LRC An III Sem. 1 - Tutore R. Saftoiu

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
Centrul de Învăţământ la Distanţă

şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă
FACULTATEA DE LITERE
PROGRAM DE LICENȚĂ ID:
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – O LIMBĂ ȘI LITERATURĂ MODERNĂ
(ENGLEZĂ, FRANCEZĂ)
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
AUTOR: Mihaela GHEORGHE

Tutore: Răzvan SĂFTOIU
ANUL III, SEM. I

Mihaela GHEORGHE
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
ANUL III, SEM. I

 Sintaxa limbii române - Note de curs 
Cuvânt înainte
Notele de curs de mai jos reprezintă o introducere în studiul sintaxei

moderne, o prezentare succintă a modelului sintactic generativ, cu insistenţă
asupra conceptelor operaţionale şi asupra descrierii GV în limba română
contemporană. Concepţia modelului teoretic ales este chomskiană, dar am
urmat în detaliu modelul propus de Gabriela Pană Dindelegan pentru
descrierea GV în limba română. De aceea, lectura atentă a lucrării domniei
sale Sintaxa grupului verbal, Editura Aula, 1999, vă este indispensabilă.
Primul modul al acestor note de curs vă propun o reactualizare a noţiunilor
de sintaxă tradiţională, noţiuni de asemenea indispensabile pentru înţelegerea
corectă a mecanismelor sintactice prezentate în lucrările moderne.
Temele de casă pe care le veţi avea de rezolvat se află grupate la sfârşitul
primului modul şi reprezintă un set de exerciţii de sintaxă tradiţională.
1
A. REACTUALIZAREA NOŢIUNILOR DE SINTAXĂ
2
B. INTRODUCERE ÎN SINTAXA GENERATIVĂ

I. Noţiuni introductive
1. Preambul. Gramatica tradiţională vs gramatica structurală
Lingvistica secolului al XX-lea este marcată de dezvoltarea
structuralismului, care propunea o nouă teorie şi o metodologie nouă în studiul
limbii. Se poate vorbi de două etape ale evoluţiei structuralismului:
structuralismul analitic clasic (prevalent în Europa şi În SUA în prima
jumătate a acestui secol) şi etapa structuralismului sintetic, a gramaticii
generative (GG) lansate în 1957 o dată cu publicarea volumului lui Chomsky:
Syntactic Structures.
Există deosebiri între gramaticile structurale şi cele tradiţionale:
structuralismul are în vedere date lingvistice obiective, în sincronie, punând
aşadar accent pe limba vorbită. Corpusul de texte este alcătuit din secvenţe
atestate pe care îşi propune să le analizeze în mod exhaustiv. Astfel, gramatica
structuralistă tinde să fie sincronică, pancronică şi mai curând descriptivă
decât normativă. Gramaticile tradiţionale au caracter descriptiv şi normativ,
uneori abordând datele şi din perspectivă diacronică. O altă deosebire între
gramaticile structuraliste şi cele tradiţionale constă în viziunea holistă vs
atomistă asupra limbii. În concepţia gramaticii tradiţionale, limbile sunt
inventare de itemuri care pot fi studiate independent. Structuralismul se opune
acestei viziuni, sistemele lingvistice pe care le propune fiind ansambluri de
elemente, supuse unor legi de compoziţie. Deosebirea crucială între cele două
concepţii constă în faptul că gramaticile structurale sunt formale , pe când
gramaticile tradiţionale sunt noţionale, (într-o oarecare măsură), folosesc
sensul în definirea conceptelor 1.
Gramaticile structurale îşi propun descrierea limbilor în termeni de
categorii şi obiecte existente în limbă şi nu în afara ei. Perspectiva aceasta este
imanentă mai curând decât transcendentă. Atenţia este focalizată pe relaţii şi
1
O definiţie de tipul: Subiectul este partea de propoziţie care arată cine înfăptuieşte acţiunea
exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire exprimată prin numele
predicativ (GA,II, 1963: 87) nu dă seamă de construcţii ca: Mie îmi place muzica.
3
nu pe unităţi individuale. Unităţile există în virtutea relaţiilor pe care le

actualizează 2.
Definiţiile formale nu prezintă obiectele (în mod exhaustiv) din perspectiva
intensiunii lor ) sensul) sau a extensiunii lor ( referinţa). Acestea intenţionează
să stabilească locul obiectului definit în relaţie cu alte obiecte. Gramatica
structurală avansează şi dezvoltă ideea că nivelurile ierarhice ale limbii
(nivelul fonologic, nivelul morfologic etc.) interrelaţionează şi au organizare
izomorfă. Ideea izomorfismului de structură a nivelurilor lingvistice a
contribuit la dezvoltarea analizei lingvistice, făcând posibil transferul
metodelor şi tehnicilor de la un nivel la altul.
Rezultatul general al studiului limbii ca sistem de semne a fost autonomia
lingvisticii ca disciplină. Aceasta a impus crearea unui metalimbaj capabil să
exprime relaţiile dintre obiectele lingvistice.
2. Teorie şi metodă în structuralismul analitic clasic
Structuralismul este o ştiinţă de tip aristotelian. Distincţia între cele
două modele teoretice tradiţionale: ştiinţă categorial-deductivă vs
ştiinţă ipotetic-deductivă. Modelul aristotelian este un sistem de
aserţiuni A care trebuie să întrunească următoarele condiţii:
• Orice aserţiune din A trebuie să se refere direct sau indirect la un
domeniu specific de entităţi reale.
• Orice aserţiune din A trebuie să fie adevărată.
• Dacă o aserţiune aparţine lui A, orice consecinţă logică a acelei aserţiuni
aparţine lui A şi este adevărată
• În A există termeni de bază astfel încât:
a) sensul lor este atât de evident, încât nu mai au nevoie de explicaţii
b)sensul lor trebuie definit pe baza termenilor din prima categorie
• În A există un număr finit de aserţiuni astfel încât:
a) adevărul lor este atât de evident, încât nu mai este nevoie de alte probe
2
Hjelmslev (Prolegomena:21): în definirea formală a teoriei nu este important să se încerce
descrierea exhaustivă a naturii intensionale a obiectelor sau delimitarea lor extensională, ci
4
b) orice altă aserţiune din A trebuie dedusă din aceste aserţiuni

Limba este un sistem de semne având o structură imanentă absconsă.
Scopul cercetării lingvistice este descoperirea acestei structuri imanente.
Structuralismul analitic clasic a produs prima formalizare în lingvistică,
bazată pe un număr limitat de concepte. Conceptele fundamentale sunt:
opoziţie şi relaţie. Conceptul de opoziţie a fost aplicat în fonologie
(opoziţii privative, echipolente, disjunctive şi opoziţii zero). Teoria
relaţiilor i se datorează lui Hjelmslev. Unităţile lingvistice întreţin relaţii
reciproce pe axa paradigmatică (pe verticală) sau pe axa orizontală
(sintagmatice). Relaţiile paradigmatice sunt relaţii in absentia, cele
sintagmatice sunt in praesentia. Relaţiile se supun unor constrângeri, pe
baza cărora se pot identifica relaţiile: de dependenţă, de interdependenţă,
de constelaţie.
În concluzie, structuralismul clasic este fundamentat pe opoziţii.
Unităţile lingvistice există pe baza relaţiilor reciproce. Procedeele de
analiză lingvistică folosite de structuralismul clasic constau în tehnicile de
segmentare şi de delimitare a unităţilor unui flux continuu. Un concept
cheie este conceptul de distribuţie (totalitatea vecinătăţilor în care este
ocurent un segment). Mai multe tipuri de distribuţie şi-au dovedit relevanţa
în analiza lingvistică: distribuţia complementară, defectivă şi contrastivă 3.
Structuralismul a oferit primul model de analiză formală. Teoreticienii
structuralişti au pus la punct un set de proceduri taxonomice formalizate şi
sofisticate pentru a segmenta datele. Aceste metode au fost înţelese ca
proceduri de descoperire a gramaticii, pentru că ceea ce intenţionau
lingviştii structuralişti era determinarea unei gramatici a limbii în cadrul
căreia era operată analiza.
este importantă delimitarea lor în raport cu alte obiecte, definite în mod similar, sau asumate
ca atare.
3
cf. Maria Manoliu Manea, Structuralismul lingvistic, 1974
5
3. Gramaticile generative
3.1. Gramatica generativă (GG) reprezintă al doilea stadiu al
structuralismului lingvistic, trăsăturile structuralismului regăsindu-se în
abordarea holistă a limbajului, văzut ca sistem de relaţii, în considerarea
limbii ca obiect formal. GG moşteneşte concepte metodologice şi tehnici
utilizate de structuralişti (distribuţie, constituent, opoziţie binară), existând
o continuitate între structuralismul analitic şi cel sintetic (generativismul).
3.2. În acelaşi timp, există şi discontinuităţi de natură
epistemologică (lingvistica începe să fie considerată o ştiinţă galileană) şi
teoretică între structuralism şi GG, care explică de ce GG a fost considerată
revoluţionară. Complexitatea gramaticilor limbilor studiate a dovedit că
mintea umană este dotată cu o facultate a limbii, care îi permite să
achiziţioneze limbajul. Se produce o schimbare de concepţie, de la ideea de
tabula rasa, la concepţia că mintea este un organ modulat complex, echipat
pentru sarcini cognitive specifice. Două probleme empirice au atras
atenţia: creativitatea lingvistică şi faptul că gramaticile pot fi învăţate.
4. Competenţă / performanţă
Utilizarea limbii este inovatoare şi potenţial infinită, în sensul că
mare parte din ceea ce spunem în comunicarea curentă nu este o repetiţie a
ceva învăţat dinainte. Numărul de enunţuri pe care cineva le rosteşte într-o
viaţă de om este astronomic 4. Vorbitorii manifestă o productivitate
lingvistică (acesta este unul din misterele antropologice). GG consideră că
vorbitorii produc şi înţeleg enunţuri noi pentru că posedă o gramatică
internă, care le asigură o interpretare semantică şi fonetică pentru orice
propoziţie a unei limbi date, L. Această gramatică internă este competenţa
vorbitorului, cunoaşterea tacită a limbii lui. Dihotomia chomskiană –
competenţă şi performanţă – a fost lansată în 1965. Competenţa este o
disponibilitate a vorbitorului, gramatica lui internă, performanţa
reprezentând uzul efectiv al limbii. În timp, competenţa a devenit un
4
Chomsky (1973) în Conditions on Transformations: orice teorie lingvistică semnificativă
trebuie să dea seamă de faptul că un vorbitor a observat un număr limitat de uteranţe din
6
termen care desemnează diverse abilităţi: competenţă gramaticală,

competenţă lexicală, conceptuală (capacitatea de a folosi şi de a înţelege
vocabularul unei limbi) şi competenţă pragmatică (comunicativă)
(abilitatea de a comunica, de a scrie texte etc.). Distincţia chomskiană nu
acoperă integral corelaţia lui Saussure: langue / parole. Ceea ce le
deosebeşte este aspectul creator al limbajului.
5. Gramaticalitate / agramaticalitate şi acceptabilitate
Gramaticalitatea se defineşte în raport cu competenţa lingvistică.
Gramaticalitatea şi agramaticalitatea sunt categorii relative la judecata
lingvistică, care pot fi discutabile în interiorul regulilor L, şi nu se referă la
uz, la experienţa socio-culturală a comunităţii lingvistice, sau la valoarea
de adevăr. Enunţuri de tipul:
(1) Ei dedau. Sunt respinse de comunitatea lingvistică drept agramaticale.
Enunţuri ca:
(2) Am văzut un cal alb.
(3) Omul a făcut primul pas pe Marte în 1957.
(4) Ei se cred coborâţi cu hârzobul din cer.
sunt corecte gramatical, deşi se bazează pe experienţă (1), pot fi false (2)
sau impietează asupra logicii. Frazele gramaticale pot fi anormale sau
aberante din punct de vedere semantic:
(5) Ideile incolore verzi dorm furios. 5
Gramaticalitatea este gradabilă. (5) este gramaticală într-un grad scăzut,
pentru că nu se supune restricţii selecţionale. Dar (1) este agramaticală într-
un grad mai mare, căci frizează imposibilitatea de a comunica.
Dacă un enunţ ca:
(6) El mănâncă mâncarea rece.
este gramatical, ceea ce rezultă din pronominalizarea obiectului va fi tot un
enunţ gramatical, enunţul (7) fiind favorizat de lectura atributivă a
adjectivului rece:
limba sa, dar poate, pe baza acestei experienţe finite, să producă şi să înţeleagă un număr
indefinit de uteranţe noi.
5
Colorless green ideas sleep furiously; Chomsky (1965)
7
(7) El o mănâncă rece.

