară...)

3. Timpul p erfect simplu: (exprimă o acţiune (stare sau existenţă), desfăşurată în trecut, încheiată cu
puţin timp înainte de momentul vorbirii) este considerat prin excelenţă timpul povestirii; el desemnează
evenimente recente.
Este specific Olteniei, zonelor din jurul ei şi altor regiuni:
25 Banat, Crişana, Maramureş (ex.: lucrai, băui,
spusei, citii, urâi). Când este folosit acest timp, cititorul poate trage mai multe concluzii despre personaj,
despre vorbirea acestuia şi despre originea lui. Poate fi explicat ca timp al narării , folosit pentru a arăta
că acţiunea s-a încheiat cu puţin timp înainte de momentul vorbirii.
În unele opere literare, perfectul simplu este folosit pentru a arăta o acţiune încheiată şi nu o acţiune
terminată de curând: „Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc
unde să înceapă a-l lovi”. Verbul „sosi” din titlul poeziei ,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat pune în
evidenţă percepţia subiectivă asupra timpului, curgerea sa rapidă pe care omul nu o resimte în atmosfera
calmă a satului
Perfectul simplu are două valori:
a. Narativă - situează prim-planul evenimentelor/ al momentelor relatate, al stărilor enunţate într-un
trecut recent, apropiat de timpul narării; oferă impresia de acţiune momentană sau reliefează
derularea rapidă a evenimentelor; în unele contexte epice, oferă impresia de accelerare bruscă a relatării.
Ex.: Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată.
b. Descriptivă - conferă vivacitate imaginilor descriptive, creând impresia de succesiune alertă. Ex:
Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu nişte zguduituri mai
puternice şi mai puternice. (I. Slavici)

4. Timpul perfect compus exprimă o acţiune reală, sigură, desfăşurată în trecut şi încheiată (ex: am
lucrat, am băut, am spus, am citit, am urât). Indică o acţiune trecută, încheiată, sigură, trimiţând la un
prezent al actului comunicării. Şi dac-a fost peţită des / E lucru tare cu-nţeles,/ Dar dintr-al prinţilor
şirag, / Câţi au trecut al casei prag,/ De bună seamă cel mai drag/ A fost ales. (G. Coşbuc)
Perfectul compus înscrie evenimentele narate, procesele, stările sau experienţele lirice într-o durată
trecută închisă, exprimând ideea finalizării unei acţiuni;
 poate avea rol în delimitarea planului naratorului (a cărui obiectivitate poate fi exprimată prin
perfectul simplu) de planul personajelor, marcat subiectiv prin perfectul compus;
 în relaţie cu timpul narativ principal - prezentul, perfectul simplu (sau imperfectul), poate avea un rol
rezumativ sau conclusiv, reliefând caracterul ireversibil al evenimentelor;

5. Timpul mai mult ca perfectul exprimă o acţiune (stare sau existenţă), desfăşurată în trecut,
încheiată înaintea altei acţiuni încheiate (ex.: lucrasem, băusem, spusesem, citisem, urâsem). Citisem
poezia când a venit prietenul meu la mine - acţiunea de a citi a avut loc înaintea acţiunii încheiate de
venire a prietenului. Este cel mai îndepărtat timp de momentul vorbirii.
Rolul stilistic este acela de a diferenţia trecutul îndepărtat al întâmplărilor de timpul istorisirii, creând o
tensiune narativă. Ex: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat,
luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahova, între Buşteni şi
Predeal.
În unele contexte, are rolul de a insera o secvenţă retrospectivă. (T. Vianu) Valoarea sa expresivă este
conferită de întreruperea fluxului temporal, de o dislocare semnificativă în ordinea cronologică,
creând acronia narativă. Ex: Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobeşti, la
ţară, şi acum simţeam că acolo am avut dreptate...

6. Timpul viitor arată o acţiune ce se desfăşoară după momentul vorbirii (ex.: voi lucra, voi bea, voi
spune, voi citi, voi urî). El prelungeşte, astfel, prezentul enunţării într-o durată imaginară.

