Anul al III-lea, semestrul 1

Anul universitar 2016 - 2017

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Titularul disciplinei: Conf. univ. dr. Valeriu MARINESCU

Suport de curs

Prezentul material este elaborat pentru a-i ajuta pe studenţi în asimilarea

informațiilor din cursul tipărit:

Valeriu Marinescu – Momente de referinţă ale evoluţiei limbii

române literare, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Vor fi parcurse următoarele capitole:

I. Chestiuni teoretice – p. 9 - 18;
II. Începuturile scrisului în limba română – p. 19 - 27;
III. Perioada 1640 – 1780 – p. 28 - 48;
IV. Contribuţia cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir la
dezvoltarea limbii române literare – p. 49 - 69;
V. Epoca de tranziţie de la epoca veche la epoca modernă – p. 70 – 76.

Obiectivul principal urmărit:

La sfârşitul semestrului de instruire, studenţii vor fi capabili să
cunoască originile limbii române literare şi baza ei dialectală, să încadreze
corect textele reprezentative într-o anumită perioadă a istoriei limbii române
literare, pe baza particularităţilor acestora, să conştientizeze evoluţia normelor
limbii române de la începuturi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
să evalueze, în formulări proprii, limba şi stilul unor scriitori români „vechi”.

Conţinutul tematic al cursului

Din necesităţi didactice, materia a fost structurată în cinci mari teme,
după cum urmează:
Tema 1:

1
Conceptul de „limbă literară”
Periodizarea istoriei limbii române literare
Originile limbii române literare
Baza dialectală a limbii române literare

Tema 2:
Începuturile scrisului în limba română
Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti (particularităţi fonetice,
morfologice, sintactice şi lexicale)

Tema 3:
Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780
Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780: Cazania
mitropolitului Varlaam, Noul Testament de la Bălgrad; Psaltirea lui Dosoftei
(1673); Biblia de la Bucureşti (1688); Didahiile lui Antim Ivireanul

Tema 4:
Contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii române literare:
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce
Cronicarii munteni
Dimitrie Cantemir
Influenţa turcească şi influenţa neogreacă asupra limbii române literare

Tema 5:
Perioada de tranziţie de la epoca veche la epoca modernă
Şcoala Ardeleană

Bibliografie:
1. Gheţie, Ion; Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985
2. *** Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780).
Coordonator: Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997
3. Marinescu, Valeriu – Istoria limbii române literare. Sinteze, Bucureşti,
Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2006 (Partea întâi: Aspecte
metodologice şi teoretice – p. 9-22 şi Partea a doua: Epoca veche – p. 23-
98)
4. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Craiova, Editura Vlad
& Vlad, 1996

2
5. Rosetti, Al. – Schiţă de istorie a limbii române de la origini şi până în
zilele noastre, Bucureşti, Editura Albatros, 1976
6. Rosetti, Al; B. Cazacu; Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol. I.
Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971

PREZENTAREA SCHEMATICĂ A TEMELOR

TEMA NR. 1

Această temă are ca obiectiv prezentarea unor chestiuni teoretice

importante, legate de limba noastră de cultură (şi descoperite în manualul
indicat mai sus după cum urmează):
- Conceptul de „limbă literară” (p. 9 - 13);
- Periodizarea istoriei limbii române literare (p. 13 - 15);
- Originile limbii române literare (p. 15 - 17);
- Baza dialectală a limbii române literare (p. 17 - 18).

- limba literară – varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată

printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită
stabilitate şi unitate
- obiectul istoriei limbii române literare – constituirea şi dezvoltarea normelor
limbii literare, de la origini până în zilele noastre
- norma unică supradialectală
- norma limbii literare – expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic,
expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă
- cele mai importante perioade ale istoriei limbii literare: epoca veche (din
prima jumătate a secolului al XVI-lea până în 1780) şi epoca modernă (din
1780 până în prezent )
- începuturile românei literare: în secolul al XVI-lea, în perioada din care
datează primele texte literare
- baza limbii române literare: graiul muntean (muntenesc).