(8) El conduce această maşină albă nu mai poate fi pronominalizată:
(9) *El o conduce albă.
Conceptul de gramaticalitate este un concept operaţional de bază în GG.
Formele agramaticale joacă un rol important în depistarea regulilor
gramaticale, în stabilirea diverselor aspecte sau fascicule ale gramaticii.
Noţiunea de acceptabilitate se defineşte în raport cu performanţa
lingvistică. Pentru ca un enunţ să fie considerat acceptabil,
gramaticalitatea reprezintă un criteriu obligatoriu dar insuficient. În plus,
enunţul respectiv trebuie să fie imediat comprehensibil, rapid şi uniform
decodat, intonat normal, să aibă o structură sintactică frecvent regăsibilă
şi în alte enunţuri. Există un singur nivel al gramaticalităţii, dar mai multe
grade de acceptabilitate 6.
Teza care postulează că gramatica este teoria competenţei are următorul
sens: gramatica generativă descrie şi încearcă să expliciteze capacitatea
locutorilor de a înţelege toate enunţurile arbitrare ale limbii lor şi să
producă toate enunţurile adecvate unei situaţii date.
Reprezentarea competenţei locutorilor sub forma unui sistem de reguli care
permite generarea unui ansamblu infinit de fraze corecte pune în evidenţă
creativitatea lingvistică. Creativitatea este facultatea limbii care îi
înzestrează pe vorbitori cu capacitatea de a produce şi de a înţelege un
număr infinit de enunţuri şi de a reacţiona lingvistic în mod adecvat într-un
număr infinit de situaţii.
6. Gramatica universală
Gramaticii unei limbi particulare trebuie să i se adauge o gramatică
universală, purtătoare a aspectului creator al uzului lingvistic. Se ştie că
pentru Saussure limba este un inventar, o taxonomie de elemente, un
principiu de clasificare. Aspectul creator era localizat în vorbirea
individuală (de unde afirmaţia bizară: fraza aparţine domeniului parole şi
nu domeniului langue. Acest fapt explică de ce Saussure nu acordă
6
Vasiliu – Golopenţia Eretescu (1969 : 27)
8
sintaxei, teoriei formării enunţurilor, un rol central în sistemul limbii.

Pentru Chomsky, aspectul creator ţine de competenţă. În concepţia sa,
sintaxa are un rol central.
Ideea că limba este o activitate, alături de conceptul de creativitate s-a
aflat în centrul preocupării filozofilor limbajului şi al lingviştilor încă
înainte de Saussure – de la Descartes şi Gramatica de la Port-Royal (1660)
până la Humboldt. Humboldt a încercat să formuleze o teorie a limbajului
al cărei concept fundamental era forma internă a limbii, acesta simbolizând
o structură sistematică al cărei mecanism îl înzestrează pe locutorul unei
limbi L cu posibilitatea de a produce un ansamblu infinit de evenimente de
vorbire, corespunzător condiţiilor impuse de procesul de gândire.
Domeniul limbajului apare astfel ca domeniu al ilimitatului. Chomsky
consideră că ideea humboldtiană a formei interne a limbii este un principiu
generativ. Astfel, teoria limbii încorporează datele de bază şi principiile
gramaticii universale.
Obiectivul teoriei gramaticale este de a explica competenţa lingvistică.
Pentru acesta recurge la conceptul de universalii lingvistice, atribuind
copilului o cunoaştere tacită a acestor universalii. Problema aceasta se află
la baza teoriei generative. Ideea este de natură să arate legăturile profunde
care asociază gramatica universală organizării imanente a teoriei generativ-
transformaţionale 7.
Universaliile sunt de două tipuri: universalii de substanţă (substanţiale) şi
universalii de formă (formale).
Universaliile substanţiale:
- trăsăturile distinctive ale nivelurilor de analiză (fonologic, morfologic şi
gramatical)
- categoriile sintactice (N, V, Aj, Prep)
- universalii semantice (Agent, Obiect, Stare, Acţiune)
7
Chomsky: sarcina principală a teoriei lingvistice trebuie să fie elaborarea unui tratament al
universaliilor, care, pe de o parte, nu vor fi contrazise de diversitatea efectivă a limbilor şi
care, pe de altă parte vor fi suficient de bogate şi explicite pentru a da seamă de rapiditatea şi
9
Universaliile formale: au un caracter abstract şi ţin de organizarea însăşi a

gramaticii generative, de structura internă a celor trei componente:
sintactic, semantic şi fonologic. În acelaşi timp, gramatica generativă
trebuie să satisfacă anumite constrângeri. Diferitele constrângeri care
simplifică forma GT în faza sa postclasică (versiunea standard extinsă),
aparţin tot universaliilor formale. Reuniunea universaliilor s. cu cele
formale permite construirea unui ansamblu de ipoteze asupra descrierii
lingvistice a unei limbi. Copilul care achiziţionează o limbă L pleacă de la
aceste ipoteze pentru a-şi interioriza regulile limbii sale. Teza universaliilor
se apropie de teoria achiziţiei limbii şi a ipotezei că ideile sunt înnăscute 8.
de caracterul uniform al învăţării lingvistice (achiziţia limbajului), în ciuda complexităţii şi a

extensiei gramaticii generative.
8 Katz (1971), în Filozofia limbajului: procedeul achiziţiei limbajului conţine fiecare din principiile stabilite în
teoria limbajului în mod nativ. Este vorba despre: universalii, forme de componente fonologice,
sintactice şi semantice, caracterul formal al regulilor tuturor acestor componente, ansamblul de
construcţii universale – fonologice, sintactice şi semantice – de la care se formulează regulile
particulare ale descrierilor particulare şi o metodologie pentru a alege descrierea lingvistică optimă.
10
II. Aparatul tehnic transformaţional
1. Centralitatea sintaxei. O distincţie majoră: structură de adâncime vs

structură de suprafaţă
Afirmaţia lui Chomsky are caracter programatic: componenta sintactică
caracterizează un ansamblu infinit de obiecte formale abstracte, fiecare
conţinând toate informaţiile necesare interpretării unice a unei fraze
particulare. Componenta sintactică conţine de asemenea un lexicon, unde
fiecare element constitutiv, fiecare item lexical este caracterizat prin trăsăturile
sale inerente şi contextuale. În raport cu componenta sintactică se definesc
celelalte componente ale gramaticii: componenta semantică şi cea fonologică.
Componenta sintactică, sursa generativă a limbii, atribuie fiecărui enunţ o
structură de adâncime (SA), care determină interpretarea semantică şi o
structură de suprafaţă (SS), care determină interpretarea fonetică. SA este
interpretată de componenta semantică, SS este interpretată de componenta
fonologică. Distincţia SA / SS este esenţială în teoria GT. Descoperirea SA a
secvenţelor lingvistice a făcut posibilă remedierea tuturor limitelor
structuralismului care se mărginea la examinarea linearităţii constituenţilor,
fără a decela datele semantico-sintactice subiacente realizărilor de suprafaţă.
Fără a recurge la conceptul de SA, structurile enunţurilor de mai jos ar putea
părea identice:
(10) Vestea a fost adusă de poştaş.
(11) Copilul a fost adus de mână.
(12) Pachetul este sprijinit de perete.
(13) Pe el îl priveşte problema acesta.
(14) Pe el îl priveşte tânăra aceasta.
SS le ascunde SA. Nu este vorba de identitate de structură. SA
dovedeşte acest lucru:
(10') Poştaşul a adus vestea.
Indicatorul sintagmatic (15) reprezintă SA:
11
(15)
P
GN Gpred
Art Nom GV
V GN
Aux V Art Nom
-l poştaş pf.c. a aduce –a veste
(16) este indicatorul sintagmatic pentru (11)

(16)
P
GN Gpred
GV GN Gprep
Nedef Aux V Art Nom Prep GN
pf.c a aduce -l copil de mână
Gramatica transformaţională formulează următoarea ipoteză 9 cu privire la

modul de funcţionare a competenţei lingvistice:
1. enunţul concret (realizat sonor sau marcat grafic) constituie exclusiv
structura de suprafaţă (SS), punctul terminus al procesului de generare.
Simpla lui descriere nu are valoare explicativă.
2. Fiecare enunţ concret are la bază o structură de adâncime (SA), care conţine
în germene relaţiile gramaticale fundamentale pentru interpretarea lui
semantică (pentru înţelegerea enunţului respectiv).
3. Convertirea structurii de adâncime în structură de suprafaţă se realizează
prin aplicarea unor operaţii specifice numite transformări
În consecinţă, se pot defini sinonimia sintactică şi omonimia sintactică:
a) două enunţuri sunt sinonime dacă au o structură de adâncime
identică şi structuri e suprafaţă distincte.
12
b) Două enunţuri sunt omonime dacă au o structură de suprafaţă

identică şi structuri de adâncime diferite.
Obiectivele GT sunt: generarea tuturor enunţurilor corecte într-o limbă L şi
exclusiv a acestora (capacitate generativă slabă) şi descrierea structurală a
enunţurilor generate (capacitate generativă puternică).
GT operează cu reguli 10 formulate prin intermediul simbolurilor.
Totalitatea simbolurilor alcătuieşte vocabularul gramaticii. Simbolurile sunt
organizate în clase de unităţi:
simboluri categoriale (alcătuiesc vocabularul auxiliar al gramaticii)
• categorii gramaticale: P (simbol iniţial absolut), GN, GV, G Prep, G
Aj, G Av (sintagme)
• categorii lexicale: N, V, Aj, Av (p. de v.)
formative (alcătuiesc vocabularul terminal - Lexiconul)
• formative gramaticale: Part, Ger, Inf., Neg, Int., Nmz, Rel etc.
• formative lexicale: afixe şi radicali
Pentru fiecare formativ, Lexiconul asociază o reprezentare fonologică cu o
reprezentare sintactico-semantică. Reprezentarea fonologică se realizează cu
ajutorul trăsăturilor distinctive ([Grav], [Acut]), reprezentarea semantică se
realizează cu ajutorul trăsăturilor semantice ([Animat], [Uman]).
Regulile cu care se operează în GT sunt:
• reguli de rescriere
• reguli de transformare
O succesiune de reguli de rescriere având ca punct de plecare un
simbol unic alcătuieşte o derivaţie. Derivaţiile sunt prezentate în mod curent
prin arbori în care simbolurile dominante figurează ca noduri, iar simbolurile
dominate apar la capătul ramurilor care pornesc din nodul constituit de
simbolul dominant. Nu este posibil să se introducă simbolul ø într-un arbore.
Relaţiile din arbore sunt de dominare şi de vecinătate (concatenare).
9
v.Em. Vasiliu (1969), p.24-25
10
prin aceasta se opune gramaticii tradiţionale şi chiar gramaticii structuraliste, unde regulile
apar sporadic. Pentru GT aceasta reprezintă unica modalitate admisă pentru exprimarea
constatărilor lingvistice.
13
Regulile de transformare sunt întotdeauna posterioare regulilor de rescriere.

