Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o
creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea
tematică și continuă cu structurarea modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea
cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și
având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod
subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust’’romanul de
tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg imaginar, în favoarea romanului
subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot
ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil
Petrescu susţine influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate
construcţiei romanului, singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică,
subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi
autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile.
Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia
romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se
foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se
construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e
ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând
romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe
drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp
narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”,
intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea
autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea,
războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe
două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face
prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a
autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este construită după
memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama intelectualului
însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și războiul, acestea
observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte stă sub semnul unei
pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un
prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de absolut este excursia de la Odobești,
când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o
adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod
semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o
vedea pe Ela atunci când află și de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă
furtună sufletească, dar izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică
decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru
tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de
achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele
privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se
mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au
drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai
puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de
iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde,
învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de
celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment
de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă
îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză
,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă,
depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă
autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat.
Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei
subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de
detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în
caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea personajelor, în evidenţierea
psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei
părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu,
sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri
dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează
etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una
dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire,
duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte
cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe
protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile,
flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea
declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează
cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca
un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-
i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi
cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu
o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile
oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca
Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu
gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se
întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte
prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre
care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia
că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt
constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce la
Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată în
pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o
eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a
trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan
exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După
apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă
enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la
facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este
ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri
de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era
obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care orgoliul lui are de suferit, precum şi din
migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva, considerat superior. Totodată, există un
conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de
asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind repere
spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui
1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat.
Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului
concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt
timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se
află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele
ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune:
finalul scoate cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii,
eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie.
Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de
Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic
detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două
părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La
Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă
planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp
subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid,
pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de
dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic
dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul
artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui
lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei
abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de
cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia
sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin personaje,
prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate
observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului și
a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de
analiză și de tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și
analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt
prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin
conștiință faptele, atitudinea, gesturile și cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi
autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea
despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi
halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.