3
TEMA NR. 2

Această temă are ca obiectiv familiarizarea studenţilor cu trăsăturile

generale ale primelor texte româneşti. Din manual, se va studia cu atenţie
capitolul II intitulat Începuturile scrisului în limba română (p. 19 - 27).

Cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit nu sunt anterioare
secolului la XVI-lea, cap de serie fiind Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung
(1521).

Temă de casă: Citiţi acest text, reprodus mai jos, şi identificaţi particularităţile
limbii române folosite la începutul secolului al XVI-lea.

Mudromu i plemenitomu, i čistitomu i b[o]gom darovannomu jupan

Hanăş Begner ot Braşov mnog[o] zdravie ot Neakşul ot Dlăgopole
(=Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş
Begner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).
I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnietale za (=despre) lucrul turcilor, cum am
auzit eu că înpăratul au eşit den Sofiia şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus
pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie
me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ciale corabii ce ştii şi
domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii ca bagă den tote oraşele câte 50
de omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte
meşter(i) den Ţ[a]rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul
ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lui Mahamet beg cum
am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiu Negre cumu i-au dat
înpăratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţara
Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi
Băsărab de acel lotru de Mahamet beg mai vârtos de domniele vostre. I pak
spui domnietale, ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui
domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la
tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I b[o]gu te veselit (=şi Dumnezeu să te bucure). Aminu.

- textele rotacizante: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea

Hurmuzaki şi Codicele Voroneţean
- activitatea diaconului Coresi (originar din Târgovişte, trăind aproximativ
între 1510 - 1581): Catehismul luteran (tipărit sub titlul Întrebare

4
creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania, Liturghierul, Psaltirea
românească, Molitvenicul, Psaltirea slavo-română etc.

Temă de casă: Citiţi Psalmul 101 din Psaltirea Scheiană şi din Psaltirea
slavo-română a lui Coresi (texte reproduse în manual la p. 22 - 23) şi încercaţi
să le comparaţi sub raport lingvistic. Pentru aceasta, este absolut necesar să
cunoaşteţi, cu ajutorul manualului, care sunt particularităţile fonetice,
morfologice, sintactice şi lexicale avute de primele texte româneşti. Succes !

TEMA NR. 3

Obiectivul acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către studenţi, a

caracteristicilor generale avute de textele româneşti din perioada 1640-1780.
Pentru detalii, studenţii sunt invitaţi să parcurgă, din manual, informaţiile
cuprinse în capitolul III (p. 28 - 48).

- importanţa perioadei 1640 - 1780 (cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără

precedent; în Moldova şi în Muntenia, apar tipografii în care se desfăşoară o
bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce
vor contribui la răspândirea limbii române literare şi la unificarea ei)

Temă de casă: Pe baza informaţiilor din manual, observaţi care sunt

principalele trăsături fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale avute de
textele din această perioadă. Succes !

- Cazania lui Varlaam (1643)

- mitropolitul Simeon Ştefan: Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia,
1648)

Temă de casă: Citiţi, mai jos, Predoslovia cătră cetitori din Noul Testament
de la Bălgrad şi observaţi ce probleme legate de limba română ridică
mitropolitul Simeon Ştefan.

Cetitorilor într-ačastă sf[â]ntă carte; milă, pace şi sănătate de la

tatăl, domnul nostru I[su]s H[risto]s!
Începeniia ceştii sf[i]nte cărţi. Trebuiaşte să ştiţi şi să înţelegeaţi
despre ceaste lucruri carele sunt scrise pre rându.