Transformările permit efectuarea unor operaţii mai nuanţate ca: omiterea,
repoziţionarea sau înlocuirea. Transformările sunt contextual limitate. Când
lanţul de simboluri nu îndeplineşte decât parţial condiţiile cerute,
transformarea se blochează.
Regulile de rescriere:
• reguli de structură a frazei (reguli de constituenţi)
• reguli de subcategorizare
• reguli lexicale
Regulile de structură sunt recursive, adică aceeaşi regulă se poate aplica de
mai multe ori, permiţând generarea unor enunţuri de o extensiune teoretic
infinită.
Regulile de subcategorizare se aplică exclusiv formativelor lexicale:
• subcategorizare contextuală
• reguli de subcategorizare strictă – în termeni de categorii
• reguli selecţionale – în termeni de trăsături semantice
• subcategorizare noncontextuală (formativul lexical se rescrie ca ansamblu
de trăsături semantice inerente ([+Animat], [+Uman], [+Mod] etc.).
Regulile lexicale introduc formative lexicale, înlocuind simbolurile
preterminale cu simboluri lexicale
Regulile de transformare se aplică nu unor simboluri, ci unor structuri, unor
succesiuni de simboluri.
În modelul GT nu există delimitarea propoziţie – frază, dată fiind
recursivitatea aplicării regulilor de rescriere. Propoziţia subordonată
corespunzătoare unei poziţii sintactice este o realizare posibilă a acelei poziţii
şi va avea locul său în indicatorul sintagmatic, sub nodul P care se va afla sub
dominaţia unui constituent din arbore.
14
2. Concepţia cursului. Sintaxa transformaţională a limbii române

Adoptăm modelul propus de Gabriela Pană Dindelegan 11, considerând că, spre
deosebire de lucrarea lui Vasiliu – Golopenţia (1969) reprezintă o abordare
mai puţin tehnică a sintaxei limbii române. Faţă de modelul chomskian, Pană-
Dindelegan aduce unele inovaţii, necesare pentru o descriere coerentă a
sintaxei limbii române. Chomsky optează pentru un model de descriere
categorial (adică în termenii claselor morfologice), arătând că dublarea prin
simboluri funcţionale este redundantă. În limba română, însă, nivelul
funcţional este relevant în distingerea unor tipuri de verbe, de exemplu
copulativele. Descrierea se va face atât în termenii categoriilor, cât şi în
termenii funcţiilor sintactice:
11
G.Pană Dindelegan (1999)
15
III. Concepte operaţionale în sintaxă
1. Valenţă
Este un concept esenţial pentru sintaxă, indică posibilităţile combinatorii
ale unui cuvânt, capacitatea acestuia de a contacta relaţii sintactice.
Fiecare parte de vorbire se caracterizează prin anumite valenţe, dar verbul are
cele mai numeroase valenţe:
V + Nume (deţine informaţia)
V + Adjectiv (devine interesantă)
V + Prepoziţie (depinde de, constă în…)
V + Conjuncţie ( crede că, trebuie să)
V + Adverb (cântăreşte mult)
V + Interjecţie (a ajuns vai de el).
Există diferenţe de valenţă de la un cuvânt la altul al clasei morfologice.
Valenţele verbului nu sunt aceleaşi:
a plăcea ≠ a iubi ≠ a trebui.
Nu toate valenţele se actualizează în orice context. Valenţa este o
determinare virtuală, o posibilitate combinatorie virtuală.
2. Restricţie combinatorie
Este o constrângere exercitată de un cuvânt asupra cuvintelor vecine în
combinarea acestora în propoziţii şi fraze. Aceasta se realizează prin:
a) limitarea vecinătăţilor la anumite clase morfologice
b) limitarea la anumite forme gramaticale
c) obligativitatea unui anumit determinant
d) aşezarea fixă a componentelor
e) limitarea vecinătăţilor la cuvinte cu anumite particularităţi lexicale
a) Limitarea vecinătăţilor la anumite clase morfologice
Există cuvinte care acceptă ca vecinătăţi anumite părţi de vorbire şi nu admit
altele:
• adjectivul ca determinant: [N __ ] / [V cop __ ], dar *[ Adv __ ].
16
• adverbul ca regent al numelui: *[Av – N], cu excepţia lui asemenea /

aidoma
b) Limitarea vecinătăţilor la anumite forme gramaticale
Există două situaţii: acordul şi recţiunea
• acordul = impunerea unor particularităţi de formă identice cu ale cuvintelor
care au selectat un determinant; repetare de informaţie gramaticală cu o
anumită direcţie, cu un anumit sens.
În LRC sunt legate prin acord:
subiectul şi predicatul
numele regent şi adjectivul
numele regent şi articolul posesiv / demonstrativ
• recţiunea = impunerea unor particularităţi de formă gramaticală de către
regent subordonatului, fără ca regentul să conţină acea informaţie gramaticală
în structura sa.
recţiune cazuală:
verb + nume (a plăcea N/D; a cheltui  N/Ac);
prepoziţie + nume (contra  G; datorită  D; la  Ac)
adjectiv + nume (util  D)
adverb + nume (asemenea  D)
recţiune prepoziţională:
verb + nume (depinde  de)
adjectiv + nume (sigur  de / pe)
recţiune conjuncţională şi modală:
verb + că (a adeveri, a considera)
verb + să + mod conj. (a trebui, a dori)
recţiune privind articolul:
+ articol (tot, însuşi)
− articol (alt, acest, celălalt, acelaşi, care, ce)
Prezenţa sau absenţa articolului nu au acoperire semantică, nu corespund
opoziţiei individualizat / neindividualizat. Articolul este dirijat sintactic.
c) Obligativitatea unui anumit determinant
17
este una din formele de manifestare a constrângerilor sintactice:

Verbul + OD obligatoriu: (*povesteşte, *consideră)
Verbul + OI obligatoriu: (*a aparţine, *a consacra, *a conveni, *a atribui)
Verbul + Obprep obligatoriu: (*depinde, *se bazează)
d) Aşezarea fixă a componentelor
Restricţia de topică în română îmbracă forma unor limitări (topica este
relativ liberă):
- aşezarea reflexivului în raport cu verbul la gerunziu (ducându-se),
conjunctiv (ducă-se), condiţional (întoarce-s-ar)
- reflexivul aşezat înaintea verbului nu admite disocierea decât printr-un
număr limitat de adverbe (mai, cam, şi)
- aşezarea subiectului într-o anumită poziţie: VS la verbele non-agentive (îmi
place filmul, îmi convine situaţia), sau SV la verbele agentive
e) Limitarea vecinătăţilor la cuvinte cu anumite particularităţi lexicale
Restricţiile lexicale (selecţionale) au loc în cazul selectării:
- OD [- animat] de către verbe tranzitive ca: a actualiza, a adnota, a agonisi
- OD [+animat +uman] de către verbe tranzitive ca: a admonesta, a amnistia,
a deporta, a aresta.
- N singular [-discret] de către determinanţi verbali ca: mult, puţin, destul,
nişte, ceva, niscaiva
- N plural [+discret] de către determinanţi verbali ca: mult, puţin, destul,
nişte, ceva, niscaiva
Regulile selecţionale aparţin limbajului neutru din punct de vedere stilistic. În
limbajul poetic, aceste reguli sunt încălcate.
Conceptul de restricţie combinatorie trebuie înţeles ca dirijare a unei relaţii
sintactice. În toate limbile există cuvinte care dirijează şi cuvinte care se lasă
conduse sintactic. Verbul este partea de vorbire cu cea mai puternică
personalitate sintactică. Se manifestă unele dirijări, limitate, în GN.
Restricţiile combinatorii se asociază ideii de predictare, de deducere a unei
informaţii gramaticale din alta. Cantitatea de informaţie gramaticală variază de
la un cuvânt la altul. Verbul determină foarte multe restricţii combinatorii în
18
organizarea unui enunţ, procură cea mai mare informaţie gramaticală şi

lexicală în organizarea enunţului. În cele mai multe cazuri, restricţiile
combinatorii ţin de natura internă a unui cuvânt, sunt în afara unor condiţionări
contextuale. De exemplu, verbul a plăcea impune anumite restricţii
combinatorii, aceasta fiind o particularitate internă, o trăsătură de dicţionar a
verbului. În rare situaţii, restricţiile combinatorii sunt determinate contextual,
nu ţin de natura internă a cuvântului: substantive articulate obligatoriu în
anumite contexte (la casa vecinului).
Conceptul de restricţie schimbă perspectiva asupra sintaxei, interesul se
deplasează de la analiză spre construcţie. Sintaxa părţilor de propoziţie nu
evidenţiază restricţiile combinatorii, dar limbile diferă prin restricţiile
combinatorii pe care le impun.
3. Funcţia sintactică
Sintaxa modernă a adus modificări, precizări în definirea şi delimitarea 12
funcţiei sintactice. Definirea funcţiei sintactice în GT presupune recunoaşterea
existenţei raporturilor sintagmatice şi a celor paradigmatice în sintaxă. Funcţia
se defineşte ca o clasă de substituţie de termeni neopozabili într-un anumit
context. În plan sintagmatic, funcţia se defineşte ca vecinătate sintactică
specifică a unei relaţii sintactice. Subiectul este din punct de vedere
paradigmatic o clasă de termeni substituibili (nominal în N, o propoziţie
subiectivă 13), iar sintagmatic se defineşte ca vecinătatea: # S + V aflate în
relaţie de interdependenţă realizată prin restricţii bilaterale (subiectul impune
verbului acord în persoană şi număr, iar verbul impune subiectului cazul).
Fiecare funcţie sintactică se defineşte sintagmatic şi paradigmatic. Inventarul
de funcţii sintactice diferă de la o limbă la alta. Regulile privitoare la
inventarul de funcţii sintactice sunt reguli de decizie, de interpretare, care nu
apar ca atare în limbă.
12
v. Guţu-Romalo (1973) pentru definirea funcţiei pe criterii relaţionale; relaţia presupunând
formă, definiţiile se fac pe criterii strict formale.
13
O clasă de substituţie poate conţine atât o parte de propoziţie cât şi o propoziţie,
nemaiexistând o distincţie puternică între sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei. Fraza este o
expansiune, o altă realizare posibilă a propoziţiei de tip simplu.
19
4. Regula sintactică
Regulile unei limbi sunt de două tipuri: regulile unei limbi şi regulile unui
model lingvistic (construct teoretic).
Regulile unei limbi sunt: restricţiile combinatorii, particularităţile
paradigmatice (opoziţiile de diateză) şi particularităţile de construcţie a unei
funcţii sintactice.
Regulile modelului lingvistic îşi găsesc explicaţia numai în limitele şi în
termenii modelului care le-au creat.
5. Unităţile sintactice
Orice nivel lingvistic prezintă organizarea structurii în unităţi şi relaţii între
unităţi. Unitatea minimală la nivel sintactic este cuvântul. Sub aspectul
disponibilităţilor combinatorii, valenţa poate fi considerată minimală.
Valenţele variază de la o clasă morfologică la alta; diferenţa de valenţă este
vizibilă în fenomenul conversiunii, când se antrenează o schimbare de valenţe:
X pleacă la Bucureşti astăzi.  Plecarea lui x la Bucureşti astăzi…
Se observă păstrarea unor valenţe şi modificarea altora. Există diferenţe de
valenţe şi în interiorul unei clase morfologice, sau de la o formă flexionară la
alta.
Unitatea sintactică superioară cuvântului este sintagma. Sintagma este
alcătuită din două unităţi sintactice minimale aflate în relaţie sinatctică, deci
este unitatea alcătuită prin actualizarea unei valenţe:
Copilul este vesel.
Enunţul are 3 sintagme: [copilul este], [copilul vesel], [este vesel], realizate
prin actualizarea a 3 valenţe.
Sintagmele se clasifică:
•după tipul de relaţie : dependenţă, interdependenţă, coordonare, echivalenţă
•după distribuţie: endocentrice şi exocentrice
•Sintagmele endocentrice au în ansamblu aceeaşi distribuţie cu cel puţin un
termen component (posibil cu fiecare).
•Sintagmele exocentrice nu au în ansamblu distribuţia nici unuia din
termenii componenţi.
20
(1) Elevii şi studenţii au început cursurile.  sintagmă endocentrică