Viitorul - poate avea două forme: una literară (voi scrie) şi alta populară, analitică (am să plec, o să
plec, am să lucrez) şi forme ale viitorului anterior: voi fi lucrat, oi fi lucrat.
Rolul stilistic principal este acela de a crea o perspectivă anticipativă, reprezentarea unui plan interior al
reveriei sau al dorinţei. Valoarea sa expresivă rezidă în marea încărcătură afectivă şi subiectivă, fiind
apropiat de conjunctiv. ex: Eu am să scriu „Romanul adolescentului miop". (M. Eliade)
Viitorul anterior construieşte o succesiune de secvenţe anticipative, situând starea sau evenimentul
exprimat înaintea altei acţiuni proiectate în viitor. Valoarea sa stilistică este cea de exprimare a
incertitudinii locutorului sau a unei posibilităţi 25

II. MODUL CONJUNCTIV - verbele exprimă o acţiune realizabilă, posibilă, probabilă,: sub semnul
ipotezei. Se recunoaşte după conjuncţia „să”. Are două timpuri: prezent (să lucrez, să beau, să spun. să
citesc, să urăsc) şi perfect (să fi lucrat, să fi băut, să fi spus, să fi citit, să fi urât).

III. MODUL CONDIŢIONAL-OPTATIV - verbele exprimă o acţiune dorită sau condiţionată în

împlinirea căreia intervine un element perturbator, un obstacol: „Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau
părtaşă gândurilor mele”. Are două timpuri: prezent (aş lucra, aş bea, aş spune, aş citi, aş urî) şi perfect:
aş fi lucrat, aş fi băut. aş fi spus, aş fi citit, aş fi urât). Verbele la modul condiţional-optativ sugerează
caracterul reflexiv al textului, întrucât arată o dorinţă sau o condiţie.

IV. MODUL IMPERATIV - verbele exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat sau o rugăminte prin
care vorbitorul solicită interlocutorului să îndeplinească o acţiune. Are forme doar pentru persoana a II-a,
singular şi plural, afirmativ şi negativ: lucrează!, nu lucra!, lucraţi!, nu lucraţi!
Acţiunea exprimată de verbele la modul imperativ urmează să se întâmple, ca urmare a poruncii,
îndemnului, sfatului sau rugăminţii exprimate de către vorbitor: Vino iar la sânu-mi, nepăsare tristă!

**** Modurile nepersonale (nepredicative) sunt: infinitiv, gerunziu, participiu şi supin.

MODUL INFINITIV denumeşte acţiunea şi precizează numele acesteia. Se construieşte cu ajutorul

prepoziţiei „a”: a cânta, a bea, a spune, a citi, a urî.

MODUL GERUNZIU prezintă o acţiune în desfăşurare. Se recunoaşte după terminaţiile (sufixele

gramaticale): -ând sau -ind (cântând, bând, spunând, citind, urând). Este unul dintre cele mai expresive
moduri, deoarece terminaţia -ând sugerează durerea profundă sau geamătul abia reţinut al personajului,
dar şi acţiunea în desfăşurare, o acţiune continuă, care nu se va sfârşi niciodată: „Din ochi lăcrimând/
Pe câmp alergând/ De toţi întrebând/ Şi la toţi zicând...” („Mioriţa”). Verbele la modul gerunziu
accentuează durerea măicuţei bătrâne, căutarea neîntreruptă şi neliniştea ei, sentimente determinate de
faptul că nu ştie ce s-a întâmpllat cu fiul ei drag.; poate dobândi în contexte un efect de muzicalitate lentă,
cu ritm apăsat: Iubind în taină am păstrat tăcere,/ Gândind că astfel o să-ţi placă ţie.

Modul participiu arată o acţiune trecută, suferită de un obiect. Se recunoaşte după terminaţiile
(sufixele gramaticale) -t sau -s: cântat, băut, spus, citit, urât. Verbele la participiu primesc terminaţii
adjectivale, însoţesc substantive cu care se acordă în gen, număr şi caz şi devin adjective (prin schimbarea
clasei gramaticale sau conversiune). În această situaţie ele pot avea valori stilistice de epitete. Participiul
poate avea valoare adverbială sau poate deveni substantiv, realizând diferite figuri de stil (epitete, metafore
sau personificări): „Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a
gândirii sale liniştite, îndârjii şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi...”

MODUL SUPIN exprimă o acţiune prezentată ca destinaţie sau scop. Se construieşte punând în faţa
participiului o prepoziţie: de cântat, pentru cântat, din cântat etc.

25