5
 1. Acest testament l-au început a-l izvodi ermonah Selivestru, din
porunca şi chelşugul măriei sale, şi el s-au ustenit cât s-au putut şi curând îi
s-au tâmplat lui moarte. Iară noi, socotind şi luând aminte, găsit-am multă
lipsă şi greşeale în scriptura lui, pentru neînţelesul limbiei şi cărţii greceşti.
Pentr-aceaea noi am început dintâiu a-l posledui şi unde n-au fost bine am
isprăvit şi am împlut, şi am tocmit din cât am putut.
Ce numai ačasta să ştiţi, că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce
toate câte am putut afla, – greceşti şi sârbeşti şi lătineşti, carele au fost
izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grečască, – le-am cetit şi
le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi
pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintâiu din limbă grecească-
lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din
grečască şi e typărit în ţara Moscului. Şi socotind aceastea toate, varecarea
am îmblat mai aproape de cartea grecească, – de pre aceaea am socotit, –
însă de cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că d[u]hul sfânt au
îndemnat ev[an]gh[e]listii şi ap[o]s[to]lii a scrie în limbă grečască
testamentul cel nou, şi cartea grečască iaste izvorul celoralalte.
2. Ačasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamânt întâiu am pus şuma
la toate capetele, şi în şumă suntu stihuri, carele arată mai pre scurtu
lucrurile ce sunt scrise într-acel cap, pentru să se afle mai în-de-grabă ce va
vrea să caute, şi în toate capetele toate soroacele le-am pus cu număr carele
să chiamă sloveneşte s[ti]h, pentru că mai în toate limbile vedem că au acest
izvod de scriu cu stihuri, pentru că foarte-i lesne a găsi în-de-grabă ce veri
vrea să cauţi în numărul soroacelor.
3. De ačasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au
izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul
grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga, şi
poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce
sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente, şi altele multe carele nu
să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte
limbi încă le-au lăsat aşea.
4. Ačasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în
toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-
aceaea cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii
într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmânt, au vase, au altele multe nu le
numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii
aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşea şi cuvintele acealea sunt
bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceaea ne-am silit, den cât am putut,
să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ[i], iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de

6
vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţăr[i], de
ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip.
5. Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece
numaidecât, până nu vor socoti izvoadele, şi veţi afla pre ce cale am îmblat.
Adevăr, şi noi oameni suntem şi am putut şi greşi, săva că am silit den
cât am putut să nu greşim.
Mai vârtos de toate pre ačasta ne-am silit să ţinem înţelesul d[u]hului
sf[â]nt, că scriptura fără înţeles iaste ca şi trupul fără suflet.
Ačasta poftim de la tatăl Dumnezău şi de la domnul nostru I[su]s
H[risto]s, cum să vă înţelepţească d[u]hul sfânt, ca să înţelageaţi voia
sf[i]nţiei sale şi să faceţi carele sunt scrise într-ačastă carte spre slavă lui
Dumnezeu şi spre isp[ă]seniia voastră. Amin.

Dosoftei – versificator sau ctitor al poeziei lirice româneşti?

- Psaltirea pre versuri tocmită – particularităţi fonetice, morfologice,
sintactice şi lexicale

Temă de casă: Citiţi, din manual (p. 41 - 42), Psalmul 148 din Psaltirea lui
Dosoftei şi observaţi particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi
lexicale.

- sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se realizează prima

traducere integrală a Bibliei în româneşte – Biblia de la 1688
- Antim Ivireanul: tipograf, editor, traducător şi orator bisericesc;
îndrumătorul tiparului în Ţara Românească
- Didahiile – tehnici omiletice: afectarea modestiei, persoana I participativă,
stilul solemn, persuasiunea, argumentaţia, abstractizarea, exaltarea,
capacitatea de a coborî în concretul exemplului etc.; procedee stilistice ale
oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia, contrastul, pamfletul,
comparaţia, epitetul ornant
- Didahiile – specii literare incluse: imnul, rugăciunea, descrierea, portretul
(de cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului); întâlnim şi predici narative,
unde se rezumă viaţa sfântului prăznuit
- compoziţia didahiei: introducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de formule
de adresare (precum Feţii mei iubiţi!; Iubiţii mei ascultători!) şi de un motto
la 16 predici, care facilitează coborârea în subiect.

7
TEMA NR. 4:

Obiectivul principal al acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către

studenţi, a contribuţiei cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea
limbii române literare. Din manual, se vor parcurge informaţiile de la p. 49 -
69.

- prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară înregistrează o

fază nouă a evoluţiei sale, întrucât aceştia părăsesc (este drept, nu în totalitate)
limba textelor religioase şi pun la baza letopiseţelor pe care le redactează
graiul vorbit de ei înşişi; iată de ce vom descoperi multe elemente populare în
textele din această perioadă, elemente care, datorită culturii, datorită erudiţiei
cronicarilor, se îmbină cu procedeele de limbă cultă, savantă, cărturărească
(de pildă fraza de tip periodic din cronica lui Miron Costin)
- particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale – discutate
pentru perioada de până la 1780 – rămân valabile; în operele cronicarilor, se
găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda caracterului documentar
accentuat

Grigore Ureche: Letopiseţul ţărâi Moldovei → prezintă istoria acestei

provincii româneşti de la „al doilea descălecatu” al lui Dragoş-Vodă (1359)
până la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1594)
- cronica se caracterizează prin sobrietate, prin simplitate, prin concizie, prin
energie; naraţiunea are o desfăşurare firească, naturală, este liniară şi posedă
atributul cursivităţii
Trăsături stilistice:
- precizia – cronica este inteligibilă, termenii au proprietate;
- crescendoul narativ – la început, letopiseţul are izvoare puţine, însă, pe
măsură ce cronicarul primeşte informaţii, lucrarea devine mai bogată şi
mai dinamică;
- pregnanţa involuntară – plasticitatea limbajului, „harul limbii” (G.
Călinescu);
- dintre „tehnicile” folosite de Ureche, amintim enumerarea de fapte,
insinuarea, ironia, antiteza (de exemplu, Aron-Vodă pus în opoziţie cu
Petru Şchiopul), vorba memorabilă, plasată în împrejurări excepţionale (de
pildă, în faţa morţii – vezi cazul lui Ioan Vodă cel Cumplit).

Miron Costin – reprezintă, în cultura română, primul scriitor savant

- poemul filosofic Viiaţa lumii

8
- letopiseţul
- lucrarea polemică De neamul moldovenilor… (care se referă la originea
poporului român şi la epoca stăpânirii Daciei de către romani)
Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace – continuă cronica
lui Ureche, relatând evenimentele de la cea de-a doua domnie a lui Aron-
Vodă (1595) până la Dabija-Vodă (1661). Impresionează, în primul rând,
energia cu care Costin îşi conduce naraţiunea, spre deosebire de Ureche, în al
cărui letopiseţ putem spune că există mai multă acţiune decât povestire. Pe
Costin îl interesează ce fac oamenii, cum se mişcă, el descriind lumea în
mijlocul căreia trăieşte, iar pasiunea pentru anecdotic îi salvează stilul de
uscăciune.

Trăsăturile naraţiunii:
- conduita narativă subiectivă, stilul participativ, dat de formula „iubite
cetitoriule”, spre deosebire de redactarea glacială a cronicii lui Ureche;
- sistematizare, artă, compoziţie;
- caracterul descriptiv;
- înclinaţia către comic (Costin este interesat de bizarerii, de întâmplări
ciudate, putându-se vorbi, în cazul său, despre un gust al spectacolului şi
despre o înclinaţie către comic; din acest punct de vedere, el seamănă cu
Neculce şi cu cronicarii munteni, atraşi parcă numai de senzaţional);
- caracterul digresiv-cărturăresc → cronica lui Miron Costin reprezintă o
victorie a detaliului; Costin informează şi delectează în acelaşi timp,
deschizând paranteze de tip explicativ, iar frazele în sine semnalează un
scriitor care alege, judecă, fiind un comentator al istoriei, spre deosebire de
letopiseţul lui Ureche, unde nu există comentariu ideologic;
- diversitatea stilistică → se pot remarca mai multe tipuri de redactare:
rezumate narative, povestiri relativ autonome, discursuri, chiar epistole –
de exemplu, fragmentul ce relatează prăbuşirea domniei lui Vasile Lupu;
secvenţele tragice sunt prezentate pe un ton egal, cronicarul având
preocuparea să redea replica memorabilă – de pildă, aceea a lui Ştefan
Tomşa către vreun boier dat „în grija” călăului: „Să nu te ierte Dumnezeu
cu cel cap mare al tău”;
- Miron Costin este primul nostru reporter de război, datorită detaliilor
numeroase, datorită înregistrării exacte a locului, a împrejurărilor, a
momentului în care se desfăşoară războaiele; cronicarul intuieşte,
psihologic, situaţiile şi caracterele, reacţiile, psihozele colective, stările
iraţionale (a se vedea prezentarea răscoalei împotriva grecilor din vremea
lui Alexandru Iliaş);