(2) Are o carte interesantă.  sintagmă endocentrică
(3) Acest copil este harnic.  sintagmă exocentrică
(4) Copilul este vesel.  sintagmă exocentrică
Raportată la unităţile tradiţionale, sintagma nu are echivalent perfect. Există
sintagme care corespund la două părţi de propoziţie (acest copil), la o parte de
propoziţie (la şcoală).
6. Grupul sintagmatic
Este secvenţa de cuvinte alcătuită dintr-un nucleu şi toate cuvintele
depinzând sintactic de acest nucleu. Spre deosebire de sintagmă, o valenţă
actualizează într-un grup sintagmatic simultan mai multe posibilităţi
combinatorii ale nucleului. În funcţie de calitatea morfologică a nucleului,
distingem: GN, GV, GAj, GAv.
(5)Li s-au pus la dispoziţie condiţii prielnice studiului.
Grupurile sintagmatice identificabile sunt:
(6)GV: Pron ˆV ˆ Prep ˆ N
GN: N ˆAj
GAj: Aj ˆ N
(7)Destul de aproape de casa lor a început construcţia unei centrale
telefonice.
Grupurile sintagmatice sunt:
(8)GAv: Av ˆ Prep ˆ Av ˆ Prep ˆ N
Clasificarea grupurilor realizează o ierarhizare a părţilor de vorbire din punctul
de vedere al disponibilităţilor combinatorii. Nu toate părţile de vorbire dispun
de capacitatea de a se combina simultan cu mai multe cuvinte. Prepoziţia şi
conjuncţia au o singură valenţă combinatorie.
În grupul sintagmatic se manifestă proprietăţile combinatorii ale cuvintelor
unei limbi, constatând pe de o parte compatibilităţi între centru şi determinanţi,
între determinanţii înşişi, dar şi incompatibilităţi între centru şi determinanţi şi
între determinanţi.
21
7. Enunţul
Enunţul este unitatea sintactică cu cea mai mare extindere la nivel
sintactic. Se defineşte ca o comunicare completă din punct de vedere semantic
şi sintactic. Presupune autonomie semantică şi sintactică.
Autonomia semantică este asigurată de predicaţie. Predicaţia este realizarea
verbală 14 la mod personal capabilă să asigure autonomia grupului generat.
(verbele la mod nepersonal nu asigură autonomia, cu excepţia enunţurilor de
tipul: a se agita înainte de folosire!).Sub aspect referenţial, orice enunţ are un
caracter individual, nerepetabil, pentru că se raportează la o situaţie unică din
realitate.
Autonomia sintactică este asigurată prin organizarea sintactică a enunţului,
prin contur intonaţional complet, limitat de două pauze. În limitele enunţului
sunt satisfăcute toate valenţele constitutive. Nici un element al enunţului nu
angajează relaţii sintactice în afara enunţului. Cuvintele substitute (pronume şi
adverbe) angajează relaţii de altă natură decât sintactică. Relaţia cu elementele
din enunţul anterior este referenţială (anaforică), nu sintactică: M-am întâlnit
cu Ion. El m-a întrebat ceva. / Am mers la teatru. Acolo I-am întâlnit pe ei.
Relaţiile sintactice se realizează în cadrul enunţului.
Intonaţia enunţului nu este constantă, pentru că aceasta variază de la un tip
de enunţ la altul. Există enunţuri expozitive, exclamative, interogative.
Sub aspect sintactic, forma lingvistică a oricărui enunţ este repetabilă, din
punct de vedere referenţial este irepetabilă. Distincţia corespunde opoziţiei
invariantă – variantă.
Clasificarea enunţurilor:
după organizare
• Structurate (analizabile)
 verbale
14
Foarte rar, predicaţia se poate realiza adjectival: Cartea interesantă, filmul neinteresant sau
nominal: Vorba multă, sărăcia omului.
22
 nominale
 complete
 eliptice
• Nestructurate (neanalizabile)
după scopul comunicării

• Expozitive
• Interogative
 totale
 parţiale
Există diferenţe între cele două categorii de interogative, căci forma

gramaticală este diferită. Interogativele parţiale conţin obligatoriu un morfem
interogativ şi au contur intonaţional descendent (ca şi cel expozitiv).
Interogativele totale au morfem interogativ facultativ (oare, cumva, nu cumva)
şi contur intonaţional ascendent.
Interogativele din vorbirea indirectă (care apar după verbe sau
substantive dicendi) suferă o neutralizare a distincţiei intonaţionale între
interogative totale şi parţiale. În vorbirea indirectă, interogativele totale apar
cu conjuncţia dacă obligatorie ca marcă interogativă totală, iar interogativele
parţiale păstrează cuvântul interogativ care devine morfem de relaţie, pe lângă
calitatea de morfem interogativ.
Există şi categorii sincretice: interogativele retorice care au formă
gramaticală interogativă, adesea şi negativă şi conţinut expozitiv: Nu ştiai că
acest curs începe la 9.20? Pe lângă actul de informare, interogativele retorice
conţin şi acte suplimentare: reproş, indignare, ordin, ironie, decodabile în
funcţie de situaţia concretă de comunicare.
după conţinut
• Afirmative
• Negative
23
 parţiale
 totale
Enunţurile negative presupun prezenţa unui adverb sau pronume negativ.
Fenomenul de dublă negaţie este un element de expresie, nu de conţinut. Poate
fi interpretat ca un morfem discontinuu: [nimeni…nu].
24
IV. Modalizatorii
1. Enunţuri modalizate. Modalizatorii

Se constată în vorbire existenţa unor enunţuri în care opoziţia afirmativ
/ negativ este neutralizată, negaţia fiind doar un fapt de expresie 15:
(1) N-a venit decât Ion.
(2) A venit numai Ion.
Aceste construcţii demonstrează nevoia de motivare lingvistică, de
înlocuire cu o formă afirmativă cerută de conţinutul afirmativ al enunţului.
După modalitate enunţurile se clasifică în:
• Enunţuri descriptive nemodalizate
• Enunţuri modalizate
Enunţurile modalizate derivă din primele prin introducerea unor
cuvinte sau a unor expresii modalizatoare. Modalizarea priveşte ansamblul
propoziţiei, nu numai constituentul verbal. Au funcţie modalizatoare acele
cuvinte şi construcţii care exprimă în ce mod este adevărată sau falsă o
propoziţie (dacă este adevărată în mod necesar sau numai în mod posibil).
Au funcţie modalizatoare acele cuvinte şi construcţii care realizează
implicarea vorbitorului în enunţ, introducând atitudinea, opinia
vorbitorului în legătură cu cele enunţate, sau explicitându-i intenţia
urmărită prin enunţarea unui fapt.
Modalităţile logice sunt:
• necesar: este necesar ca P
• posibil: este posibil ca P
În vecinătatea modalizatorului de necesitate propoziţia subordonată
este în mod necesar adevărată sau falsă. În vecinătatea modalizatorului de
posibilitate, propoziţia poate fi adevărată sau falsă.
În logica modernă, cele două distincţii se corelează cu o structurare
tripartită în modalităţi:
25
• epistemice (modalităţi legate de cunoaştere)
• deontice (modalităţi legate de norme)
• apreciative (modalităţi legate de aprecieri)
Enunţurile modalizate epistemic presupun doi modalizatori:

1. se ştie că…
2. se crede / consideră / pare că… / cică… - (modalizatori de opinie)
Cu ambii modalizatori, P cunoaşte o realizare impersonală
Enunţurile modalizate deontic sunt cel mai direct legate de funcţia
socială a limbii şi de funcţia ei instrumentală. Se presupune existenţa unui
agent moral responsabil, provenind dintr-o situaţie de superioritate socială,
juridică sau administrativă, a cărui intenţie este să-i determine pe
ascultători să acţioneze conform normelor şi directivelor pe care le impune.
Modalizatorii deontici presupun două categorii:
2. este obligatoriu / neobligatoriu să…
3. este permis / interzis să…
Dacă aceste enunţuri au o formă lingvistică impersonală, modalizatorul
poate fi: se impune P, unde enunţul are formă impersonală. În ciuda acestui
aspect, agentul moral responsabil este subînţeles în spatele acestei norme.
Enunţurile modalizate deontic se referă la stări viitoare de fapt, deci în
vecinătatea modalizatorilor deontici P nu este nici adevărată, nici falsă.
Enunţurile modalizate apreciativ (evaluativ) nu înregistrează valoarea
de adevăr a lui P, ci modul în care se reflectă în conştiinţa şi în atitudinea
vorbitorului. Această evaluare a lui P se face prin filtrul de apreciere a
vorbitorului, filtru în care intervin: standardele de apreciere, starea
emoţională şi alţi factori care fac aprecierile deosebit de variate, pe o scară
15
Limba actuală manifestă tendinţa de a folosi construcţii afirmative de tipul: *A venit decât
Ion. sau *A lucrat decât o zi.
26
obiectivă a valorilor. Aprecierile pot fi emotive sau non-emotive, în funcţie

de registrul în care le transpune vorbitorul. Modalizatorii apreciativi
presupun categoriile:
1) Modalizatori non-emotivi: e bine / folositor / util / greu / interesant /
frumos să…
2) Modalizatori emotivi: e uimitor / surprinzător / plăcut / regretabil /
păcat că… / din fericire / din păcate …
Enunţurile modalizate apreciativ încorporează şi o încărcătură modală
deontică, neexplicită: o evaluare din registrul nefavorabil (e urât să furi)
poartă presupoziţia atitudinii modale de combatere a faptului exprimat prin
P; o evaluare din registrul favorabil (e util să) poartă presupoziţia unei
atitudini modale de acceptare, de recomandare a faptului cuprins în enunţ.
Există şi situaţii de ambiguitate, în cazul unor modalizatori care
funcţionează cu semnificaţii modale diferite. Trebuie are trei sensuri
modale:
1. modalizator de necesitate: Trebuie să plouă la Ploieşti.
2. modalizator de posibilitate: Trebuie că la Ploieşti plouă.
3. modalizator deontic: Trebuie să conspectaţi capitolul 2.
Modalizatorii prezintă şi sinonimii. Raporturile de sinonimie pot apărea
între clase morfologice distincte. Barierele morfologice sunt
nesemnificative din punct de vedere semantic: modalizatorul posibilitate
îmbracă mai multe forme morfosintactice 16:
adverb: Pesemne / probabil / poate că [la Ploieşti plouă].
copulativ + adverb: Este discutabil / îndoielnic că [P].
adjectiv: Faptul că [P] este îndoielnic.
verb: Consider / cred / mă îndoiesc / se vede treaba / se pare că [P].
Legătura sintactică dintre modalizator şi P poate fi de trei tipuri:
1. legătură parantetică – fără element subordonator: Probabil plouă la
Ploieşti. Păcat, plouă la Ploieşti.
16
Există o realizare morfologică care codează această modalitate – modul prezumtiv: O fi
plouând la Ploieşti.
27
2. legătură conjuncţională – cu conjuncţia că sau să, depinzând de natura

modalizatorului: Posibil să [P]. Cred că [P].
3. legătura relativă – cu relativul compus ceea ce într-o variantă sintactică
emfatică: Ceea ce este îmbucurător este că [P].
2. Enunţ şi enunţare
Distincţia dintre enunţ şi enunţare se referă la perspectiva de a privi
realizările lingvistice. Enunţul este rezultat al comunicării, enunţarea este
act de comunicare. În procesul enunţării, devin relevanţi factori nerelevanţi
din punctul de vedere al enunţului: participanţii (E şi R), situaţia
discursului (ansamblul de circumstanţe spaţio-temporale şi sociale în care
se derulează actul enunţării). Pragmatica este disciplina care este interesată
de asemenea factori. Sintaxa poate însă beneficia de rezultatele unei
analize pragmatice. Din punct de vedere lingvistic, este necesară
cunoaşterea situaţiei de comunicare pentru determinarea referenţială, în
cazul cuvintelor deictice 17 sau pentru determinarea referentului în cazul
numelui propriu. În exemplul: Ion a împrumutat o carte. este necesară
cunoaşterea situaţiei pentru a determina natura actului de comunicare. În
orice act de comunicare există acte care nu se pot decoda prin elemente
gramaticale, sintactice, ci numai prin cunoaşterea situaţiei discursului:
Mâine pleci la Ploieşti. Poate fi un act de ameninţare, ordin, promisiune,
rugăminte. Decodarea corectă se va face numai prin cunoaşterea
raporturilor dintre vorbitori. Situaţia discursului este importantă pentru a
determina caracterul normal / anormal sau adecvat / inadecvat al unui
enunţ, în funcţie de condiţiile concrete de emitere a enunţului.
17
Deicticele sunt o clasă de cuvinte a căror decodare nu se poate face decât prin raportarea la
situaţia de comunicare (pronume personale de persoana I şi a II-a, adverbe pronominale şi
pronume şi adjective demonstrative).
28
V. Relaţii sintactice
Gramatica tradiţională operează cu două relaţii: coordonarea şi
subordonarea.
Coordonarea este o relaţie între doi termeni care se află pe acelaşi plan
sintactic (părţi de propoziţie de acelaşi fel, propoziţii de acelaşi fel,
principale sau subordonate, o parte de propoziţie şi o propoziţie şi rar,
chiar între părţi de propoziţie diferite). Mijloacele de exprimare sunt:
joncţiunea (cu conjuncţie coordonatoare, locuţiune conjuncţională
coordonatoare), juxtapunerea (alăturarea) şi intonaţia.
Subordonarea se actualizează între termeni care nu se găsesc pe
acelaşi plan sintactic. Mijloacele de exprimare diferă de cele ale
coordonării şi diferă în funcţie de nivelul la care se actualizează relaţia: la
nivelul P / F. În propoziţie: flexiunea (acordul), recţiunea, subordonarea
prin joncţiune (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale), prin juxtapunere şi
rar prin topică 18. În frază: joncţiune (cu conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale subordonatoare, cu pronume şi adverbe relative), uneori
prin absenţa elementelor de relaţie, dar cu element corelativ şi o intonaţie
corespunzătoare: (A fost bolnavă şi tot a venit la mine).
Alături de cele două relaţii tradiţionale, trebuie menţionat raportul apozitiv,
care se distinge prin echivalenţa referenţială a termenilor legaţi şi raportul
de interdependenţă – între subiect şi predicat.
Perspectiva relaţională lipseşte în descrierile sintactice, fiind
considerată o problemă exterioară descrierii sintactice. Relaţiile sintactice
sunt adesea definite şi delimitate sumar, nenuanţat, fără a se recurge al
criterii riguroase şi formalizate. Descrierile moderne valorifică teoria lui
Louis Hjielmslev – teoria formală a relaţiilor – o teorie care surprinde
compatibilităţi şi incompatibilităţi ce pot fi aplicate şi în sintaxă.
Pe baze formale, se pot distinge pe baze formale trei tipuri de relaţii:
• Interdependenţă (solidaritate, dependenţă reciprocă)
18
v. Ceea ce mă interesa era că va veni.
29
A şi B sunt în relaţie de interdependenţă dacă şi numai dacă A cere cu

necesitate prezenţa lui B, iar B cere cu necesitate prezenţa lui A. =
coocurenţă obligatorie
• Dependenţă unilaterală (selecţie)
A şi B sunt în relaţie de dependenţă unilaterală în situaţia în care termenul
A cere cu necesitate prezenţa lui B, dar nu şi invers; unul din termeni
poate fi omis = selecţie
• Constelaţie (relaţie facultativă)
A şi B sunt în relaţie facultativă dacă cei doi termeni pot apărea împreună,
dar A nu cere cu necesitate prezenţa lui B şi nici invers. = coocurenţă
facultativă
Testul de omisiune pune în evidenţă cele trei tipuri de relaţie:
1. Relaţia de interdependenţă
- în GN:
 acest student lucrează mult
 alt student a lipsit
 cel din dreapta a lipsit
 ai casei au plecat
- în GV – în toate situaţiile în care determinantul verbal este
neomisibil
 subiect / nume predicativ
 Obdir / Obind / Obprep / Circ
Ex.: el clarifică situaţia / se consacră studiului / apelează la prieteni / se
comportă normal
2. Relaţia de dependenţă unilaterală
în GN: în situaţia în care numai unul din componenţi este suprimabil 19
(determinantul)
 carte interesantă
 ceva frumos
19
Atenţie la deosebirile faţă de Gramatica Academiei!) Relaţiile formale nu coincid cu relaţiile
logice
30
 fiecare om
 care student lipseşte?
în GV: în toate situaţiile în care determinanţii sunt suprimabili:
 el vine râzând. (Eps este întotdeauna suprimabil)
 el citeşte o carte / citeşte copiilor o carte / învaţă mult astăzi
În GV, relaţiile de dependenţă unilaterală apar nu numai între V şi
determinant, ci şi între determinanţi (între NP şi Eps şi alt nominal al
structurii): El este vesel / El se întoarce vesel.
3. Relaţia facultativă
în GN: (testul de omisiune se face pe rând)
 copilul acesta este bolnav
 toţi studenţii lucrează mult
 amândoi concurenţii au reuşit
în GV: niciodată între V şi determinant, ci numai între determinanţi
- Obdir – Obind: a da ceva cuiva
Se exclud: Obdir şi Obind:
 Îmi trebuie o carte (D exclude Ac)
 Mă cuprinde tristeţea (Ac exclude D)
Două tipuri speciale de relaţii facultative:
Relaţia de coordonare
• termeni succesiv omisibili + un element de relaţie
• fiecare termen apare într-o poziţie sintactică identică faţă de restul
construcţiei
• orice poziţie sintactică admite repetarea la infinit
Relaţia apozitivă
• termeni succesiv omisibili şi intervertibili
• pentru apoziţia acordată, fiecare termen apare într-o poziţie sintactică
identică faţă de restul construcţiei: I-am dat lui Ion, prietenului meu, o
carte.
31
La nivel sintactic, relaţia de coordonare este identică cu apoziţionarea,

distincţia apare la nivel referenţial (distincţi referenţial – coordonare;
coreferenţiali – apoziţionare).
Apoziţia a evoluat sintactic: identitatea referenţială era satisfăcută pentru
marcarea raportului, dar din nevoia de economie formală, cel de-al doilea
termen nu mai poartă mărcile formale ale poziţiei sintactice, astfel, apoziţia
devine neacordată: I-am dat lui Ion, prietenul meu, o carte. Relaţia este de
tipul dependenţei unilaterale, cu al doilea termen suprimabil.
Apoziţionarea nu este specifică GN, poate apărea în orice grup sintactic.
4. Incompatibilităţi
în GN:
• regent nume + pron reflexiv în Ac – reflexivul aparţine GV
• nume (care nu este de provenienţă verbală) + adverb (loc / timp / mod)
în GV:
• verb + nume în G
• dublu Obdir şi Obind: *el mă învaţă ceva mie
• nume predicativ sau Eps exclude dublu Obdir
Teoria relaţiilor a lui Hjielmslev permite recunoaşterea paradigmaticului în

sintaxă, în două forme:
• termeni substituibili (neopozabili) – clasele de substituţie:
îmi place cartea / asta / a munci / să muncesc / ce muncesc
• termeni opozabili
structura activă / pasivă: El trimite / este trimis
structura reflexivă / activă: El se laudă / el laudă pe cineva
structura activă / reciprocă: El laudă studentul / ei se laudă unul pe
celălalt.
personal / impersonal: El merge pe jos / se merge pe jos.
factitiv / eventiv: Profesorul ambiţionează studentul / Studentul se
ambiţionează
32
VI. Organizarea grupului verbal. Descrierea

componentelor GV
G Pred Circ1 Cant1
Predicat Subiect Obdir Obind Obsec Obprep Atributiv Circ2
V MP GN N GN peAc GN D GN Ac Prep GN GN N Av
GAj Prep GN
1. Subiectul
- subordonarea subiectului faţă de verb e o chestiune de decizie
Argumente:
• apariţia unui nume în poziţie de subiect e condiţionată de posibilitatea
verbului de a se combina cu subiectul; există verbe inapte sintactic de a se
combina cu subiect: nu-mi pasă / pare bine / îmi arde / mi s-a acrit / mi s-a
urât / tună / fulgeră etc.
• coeziunea grupului Sub – V se realizează şi cazual; sub aspectul legăturii
cazuale nu apar legături între subiect şi determinanţi ai verbului
• poziţia asemănătoare faţă de verb a Sub şi a Obdir este pusă în evidenţă în
pasivizare
• subiectul se deosebeşte de celelalte funcţii sintactice prin acord
Niveluri de definire a funcţiei sintactice:

a) sintagmatic: relaţie de interdependenţă (dependenţă bilaterală) cu
restricţii formale bilaterale (acord şi recţiune cazuală)
b) paradigmatic: clasă de substituţie:
 substantive şi substitute în N
33
 pronume nesubstitute şi semiindependente

 numeralul
 propoziţia conjuncţională subiectivă (cu să / că / dacă)
 infinitivul – construcţia este transformată, se aplică suprimarea
nominalului faptul:
(1) E uşor faptul să scrii poezii E uşor a scrie poezii.
 supinul – cu o istorie derivativă asemănătoare
 gerunziul – construcţie transformată din structura de bază:
(2) Toată lumea aude faptul că tună Se aude faptul că tună
Se aude că tună Se aude tunând
 propoziţia relativă în două ipostaze sintactice:
(3) Reuşeşte cine munceşte. (relativul e dublu substitut)
(4) Nu se ştie unde / când / cum va pleca. (interogative parţiale)
Transformarea la care participă subiectul este transformarea
impersonală
Definiţia subiectului
Subiectul este poziţia sintactică definită în raport cu verbul faţă de care se
găseşte în relaţie de interdependenţă manifestată prin constrângeri formale
bilaterale (acord, caz) şi care se caracterizează printr-o clasă de substituţie ce
conţine ca termen definitoriu nominalul în N, iar din punct de vedere
transformaţional se caracterizează prin transformarea impersonală.
Cazuri speciale
 lipsa subiectului
- structuri de bază fără subiect (cu verbe inapte sintactic de a avea subiect)
- structuri transformate (se doarme, se merge…)
 subiectul formelor verbale nepersonale
- subiectul gerunziului
- subiectul infinitivului
 subiectul interjecţiei (interjecţia predicativă are capacitatea de a avea un
nominal în N:
(5) Pupăza zbrrr pe o dugheană)
34
 subiectul în alt caz decât în nominativ

- false situaţii (pronumele semiindependent sau partitivul)
- pronume relativ acomodat la forma regentului
 dublarea subiectului (rol afectiv, caracter emfatic)
Subcategorizarea verbelor în funcţie de subiect:

1) verbe care nu admit subiect: V: [ _ ˆ # ] ˆ
2) verbe care acceptă subiectul: V: [ _ˆ Sub]
3) verbe care acceptă b în variaţie liberă: V: [ _ ˆ +/- b]
- clasa 2) poate fi subcategorizată după:
a) particularităţile gramaticale ale subiectului admis:
- nominale
- nominale şi propoziţii conjuncţionale
- propoziţii conjuncţionale
să: (merită, rămâne, trebuie, se cade, îmi vine etc.)
că: (decurge, rezultă, se cheamă, se pare etc.)
să / că: (îmi convine)
dacă: (depinde, nu contează, nu te priveşte)
b) particularităţile selecţionale (lexicale):
- [+ personal]: (a muşamaliza, a gândi, a adnota)
- [- animat]: (a consta, a izvorî)
- [+ animat / - personal]: (a cloci, a behăi, a lătra)
2. Predicatul
Este unanim recunoscută importanţa majoră a acestei poziţii sintactice şi a
verbului predicat (ca purtător al indicilor de predicaţie) pentru constituirea şi
organizarea propoziţiei. Importanţa acestuia rezidă în două funcţii (roluri)
deosebite de ale celorlalţi constituenţi ai propoziţiei: funcţia asertivă şi funcţia
coezivă.
Funcţia asertivă (comunicativă) asigură relaţia enunţului cu realitatea
Funcţia coezivă – asigură generarea predicaţiei
35
Predicaţia este realizată de propoziţie în întregimea ei, nu doar de predicat,

este o raportare a sensurilor lexicale, inclusiv a celui verbal, la realitate.
Calificarea predicatului din perspectivă:
sintagmatică: incidenţă zero
paradigmatică: clasa de substituţie
Clasa de substituţie
• verbul actualizat prin formă verbală personală
Există neconcordanţe privind extensiunea funcţiei: reducerea ei la lexemul
verbal sau includerea altor unităţi lexematice (pronume reflexiv, adverb de
negaţie)
• locuţiunea verbală – grupare de cuvinte care conţine obligatoriu în
structura ei un verb, în condiţiile în care celelalte componente şi-au
pierdut autonomia sintactică
(– discuţie cu argumente sintactice de încadrare)
• interjecţia – predicat realizat interjecţional – invariabil după persoană;
trăsăturile verbale ale interjecţiei se manifestă cu pregnanţă, încât unele
tind la nivelul expresiei spre o variaţie explicită după persoană – hai,
haidem, haideţi
♦ onomatopee (substituie verbe pe care le sugerează şi cărora le
preiau regimul sintactic)
♦ neonomatopee (au regim tranzitiv - iată, na, poftim, iacă, uite - sau
prepoziţional – vai, halal)
• adverbe predicative – poate, desigur, fireşte, pesemne, bineînţeles, de
bună seamă, negreşit, cu siguranţă - nu acceptă nici eliptic, nici
explicit verbul a fi; când sunt izolate de restul propoziţiei şi nu sunt
urmate de conjuncţie sunt principale incidente (modalizatori).
Interpretare ca adverbe propoziţionale (v. G.G.Neamţu, (1989)):
(6) Faci şi a doua redactare, poate că mai bună
Probleme speciale:
• predicatul verbal compus – ipoteză: a putea, a trebui, a conveni –
semiauxiliare nedisociabile de verbul următor în anumite contexte; (v.
36
contraargumente: G.Pană Dindelegan, (1993), passim şi G.G.Neamţu,