9
- începuturile dialogului ca procedeu literar trebuie căutate în cronici; la
Grigore Ureche, reproducerile în vorbire directă sunt foarte rare, verbul
prin care se introduce vorbirea directă (întrebare şi răspuns) fiind „a zice”;
la Miron Costin, numărul intervenţiilor în vorbire directă este mult mai
mare decât la înaintaşul său, replica reprodusă în stil direct fiind precedată,
de multe ori, de întrebarea redată în stilul indirect-liber: „La slobozitul lui
Costin postelnicul din închisoare, au întrebat ceauşii cu pază l-or slobozi
au fără pază? Au zis chihaia vizirului: Unde să fugă, săracul?”

Ion Neculce - continuă letopiseţul lui Miron Costin, relatând

evenimentele de la Dabija-Vodă (1661) până la domniile Mavrocordaţilor
(1743).
- cronică memorialistică
- triumful naraţiunii anecdotice, decorative
- dorinţa de a uimi, ca în cărţile populare şi în mentalitatea povestitorului
popular, bârfe răutăciose, tendinţa spre caricatura întemeiată pe o anomalie
fizică
- cele 42 de legende istorice, reunite sub titlul O samă de cuvinte, cele mai
multe de origine folclorică
- oralitatea, care este spontană şi nu căutată (prin oralitate, înţelegem
însuşirea textului scris de a părea vorbit, ceea ce presupune o receptare
simultană vizuală şi auditivă a textului pentru decodarea lui exactă);
Neculce îl anticipează foarte bine pe Ion Creangă, după cum a observat G.
Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte
numaidecât în minte: Creangă”.

Temă de casă: Citiţi cea de-a 41-a povestire din ciclul O samă de cuvinte,
reprodusă mai jos, şi observaţi particularităţile lingvistice (fonetice,
morfologice, sintactice și lexicale).

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui

de moşia lui, prè învăţat şi cărturar şi ştiè multe limbi: elineşte, sloveneşte,
greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat şi umbla cu povodnici înainte
domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui
Ştefăniţă-vodă îi era prè drag, şi-l ţinè pre bine, şi tot la masă îl punè, şi să
giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar
când au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avè la Ştefăniţă-
vodă, ce au şedzut şi au scris cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţ sfredelit
şi le-au trimis la Constantin-vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca
să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din domnie.

10
Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriè, ce s-
au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi tot înapoi la Ştefăniţă-vodă
de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au prè
mâniet şi l-au adus şi pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cè mică,
şi au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă
hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l
lasă pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui
Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara
Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, şi-
l boţiè la nas, şi aşe din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul
la loc, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui Iliieş-
vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au
şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la
Alecsii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi
aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi
învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Şi era la mare
cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis la împăratul Alecsii Mihailovici sol la mareli
împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut
acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat al chitailor şi multe lucruri de
mirat au vădzut de acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de
pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum
înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alecsii
Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare şi i-au luat
aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi au şedzut câţiva
ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Pătru împărat, fiiul lui
Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară, în Moldova, de s-au bătut
cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-
au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alecsievici, de i-
au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.
Atunce Petru Alecsievici împărat au chemat senatorii şi au întrebat
dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acmu curund
să-l aduceţi”. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alecsievici,
împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit, şi
i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, până la un cap de
aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi
l-au dat în haznaoa cè împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de
pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.
Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au
schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au
trăit Cârnul până la a doa domnie a lui Mihai-vodă Racoviţă, şi atunce au

11
murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere
de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost
polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi
s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi de frate, de să
aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de la împărăţie, şi
acolo au murit.