(1989), p. 33-45)
• predicatul nominal – verbele copulative sunt verbe cu valenţa combinatorie
de combinare cu 2 nominale în N: NP şi b; (v. argumente şi la G.G.Neamţu
(1986); Guţu-Romalo,(1973)
Afirmarea predicativităţii tuturor verbelor – inclusiv a lui a fi – nu elimină din
discuţie conţinutul lor semantic lexical, dar în baza faptului că predicatul este o
categorie sintactică, nu semantică, elementele gramaticale au rolul hotărâtor.
Conţinutul lexical al unui verb poate acorda predicatului exprimat prin el un
grad sporit de autonomie în raport cu celelalte funcţii din propoziţie. Suficienţa
sau insuficienţa lexical-semantică poate caracteriza un verb ca lexem, nu ca
predicat. Dindelegan, (1999) tratează predicatul ca V + MP (morfeme
predicative, formativi gramaticali), V este categorie lexicală.
Verb în structuri transformate: predicatul pasiv, impersonal, reflexiv-pasiv este
predicat de suprafaţă
Invariante sintactice în română (G.P.D.)
Structură Actualizare
Pred plouă, ninge, tună
Pred ˆ Obdir mă plouă
Pred ˆ Sub el cade
Pred ˆ Obind ˆ Obprep îmi pasă de ceva
Pred ˆ Obindˆ Circ îmi merge bine
Pred ˆ Subˆ Obdir el citeşte o carte
Pred ˆ Subˆ Np el este student
Pred ˆ Subˆ Obind ˆ Obdirˆ Epsˆ Circ el mi-a dat cadou o carte astăzi
Tipare specifice limbii române:

• Reflexivul: obligatoriu / transformat
Reflexivitatea nu este o trăsătură internă a tuturor verbelor, ci este o trăsătură
dobândită prin transformare: cartea se citeşte uşor. Reflexivul nu este predicat
de bază, ci de suprafaţă.
37
• Impersonalul
• Pasivul
• Reciprocul
Specifică limbii române: exprimarea solidară a valorilor pasiv / impersonal.
Transformarea pasivă are ca rezultat o construcţie de suprafaţă reflexivă
• Factitivul:
(7) Războiul l-a îmbogăţit.
• Eventivul:
(8) S-a îmbogăţit - morfemul reflexiv este obligatoriu
Concluzie:
Istoria derivativă diferită a construcţiilor reflexive are ca rezultat în structura
de suprafaţă un grad mare de ambiguitate. Reflexivul este domeniul cu cele
mai multe omonimii.
Reflexivul ambiguităţii:
(9) Ei se lăudau (reciproc / obiectiv)
(10) Ei îşi povesteau viaţa (posesiv / reciproc)
(11) Oamenii se cunosc (pasiv / obiectiv / reciproc)
3. Obiectul direct şi obiectul secundar
Obdir şi Obsec - poziţii sintactice distincte
Obsec - corespondentul obiectului non-personal din structurile dublu tranzitive:
(12) El mă întreabă ceva.
- apare în contexte limitate:
a anunţa, a întreba, a învăţa, a ruga, a sfătui, a obliga, a vesti
Argumente gramaticale (relaţionale):
Relaţii sintagmatice
♦ Obdir ^ V – relaţii de interdependenţă / dependenţă unilaterală
– constrângere unilaterală (recţiune cazuală)
♦ Obsec ^ V – relaţie ternară (cu Obdir): rel. de dependenţă unilaterală faţă de V
şi Obdir
38
Relaţii paradigmatice
♦ Obdir: posibilitatea de a avea două realizări: cazuală şi prepoziţională
♦ Obsec: numai realizare cazuală
Proba pasivizării
- majoritatea construcţiilor cu Obdir sunt pasivizabile (cu câteva
excepţii nesemnificative: a privi, a vrea, a avea etc.).
- Obsec nu poate fi proiectat în poziţie de subiect prin pasivizare.
Clase de substituţie
Obdir:
♦ substantiv
♦ pronume
♦ numeral
♦ pronume semiindependente
♦ pronume reflexiv
♦ cuvinte substantivizate
♦ forme verbale nepersonale
♦ construcţii transformate
 structură bipropoziţională cu conjunctiv + suprimarea nominalului:
(13) El începe (faptul) să lucreze
 construcţii relative:
(14) Nu cunosc [pe cine a intrat]
 relative infinitivale
(15) N-am [ce face]
Obsec:
♦ nominal
♦ propoziţie conjuncţională
(16) M-a rugat [să-l ascult].
♦ propoziţie relativă
(17) M-a sfătuit [ce să fac].
Particularităţi ale construcţiei obiectului direct în limba română
construcţia cu pe… Ac
39
• construcţia are un rol funcţional important: asigură distingerea a două

cazuri omonime: N-Ac şi a două poziţii sintactice: S şi Obdir; în alte limbi
se realizează cu ajutorul topicii;
• din punct de vedere semantic, pe asigură o funcţie de cuantificare
(determinare cantitativă), prin restrângerea nedeterminării
• apare când nominalul Obdir are trăsătura [+UMAN] [+INDIVIDUALIZAT]:
(18) O cunosc pe Nora.
• pe este considerată marcă a genului personal, funcţionând ca un al doilea
articol
• se pot întâlni construcţii cu pe în care nominalul are trăsătura [-UMAN] sau
[-ANIMAT]:
(19) Strigă-l pe Grivei.
(20) Pe care-l vrei? (despre un creion)
• reguli de folosire a prepoziţiei 20:
 obligatoriu: Îl strig pe Ion.
 facultativ: Caut # profesor / pe profesor
 exclus: Văd # maşina.
dublarea prin clitic de Ac
• are rol dezambiguizator, ca şi prepoziţia pe
• asigură distingerea cazurilor omonime
• are funcţii semantice asemănătoare cu ale prepoziţiei pe (incompatibilitatea
cu nominale nedefinite şi neindividualizate)
• situaţii în care nominalul Obdir este dublat prin clitic:
 obligatoriu: Pe Ion îl cunosc. / Cartea am citit-o.
 facultativ: O mare dificultate o ridică… / O mare dificultate # ridică…
 exclus: Cumpără ceva / Nu vede pe nimeni. / Cumpără orice. (nominalele
au trăsăturile [- DEFINIT], [-SPECIFIC]
Instabilitatea construcţiei cu Obsec:
20
V. Valeria Guţu Romalo, în LRC, 1985, vol. I (I. Coteanu coord.), p. 161-164 pentru alte
reguli de folosire a prepoziţiei pe
40
• se manifestă reacţia limbii de respingere a poziţiei Obsec, datorită

insuficientei marcări formale:
(21) Mă obligă ceva / la ceva.
(22) Mă vesteşte ceva / la ceva. / Îmi vesteşte ceva.
(23) Mă anunţă ceva / îmi anunţă ceva.
• Obsec este indiferent faţă de pasivizare:
(24) Elevul este învăţat carte.
• Obsec nu poate fi proiectat în poziţie de subiect:
(25) *Cartea (îl) este învăţată pe elev
• Obsec şi Obdir nu admit coordonarea:
(26) *L-a învăţat pe Ion şi lecţia.
Consecinţe pentru gramatica şcolară
 gramatica şcolară nu înregistrează aceste distincţii, considerând că ambele
determinări sunt de acelaşi tip şi reprezintă aceeaşi funcţie sintactică.
 argumente pentru existenţa celor două poziţii distincte 21:
• fenomenul variaţiei libere
• faptul că pasivizarea, reflexivizarea, transformarea reciprocă
antrenează un singur determinant, pe cel marcat [+PERSONAL], celălalt
rămânând indiferent.
Ca reflex al fenomenului de variaţie liberă, la nivelul frazei, o subordonată
poate fi CD sau CI:
(27) L-au sfătuit [să …] CD / CI
(28) L-au întrebat [dacă …] CD / CI
4. Obiectul indirect şi obiectul prepoziţional
Obiectul indirect (Obind) corespunde parţial complementului indirect din
Gramatica Academiei – se limitează la construcţiile cu nominal în D şi cu
prepoziţia la, substituibile cu dativul. Realizările prin nominal cu prepoziţie
ale complementului indirect tradiţional aparţin obiectului prepoziţional
(Obprep) din gramatica generativă.
21
v. Gabriela Pană-Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Coresi, Bucureşti, 1993
41
Din punct de vedere relaţional, Obind se caracterizează prin subordonarea

faţă de grupul verbal; din punctul de vedere al vecinătăţilor, se include în
categoria funcţiilor definite în raport cu verbul. Numai vecinătatea cu verbul
este obligatorie, celelalte având caracter neobligatoriu:
(29) Îmi pasă de tine. – structură de bază fără Sub
(30) Îmi trebuie cărţi. – structură de bază fără Obdir
Realizările Obind
(31) El dă ceva copiilor. – realizare cazuală (preferată de limba literară)
(32) El dă ceva la copii. – realizare prepoziţională
Vorbitorul are, în general, posibilitatea de a alege una dintre cele construcţii,
deşi ele se distribuie la registre stilistice diferite. În cazul în care nominalul
este numeral, este posibilă numai realizarea prepoziţională:
(33) Am dat la trei dintre ei de mâncare.
Dublarea obiectului indirect
Obiectul indirect este dublat de clitic (formă pronominală neaccentuată, în D):
(34) Le-am dat copiilor nişte mere.
Realizările Obprep
Obiectul prepoziţional este ocurent în construcţiile în care verbul „cere“
obligatoriu un context prepoziţional: a apela la, a beneficia de, a abuza de, a
excela în, a milita pentru, a se preta la…
(35) El se teme de şerpi.
5. Atributivul
a) Atributivul de bază (numele predicativ)
Poziţia sintactică nume predicativ este considerată 22 o poziţie sintactică de sine
stătătoare, cerută de un centru verbal cu anumite particularităţi combinatorii.
Această interpretare este în contradicţie cu Gramatica Academiei, unde
predicatul este considerat parte principală de propoziţie, iar propoziţia
predicativă este propoziţie subordonată.
Aşa cum Obiectul direct este impus de un verb tranzitiv, numele predicativ
apare ca o restricţie combinatorie a clasei de verbe copulative; de apariţia NP
22
v. Valeria Guţu-Romalo, (1973), Gabriela Pană Dindelegan (1974), G.G. Neamţu (1986)
42
este răspunzător verbul regent, substituţia verbului atrage dispariţia numelui

predicativ, aşadar schimbarea regimului verbului:
(36) Apariţia lucrării înseamnă un succes (NP).
(37) Apariţia lucrării reprezintă un succes (Obdir).
(38) Cartea este a elevului (NP).
(39) Cartea aparţine elevului (Obdir).
Ca orice poziţie sintactică distinctă, cerută de particularităţile combinatorii ale
verbului centru, NP se defineşte prin relaţii sintagmatice şi paradigmatice
proprii (clase de substituţie, relaţii şi vecinătăţi proprii). În plan sintagmatic,
NP participă la o structură obligatoriu ternară, intrând în relaţie directă atât cu
verbul, cât şi cu subiectul. În comparaţie cu alte poziţii subordonate, care
stabilesc relaţii binare, NP se raportează simultan la alte două componente ale
propoziţiei, fără ca acestea să fie coordonate sau identice referenţial. Relaţia
faţă de verb este deosebit de strânsă, manifestându-se prin neomisibilitate şi
prin restricţie de caz: formă de N (când este morfologic posibil). Omisiunea
NP are drept consecinţă fie construcţii ambigue, fie construcţii incomplete
(agramaticale):
(40) *El devine medic.
(41) ?El ajunge medic.
Spre deosebire de predicat, care nu admite coordonarea, NP admite
coordonarea, realizându-se ca NP multiplu.
Gramatica Academiei susţine că NP aparţine predicatului (nominal);
argumentele pe care le aduce sunt de natură semantico-lexicală:
- lipsa autonomiei lexicale (verbele copulative au conţinut semantic mai
slab decât verbele predicative)
- participarea vecinătăţii NP la sensul global al predicatului
Aceste argumente nu sunt suficiente pentru a proba lipsa de autonomiei a
poziţie sintactice NP, pentru că toţi determinanţii obligatorii au această
trăsătură, acelaşi efect.
În plan paradigmatic, NP se manifestă ca o funcţie cu clasă de substituţie
distinctă:
43
 nominal în N
(42) El este profesor.
 adjectiv în N
(43) El este frumos.
 grup prepoziţional (substituibil cu nominal)
(44) Casa este de cărămidă.
 Adverb (adverb de mod, adverb modal, adverb predicativ)
(45) Casa este aşa / astfel / asemenea / [cum era]. – adverb de mod
(46) Este uşor / urât / greu (să faci asta / a face / de făcut). – adverb
modal
Să se compare:
(47) Fumatul este nesănătos. - adjectiv
(48) E nesănătos să fumezi. – adverb modal
Adverbele predicative se pot explica prin transformarea de suprimare a
copulei:
(49) Bine că ai venit!
(50) Destul că îl văd zilnic
 propoziţia relativă
(51) El ajunge [ce îşi doreşte]. – relativ pronominal
(52) El ajunge [cum îşi doreşte] – relativ adverbial
(53) Întrebarea este [unde / cine pleacă] – relativul e marcă a interogaţiei
şi substitut
 propoziţia conjuncţională
(54) Speranţa este [că / să / ca … să …]
(55) Întrebarea este [dacă…]
 forme verbale nepersonale
(56) Dorinţa ei este de a pleca. - infinitiv
(57) Este de dorit să se lucreze mai bine. – supin (construcţie impersonală)
(58) Suferinţa ei era de nedescris. – supin (construcţie personală)
 interjecţia
(59) El a ajuns / este vai de el.
44
Nu toate verbele care admit NP realizează toate posibilităţile de exprimare ale