Cronicarii munteni
- subiectivismul cu care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti
- cronicile pot fi privite dintr-un unghi jurnalistic
- limba cronicarilor munteni se distinge prin trăsăturile sale populare, dintre
care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală în limba română
literară, iar altele – mai puţine – s-au păstrat până astăzi în graiurile din
sudul ţării, ca elemente regionale; alături de acestea, întâlnim şi unele
fenomene arhaice.

Cele mai importante cronici munteneşti sunt:

1) Letopiseţul Cantacuzinesc – prezintă evenimentele de la 1290 (de la aşa-
crezuta întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru sau Negru-
vodă) până la 1688. Avem de-a face cu un corpus de texte puse cap la cap,
naraţiunea nu este omogenă, ritmurile narative diferă. După momentul
1663 (uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca lui
Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul unui pamflet, al
unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să omogenizeze textul.
Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia, imprecaţia, blestemul
arghezian, dar nu lipsesc nici comentariile religioase, întemeiate pe o
morală fatalist-creştină.
2) Cronica Bălenilor – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi prezintă
cam aceleaşi evenimente. Virulenţa merge în cunoscutul spirit balcanic,
descoperim disimularea, limbuţia maliţioasă, insinuarea, intenţia
mistificării, pamfletul, gustul farsei, înscenarea burlescă.
3) Istoria Anonimă a Ţării Româneşti (Anonimul Brâncovenesc) – prezintă
evenimentele petrecute de la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino
până la domnia lui Nicolae Mavrocordat (octombrie 1688 – martie 1717).
Autorul se simte atras de anecdotic, de pitoresc, iar opera se caracterizează
prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui istoria cu ajutorul imaginaţiei
scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea însăşi în
spectacol. […] Episoadele se înlănţuie într-o naraţiune punctată de

12
 numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi burleşti rând pe rând”
(Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900). Interesantă se
dovedeşte intuirea extraordinară a mecanismului dramatic; dramatizarea
este vie, intriga politică devine intrigă de teatru popular (a se vedea, spre
exemplu, scena aducerii la Brâncoveanu a paharnicului Staico sau aceea a
judecării clucerului Constantin în Divanul ţării). Avem de-a face cu o
scriere nucleică, materia epică nefiind, prin urmare, continuă, ci
coagulându-se în episoade, astfel încât se pot alcătui mici scenete, cu
personaje şi cu o atmosferă particulară.
4) Istoriile domnilor Ţării Româneşti – este un letopiseţ cu autor cunoscut,
Radu Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în perioada 1200 –
1729, Radu Popescu având ambiţia de a da o istorie completă, de la
întemeierea Munteniei până în zilele sale. Scenele sunt dinamice, limbajul
– energic, vorbirea directă apare de multe ori, se recurge la tehnica
acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la Călugăreni). Radu
Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze evenimente
semnificative, care să ilustreze trăsături de caracter. Radu Popescu
deschide seria marilor noştri pamfletari, în care se înscriu Ion Heliade
Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Al. Macedonski, Tudor Arghezi;
totuşi, odată cu întronarea lui Nicolae Mavrocordat, tonul se schimbă, iar
cronica devine un encomion, trimiţându-ne cu gândul la Radu Greceanu.
5) Radu Greceanu (unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti) reprezintă,
prin cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui Constantin Brâncoveanu,
intelectualul din epocile de opresiune care se străduieşte să spună frumos
lucruri inofensive, ocolind mereu complicaţiile.

Dimitrie Cantemir
- personalitate de factură enciclopedică, se manifestă în cele mai variate
domenii – istorie, filosofie, literatură, geografie, muzică, arhitectură,
matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit poliglot
- bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune
pentru cercetare
- scrierile în limba română: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau
giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor –
- contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în
domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare

13
de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze
o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el
- hiperbatul
- Scara numerelor şi a cuvintelor streine tâlcuitoare

TEMA NR. 5:

Obiectivul principal al acestei teme îl constituie prezentarea evoluţiei

limbii române literare la cumpăna veacurilor al XVIII-lea – al XIX-lea,
precum şi a rolului jucat de reprezentanţii Şcolii Ardelene în stabilirea unor
norme ortografice.

- anul 1780 reprezintă începutul unui lung proces de modernizare a limbii

române literare, proces care va dura până la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi va avea drept consecinţe realizarea caracterului unitar al limbii noastre
de cultură şi nuanţarea lexicului ei
- limba română literară va renunţa la un mare număr de elemente
neogreceşti (care se conformau greu structurii gramaticale româneşti şi
aveau o circulaţie limitată) şi se va îndrepta spre limba latină şi spre
limbile romanice (în special franceza şi italiana)
- contribuţiile aduse de Şcoala Ardeleană, de Ion Heliade Rădulescu, de
reprezentanţii curentului popular-istoric (precum Alecu Russo, Costache
Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi alţii) şi de cei ai direcţiilor latiniste
(Timotei Cipariu, A. T. Laurian, Aron Pumnul)
- primele gramatici ale limbii române, ca urmare a necesităţii de codificare a
limbii literare şi de creare a unei norme literare supradialectale

Şcoala Ardeleană
- moment de solidaritate intelectuală: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu, Radu Tempea, Vasile Aaron, Paul Iorgovici,
Ioan Molnar Piuariu şi alţii
- lucrări istorice şi filologice de mare erudiţie, în care se preiau de la
cronicarii umanişti problema originii latine a poporului nostru şi a limbii
lui, problema continuităţii neîntrerupte a elementului roman în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, problema unităţii românilor din toate
provinciile româneşti, limba literară constituind cea mai bună dovadă în
acest sens

14
- Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (apărută la Viena, în
1780, şi scrisă în latineşte) – cea dintâi gramatică românească tipărită
- alte lucrări importante: Dissertaţie pentru începutul linbei româneşti;
Orthographia romana sive latino-valachica (de Petru Maior); Grammatică
românească (apărută la Sibiu, în 1797, şi datorată lui Radu Tempea, un
adept al latiniştilor care crede că „măestria grammaticească este începere şi
povăţuire spre toate celelalte măestrii şi ştiinţe înalte”); Observaţii de
limbă rumânească (de Paul Iorgovici); Temeiurile gramaticii româneşti
(scrisă de Ion Budai-Deleanu, iniţial în latină şi apoi tradusă în româneşte),
Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc; Lexicon pentru cărturari
(ambele de Ion Budai-Deleanu); Lexiconul de la Buda (publicat în 1825,
început de Samuil Micu şi continuat de Petru Maior şi de alţii, primul
dicţionar etimologic românesc)
- elaborarea unui sistem ortografic bazat pe principiul etimologic (Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai susţineau că limba română este descendentă din
latina cultă, în timp ce Petru Maior a demonstrat – cu argumente valabile şi
astăzi – că limba noastră îşi are originea în latina vulgară; tot el a explicat
apariţia, în alfabetul românesc, în urma unor procese lingvistice, a
vocalelor ă şi î şi a grupurilor che şi ghi
- ediţia a doua a lucrării Elementa linguae…(Buda, 1805) face unele
concesii ortografiei fonetice (diftongii oa şi ia se scriu ca în ortografia
actuală, se simplifică, la unele cuvinte, consoanele duble, grupurile che,
chi, ghe, ghi sunt notate ca în ortografia de astăzi etc.).

Subiect de evaluare: Într-un eseu de circa patru pagini, prezentaţi, valorificând

şi informaţiile din manual (p. 70-76), contribuţia reprezentanţilor Şcolii
Ardelene la dezvoltarea limbii române.

15