NP. De exemplu, verbul a veni nu admite adjectiv sau Gprep.
(60) El îmi vine cumnat.
(61) *El îmi vine fericit.
Clasa de substituţie se păstrează intactă în condiţiile trecerii verbului copulativ
la o formă nepersonală; regimul verbal este răspunzător de clasa de substituţie,
pentru că poziţia de NP este atribuită de un centru verbal copulativ, indiferent
de modul al care se află acesta.:
(62) Fiind fericită, i-a iertat pe toţi.
Adoptarea unei interpretări relaţionale a NP a avut, pe lângă avantajul teoretic
– includerea NP într-un sistem coerent de tratare a determinanţilor verbali ca
poziţii selectate şi atribuite de centrul verbal – şi avantaje aplicative, utile la
nivel şcolar 23:
 analiza convenabilă a construcţiilor cu verb copulativ la mod nepersonal
(63) De ajuns doctor nu e uşor. (tradiţional, întreaga grupare supin +
substantiv se consideră subiect)
 distingerea subiectului de NP pe baza structurii binare vs ternare, în
construcţii de tipul:
(64) E nevoie de tine / E soare / Mi-e frig… (nominalele sunt S, şi nu NP)
sau în construcţii de tipul:
(65) O pierdere (NP) de timp au devenit întâlnirile(S) acestea.
 distingerea poziţiilor dezambiguizatoare pentru anumite verbe:
din analiza relaţională, se observă că poziţiile neomisibile, care participă la o
structură ternară, sunt NP, spre deosebire de determinanţii de alt tip, care se
află într-o relaţie de tip binar – numai cu verbul.
verb determinant NP alt determinant
a ajunge acasă doctor
a arăta palid o carte
a se face doctor o treabă
a ieşi doctor pe uşă
23
v. G. Pană-Dindelegan, (1993)
45
a însemna ceva cu cretă

a rămâne repetent acasă
a se ţine mândru de glume
a veni cumnată cineva
a se alege leneş cu o fractură
Cercetătorii au urmărit exclusiv perspectiva relaţională, ignorând perspectiva

logico-semantică, însă NP este purtător al predicaţiei logice (numele şi
adjectivele funcţionează ca predicate logice cu un singur argument). Noutatea
teoriei propuse de Gabriela Pană-Dindelegan constă în faptul că nu numai
sintactic, ci şi semantic se poate susţine soluţia unei poziţii sintactice NP
distincte 24.
b) Atributivul transformat (elementul predicativ suplimentar)
Particularităţile sintactice ale construcţiei cu EPS în raport cu NP
 natura „de suprafaţă “ a construcţiei
Construcţiile cu EPS sunt derivate dintr-o structură de bază:
(66) El este / devine / iese profesor.
Verbele a fi, a deveni, a ieşi nu se pot construi decât cu NP, dacă îşi
păstrează sensul nemodificat. Verbe ca cele din exemplele de mai jos, se
pot construi şi altfel:
(67) a. Eli îmi pare vesel.
b. El măi consideră inteligent.
În (60. a) se poate opta pentru construcţia cu subordonată conjuncţională
SB, iar în (60.b) se poate opta pentru subordonata CD:
(68) a. Îmi pare [că eli este vesel].
b. El consideră [că eui sunt inteligent].
Verbele a părea şi a considera nu sunt verbe copulative.
 natura bipropoziţională a structurii „de bază “ corespunzătoare
construcţiilor cu EPS
Între cele două propoziţii se stabileşte, de obicei, un raport de coordonare:
24
v. G. Pană Dindelegan (1993)
46
(69) Eli se întoarce şi Eli este vesel. → Eli se întoarce vesel.

dar este posibil să existe şi un raport de subordonare:
(70) Îmij pare [că eli este vesel]. → Eli îmij pare vesel.
(71) Eli consideră [că euj sunt inteligent]. → Eli măj consideră inteligent.
 istoria transformaţională diferită a construcţiilor cu EPS şi NP
Construcţiile rezultă din transformări de tip diferit (v. cele 10 tipuri identificate
în Dindelegan (1976)):
(72) Cărţile trebuie citite. (EPS)
Construcţia de sub (65) este diferită de (64), atât în privinţa structurii de
bază, cât şi în privinţa transformărilor.
 natura sintactic eliptică şi semantic concentrată a construcţiilor cu
EPS
Construcţiile rezultă din suprimarea copulativului (El s-a întors vesel), sau din
suprimarea verbului existenţial (L-am ştiut acolo), dar şi a auxiliarului pasiv
(Cărţile trebuie citite), precum şi din suprimarea componentelor identice
referenţial din a doua propoziţie.
 ambiguitatea construcţiilor cu EPS
(73) Ea îmi vorbeşte nemulţumită.
poate proveni din:
(74) Ea îmi vorbeşte şi Ea este nemulţumită.
sau din:
(75) Ea îmi vorbeşte pentru că este nemulţumită.
Caracteristica sintactică esenţială a construcţiilor cu EPS, indiferent de modul
de obţinere, este amalgamarea sintactică a celor două propoziţii din structura
„de bază “.
(1) în cazul coordonării propoziţiilor, amalgamarea se obţine ca efect al
suprimării componentelor din a doua propoziţie, a celor identice cu cele
din prima, deci recuperabile semantic: eli se întoarce şi eli este vesel → eli
se întoarce vesel.
47
(2) În cazul unui raport de subordonare, amalgamarea este efectul ridicării

unui component din subordonată în regentă, fie ca ridicare a subiectului în
poziţie de subiect (a), fie ca ridicare a subiectului în poziţie de obiect (b).
(a) Sub → Sub
(76) Pare [ca ei să fie obosiţi] → Ei par (să fie ) obosiţi.
(77) Trebuie [ca lucrările să fie citite] → Lucrările trebuie (să fie) citite.
(78) Se dovedeşte [că lucrările sunt greşite] → Lucrările se dovedesc (că
sunt) greşite.
(79) Merită [să fie văzute filmele] → Filmele merită (să fie) văzute.
(80) S-a nimerit [să fiu (eu) acolo] → M-am nimerit (să fiu) acolo.
Ridicarea s-a asociat cu modificarea statutului morfosintactic al regentului
impersonal, uneori cu suprimarea elementelor recuperabile semantic din
subordonată, determinând opacizarea organizării sintactice originare, deci
îngreunând refacerea mentală a structurii iniţiale. Din propoziţia subiectivă se
păstrează participiul pasiv (adjectivul participial) - obosiţi, citite, văzute,
greşite – sau adverbul – acolo -, care ajung într-o poziţie neargumentală, deci
în vecinătatea unui verb care nu le poate atribui funcţia. Suprimându-se verbul
din subordonată, aceasta nu mai poate funcţiona ca în structura de bază, căci
poziţia Sub este acum ocupată de subiectul ridicat, ea dobândind statutul de PS
(predicativă suplimentară). 25
(b) Sub →Ob
(81) El vede [că eu sunt bolnav] → El mă vede [că sunt] bolnav.
(82) Eli consideră [că eli este inteligent] → El se consideră [că e]
inteligent.
(83) Eli doreşte [ca eli să fie ministru] → El se doreşte [să fie] ministru.
Reflexivul din (75) şi (76) se explică printr-o operaţie suplimentară de
reflexivizare, intervenită ca urmare a faptului că subiectul subordonatei şi al
regentei sunt coreferenţiale şi, deci, prin ridicare, ajunge în poziţia unui Obdir
25
pentru aceste construcţii s-a propus soluţia – predicat verbal compus; soluţia cu
predicativă suplimentară prezintă avantajul de a grupa în acelaşi tipar sintactic mai
numeroase şi mai variate construcţii decât cele cu verbe la conjunctiv subordonate predicatului
verbal compus.
48
coreferenţial cu subiectul regentei, ceea ce determină, implicit, producerea

reflexivizării: eli vrea / eli să fie bolnav → eli vrea eli / să fie bolnav → eli sei
vrea bolnav.
Ridicarea subiectului în poziţie de obiect direct, asociată cu suprimarea
elementelor recuperabile semantic din subordonată, a adus adjectivul bolnav
într-o poziţie neargumentală, poziţie în care nu i se mai poate atribui funcţia de
NP, nu mai primeşte nici caz de la verbul vecin. Ridicarea, în condiţiile
păstrării verbului din regentă, deci în condiţiile păstrării subordonatei
conjuncţionale sau relative - el mă vede că sunt obosit / el mă vede cum
muncesc – se asociază cu pierderea funcţiei originare de CD, poziţia Obdir
fiind ocupată de elementul ridicat. Propoziţia subordonată va fi, aşadar PS
(predicativă suplimentară), astfel păstrându-se şi corespondenţa EPS / PS: el
mă vede trist / [că sunt trist].
Clasa de substituţie a EPS:
 substantiv
 adjectiv
 adverb
 propoziţie conjuncţională
 propoziţie relativă
6. Circumstanţialul
Gramatica generativă distinge două poziţii sintactice: Circ1 şi Circ2. Circ1 este dominat de
nodul P, iar Circ2 domină GAv. Ceea ce au în comun cele două circumstanţiale este relaţia de
dominare, posibilitatea comună de a se realiza prin adverb. Ceea ce le deosebeşte este
caracterul obligatoriu vs facultativ: Circ1 are o relaţie mai laxă faţă de Predicat, fiind
suprimabil, facultativ, pe când în cazul Circ2 relaţia cu verbul predicat este mai strânsă. Să se
compare:
(84) El se comportă normal Circ2
(85) El scrie frumos. Circ1
Orice verb al limbii române admite Circ1, dar nu orice verb admite Circ2.
Realizările celor două circumstanţiale:
 adverb
 prepoziţie + adverb
 prepoziţie + nominal
 nominal fără prepoziţie
 propoziţie conjuncţională
49
8. Cantitativul
Ca şi în cazul Circ, se pot distinge două poziţii Cant1 şi Cant2, pe baza relaţiilor cu
vecinătăţile:
(86) El cântăreşte zece kilograme. Cant2 (determinant obligatoriu)
(87) El învaţă două ore. Cant1 (determinant facultativ)
Realizările cantitativului:
 numeral + (de) + nominal
 adverb
 grup nominal
50
VII. Construcţii interogative şi relative în limba română
1. Construcţii relative
- specie de subordonată circumscrisă după tipul de conectiv, incluzând orice
subordonată introdusă prin relativ pronominal, adjectival sau adverbial
- poate ocupa orice poziţie în structura frazei
- prezenţa relativului este absolut obligatorie în limba română
2. Construcţii interogative
- tip de propoziţie / frază în clasificarea enunţului după modul de comunicare
instituit de locutor
- clasificare: I totale / parţiale; directe / indirecte
Pronume, adjective şi adverbe relative şi interogative
- caz de omonimie morfologică
Particularităţi ale limbii române:
- limbă pro-drop – lipsa subiectului în propoziţii finite
- inversiune liberă în propoziţiile simple: Ion vine / Vine Ion
- deplasare la distanţă a subiectului relativ-interogativ
- existenţa cliticelor
Interogativele – (particularităţi ale limbii române)
- inversiunea S-V este obligatorie: De unde ştii d-ta norocul meu? /
Mam'mare îl întreabă dacă-l doare nasul.
- Fiind o limbă 'pro-drop', b poate lipsi: Cât am de plată? / Unde ai fost?
- Obligatoriu 'pied-piping': Despre ce vorbesc tinerii de azi?
- poate fi interogat şi obiectul direct dublat: Pe care l-ai examinat?
- Se autorizează deplasarea la distanţă a subiectului: Cine se întreabă toţi ce
a câştigat? / Cine crezi că îl iubeşte pe Ion?
- Nu există interogative infinitivale (v. relative infinitivale)
51
VIII. Împletiri ale regentei cu subordonata
1. Acomodarea formei relativului după regimul regentului

Regenţi posibili:
- Verb sau adjectiv cu regim cazual de D: Dau cui cere. / Recunoscător cui a
alergat.
- Verb, adjectiv sau adverb cu regim prepoziţional: Să blesteme pe-oricine de
mine-o avea milă. / Râd de câte-ascult. / Elena e austeră cu cine o
bănuieşte de infidelitate. / Nu se pun alăturea de ceea ce a făcut.
- Substantive sau pronume construite cu G sau prepoziţional: Prezentarea a
ceea ce e mai strident / Nimic din ce au spus / ca dovadă de ce suflet stă în
piepţii unei rochii. / Merită recunoştinţa noastră şi a câtor generaţii se vor
succeda.
Relativul poate fi şi adverbial: Înamoraţi de cum zâmbeşti…
2. Ipostaze sintactice ale ridicării componentelor din subordonată în

regentă
Ridicare = deplasarea unui component (într-o structură multipropoziţională)
spre stânga, cu trecerea peste un regent verbal.
a) Construcţii rezultate din trecerea constituentului nominal peste un nod
verbal:
Ion trebuie / s-a nimerit / era să / mi se pare că / se dovedeşte că / fie(este)
acolo.
b) Construcţii rezultate din trecerea constituentului nominal peste un nod
adverbial:
Cartea aceasta e necesar să fie cea mai bună.
c) Construcţii rezultate din trecerea constituentului nominal peste două noduri
verbale şi adverbiale:
Nu ajunsese încă ceea ce bănuiam că trebuie să ajungă.
Erau întrebări cărora probabil că vor încerca să le afle răspuns.
d) Dislocarea la stânga:
52
Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui.

Să transformi la propriu apa în vin, iată o realizare măreaţă.
Legarea sintactică totală sau parţială a componentului deplasat are consecinţe
sintactice importante în organizarea enunţului.
Motivaţiile sunt de natură:
- pragmatică: alegerea în capul enunţului a componentului care asigură
coerenţa discursului, focalizarea interesului
- semantică: mijloc de modalizare, de subiectivizare a enunţului
- sintactică: deplasarea este facultativă în cele mai multe situaţii.
Deplasarea este obligatorie în situaţiile:
♦ fraze interogative parţiale:
Ce mai trebuie să fac şi n-am făcut?
Moşule, care crezi dumneata că e cea mai mare putere pe lume?
Ce tărie de cuget trebuie să aibă acest om?
Cât ai vre tu să trăieşti?
♦ fraze exclamative:
Cât de amărâtă trebuie să fii!
♦ subordonate relative pronominale sau adverbiale:
blestemele care nu se putea să nu plouă asupra lui
cel pe care veniseră să-l ia înapoi
întrebări cărora încercau să le afle răspuns
acela în care te-ncredeai sau în care te făceai că te-ncrezi
în urma unui accident stupid, de care nu simte că e cu nimic vinovat
3. Consecinţe sintactice şi morfosintactice ale ridicării:

- ridicarea produce o perturbare a organizării originare, opacizând
organizarea iniţială şi creând construcţii cu un anume grad de
discontinuitate
- construcţiile deviante se autoreglează ulterior, semn că lectura textului se
face pe grupuri sintactice şi nu pe componente izolate: Pe cine trebuia să
anunţi?
53
- devierile ireversibile: schimbarea statutului flexionar al verbului

impersonal: Cărţile trebuiau să fie citite / Materialele se dovedesc că sunt
utile / Tu eşti imposibil de contrazis / eu m-am nimerit acolo / tu îmi pari
că eşti obosit
- reanaliza este posibilă când nu a fost modificat statutul verbului
- soluţia pentru devierile ireversibile: EPS:
a) suprimarea copulativului: Pepenii s-au nimerit copţi / Tu pari obosit / Ideea
se dovedeşte falsă
b) suprimarea auxiliarului pasiv: Cărţile trebuiau citite / Filmele meritau
văzute
c) suprimarea existenţialului a fi: M-am nimerit acolo / Fetele întâmplându-se
de faţă
Structurile de mai sus nu mai sunt transparente, trimit la o interpretare de
suprafaţă îndepărtată de structura de adâncime. b şi Eps sunt funcţii atribuite
de verbul suprimat din subordonată.
4. Asocierea celor două variante de împletire
Se împletesc trei propoziţii, determinând amalgamarea funcţiilor relativului în
cadrul unui grup sintactic cu trei centre:
Când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă
ziua de mâine…
O scenă nefirească pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim sănătatea
morală…
Mă ţinea la curent cu ceea ce bănuia el că li se întâmplă
54
IX. Propoziţii subordonate conjuncţionale
1. Clasificare
• după natura morfologică a centrului:
- verbal
• după istoria derivativă:
- obţinute după reguli de structură (necircumstanţiale şi
circumstanţiale)
- rezultate din transformări
Secvenţa ocurentă în structura de bază: …Nominal ˆ Conj ˆ P devine
determinant al verbului prin suprimarea Nominalului
2. Propoziţii introduse prin conjuncţiile să şi că:
a. istorie derivativă
Nominal ˆ Conj ˆ P, unde nominalul este lexicalizat ca faptul, iar P este
neinterogativă;
Toate tipurile de propoziţii conjuncţionale, cu excepţia obiectivei indirecte:
SB: Îl interesează ˆ faptul ˆ să plece. Îl interesează el să plece
OD: El află ˆ faptul ˆ că am plecat. El află că am plecat
Obsec: El mă roagă ˆ faptul ˆ eu să îl ajut. El mă roagă eu să îl ajut
Obprep: El se teme ˆ de faptul ˆ el să plece. El se teme el să plece
Alegerea lui că / să este condiţionată de regimul verbului anterior sau semantic
(opoziţia de modalitate real / posibil).
b. indicaţii de ordonare:
- suprimarea nominalului faptul
- suprimarea subiectului redundant din subordonată
- este posibilă, anterior suprimării Nominalului, o pasivizare şi o nedefinire a
agentului:
Oricine a aflat ˆ faptul ˆ că ei au plecat ˆ T PAS ˆ S-a aflat de către oricine ˆ
faptul ˆ că ei au plecat ˆ T NEDEF ˆ S-a aflat ˆ faptul ˆ că ei au plecat ˆ TSUPR
NOMˆ S-a aflat ˆcă ei au plecat.
55
3. Propoziţii introduse prin dacă:

Dacă este semnul de suprafaţă al unei interogative totale: Mă întreabă dacă
plec.
• istorie derivativă
- transformare interogativă totală
- suprimarea nominalului faptul
Tipuri de subordonate:
SB: Mă interesează dacă pleci.
OD: El întreabă dacă pleci.
Obsec: El mă întreabă dacă pleci.
Obprep: Mă gândesc dacă să plec.
4. Propoziţia atributivă
Istorie derivativă similară, cu deosebirea identităţii nominalelor: Obiceiul este
obiceiul să plece.
Transformări:
- sum pro habeo: El are gândul ˆ El să plece ˆ Gândul lui este gândul ˆ El să
plece
- suprimarea nominalului redundant: Gândul lui este ˆ El să plece.
- (suprimarea subiectului redundant): Gândul lui este să plece.
În cazul interogativelor totale cu dacă este implicată şi o transformare
interogativă:
El are întrebarea ˆ Conj ˆ noi venim sau nu ˆ Întrebarea lui este întrebarea ˆ
Conj ˆ noi venim sau nu ˆ Întrebarea lui este dacă noi venim.
56
57

LRC An III Sem. 1 - Tutore R. Saftoiu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LRC An III Sem. 1 - Tutore R. Saftoiu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

Centrul de Învăţământ la Distanţă

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

AUTOR: Mihaela GHEORGHE

ANUL III, SEM. I

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

ANUL III, SEM. I

Notele de curs de mai jos reprezintă o introducere în studiul sintaxei

A. REACTUALIZAREA NOŢIUNILOR DE SINTAXĂ

B. INTRODUCERE ÎN SINTAXA GENERATIVĂ

nu pe unităţi individuale. Unităţile există în virtutea relaţiilor pe care le

b) orice altă aserţiune din A trebuie dedusă din aceste aserţiuni

termen care desemnează diverse abilităţi: competenţă gramaticală,

(7) El o mănâncă rece.

sintaxei, teoriei formării enunţurilor, un rol central în sistemul limbii.

Universaliile formale: au un caracter abstract şi ţin de organizarea însăşi a

de caracterul uniform al învăţării lingvistice (achiziţia limbajului), în ciuda complexităţii şi a

II. Aparatul tehnic transformaţional

1. Centralitatea sintaxei. O distincţie majoră: structură de adâncime vs

Aux V Art Nom

-l poştaş pf.c. a aduce –a veste

(16) este indicatorul sintagmatic pentru (11)

Nedef Aux V Art Nom Prep GN

pf.c a aduce -l copil de mână

Gramatica transformaţională formulează următoarea ipoteză 9 cu privire la

b) Două enunţuri sunt omonime dacă au o structură de suprafaţă

Regulile de transformare sunt întotdeauna posterioare regulilor de rescriere.

2. Concepţia cursului. Sintaxa transformaţională a limbii române

III. Concepte operaţionale în sintaxă

• adverbul ca regent al numelui: *[Av – N], cu excepţia lui asemenea /

este una din formele de manifestare a constrângerilor sintactice:

organizarea unui enunţ, procură cea mai mare informaţie gramaticală şi

(1) Elevii şi studenţii au început cursurile.  sintagmă endocentrică

după scopul comunicării

Există diferenţe între cele două categorii de interogative, căci forma

1. Enunţuri modalizate. Modalizatorii

• epistemice (modalităţi legate de cunoaştere)

• deontice (modalităţi legate de norme)

• apreciative (modalităţi legate de aprecieri)

Enunţurile modalizate epistemic presupun doi modalizatori:

obiectivă a valorilor. Aprecierile pot fi emotive sau non-emotive, în funcţie

2. legătură conjuncţională – cu conjuncţia că sau să, depinzând de natura

A şi B sunt în relaţie de interdependenţă dacă şi numai dacă A cere cu

La nivel sintactic, relaţia de coordonare este identică cu apoziţionarea,

Teoria relaţiilor a lui Hjielmslev permite recunoaşterea paradigmaticului în

VI. Organizarea grupului verbal. Descrierea

G Pred Circ1 Cant1

Predicat Subiect Obdir Obind Obsec Obprep Atributiv Circ2

Niveluri de definire a funcţiei sintactice:

 pronume nesubstitute şi semiindependente

 subiectul în alt caz decât în nominativ

Subcategorizarea verbelor în funcţie de subiect:

Predicaţia este realizată de propoziţie în întregimea ei, nu doar de predicat,

contraargumente: G.Pană Dindelegan, (1993), passim şi G.G.Neamţu,

Tipare specifice limbii române:

• construcţia are un rol funcţional important: asigură distingerea a două

• se manifestă reacţia limbii de respingere a poziţiei Obsec, datorită

Din punct de vedere relaţional, Obind se caracterizează prin subordonarea

este răspunzător verbul regent, substituţia verbului atrage dispariţia numelui

Nu toate verbele care admit NP realizează toate posibilităţile de exprimare ale

a însemna ceva cu cretă

Cercetătorii au urmărit exclusiv perspectiva relaţională, ignorând perspectiva

(69) Eli se întoarce şi Eli este vesel. → Eli se întoarce vesel.