Anul I, semestrul 1

Anul universitar 2016 - 2017

MENTALITĂȚI OGLINDITE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

MEDIEVALĂ
(curs opțional)

Titularul disciplinei: Conf. univ. dr. Valeriu MARINESCU

Obiectivul general urmărit

Plecând de la ideea că fiecare societate, într-un moment dat al
istoriei sale, are o viziune proprie asupra individului, asupra lumii şi
asupra vieţii, precum şi o sensibilitate proprie, disciplina de faţă are ca
obiectiv principal recompunerea lumii vechi româneşti, făcând operele
din trecut să „vorbească”, pentru a comunica experienţe de viaţă.

Probleme discutate la curs:

1. Sentimentul de insecuritate, generat de „caracterul aprig al vieţii”

(J. Huizinga). De ce le era frică românilor din Evul Mediu ?
2. Mentalităţi religioase: divinitate, sfinţii intercesori, viaţa „de aici”,
viaţa „de dincolo”. Ortodoxia – adevărat „modus vivendi” al acelei
lumi.
3. Encomiastica religioasă. Psalmi, rugăciuni, imnuri.
4. Fatalismul moral şi metoda didactico-mistică de interpretare a
evenimentelor în cronici.
5. „Duhul ordinei ierarhice” (Lucian Blaga). Atitudini faţă de
conducătorul ţării. De la pamflet la panegiric.
6. Tema exemplarităţii regale. Ceremonialul aulic. Poezia
encomiastică. Proza encomiastică.
7. Viziunea despre patrie, sentimentul demnităţii şi al mândriei
naţionale.
8. Concepţii şi comportamente faţă de „ceilalţi” – vorbitori de altă
limbă sau închinători altui Dumnezeu. Polarizarea „creştini –
păgâni”. Erau românii toleranţi ?
9. Ţările Române şi islamul – de la polemică violentă la încercări de
înţelegere şi de acceptare.
10.Lumea medievală românească între Orient şi Occident.
 Aplicații / lucrări practice

În corpusul de texte selectat în continuare, „reprezentativ” pentru

un anumit stadiu mental, încearcați să surprindeți atitudinile mentale
fundamentale ale românilor din Veacul de Mijloc:
- faţă de divinitate;
- faţă de moarte şi faţă de viaţa „de dincolo”;
- faţă de conducătorul terestru (reprezentant al Celui de Sus);
- faţă de cotropirea ţării;
- faţă de „ceilalţi” (care vorbeau o altă limbă ori se închinau altui
Dumnezeu).

CÂNTECUL LU DAVID 12

Pără cându, Doamne, uiţi-me pără în cumplit ?

Pără cându întorci faţa ta de mere ?
Pără cându puniu sfeature în sufletul mieu,
dureare întru îrema mea dzua şi noaptea ?
Pără cându rădică-se dracul mieu spre mere ?
Caută şi audzi-me Dumnedzeul mieu,
se nu cândva doarmă în moarte.
Se nu cândva dzică dracul: întăriiu-me spr-insu.
Dodeitorii miei bucură-se se me-aş clăti.
E eu spre meserearea ta upuvăiiu bucură-se îrema mea de spăsenia ta.
Cântu Domnului birefăcătoriului mieu
şi cântu numele Domnului de sus.

Psalm [136]

La râul Vavilonului, acii şedzumu şi plânsemu de cându

pomeniiamu noi Sionul. În salce, prim mijloc de ea, spândzurămu
organele noastre, că acie întrebară-ne prădătorii-ne cuvente de cântare
şi ducea pre noi în cântare: cântaţi noo de cântecele Sionului. Cum vrem
cânta cântarea Domnului în ţară striiră ? Se uitare tire, Ierosalime,
uitată fie dereapta mea. Se se lepască limba mea de grumadzul mieu, se
nu pomenire tire, se nu ainte pomeni-voiu Ierosalimul, ca începutul
veselieei meale. […] Featele Vavilonului, măraţele. Ferice de cela ce dă
ţie darea ta, ce ai dat tu noao. Ferice cire prinde şi frânge tirerii tăi de
piatră.
 Psalm [41]

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor, aşa jeluiaşte

sufletul mieu cătră tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu cătră zeul tare şi viu;
când veni-voiu şi ivi-mă-voiu feaţeei zeului ?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie în toate zilele: “io e zeul tău ?”
Aceasta pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa zeului.
În glas bucuros şi ispovedire sunetul sărbătoriului.
Derep ce scârbit eşti sufletul mieu ? şi derep ce turburi-te ?
Upovăiaşte în zeul că ispovedescu-mă lui;
spăsenie feaţeei meale şi zeul mieu.
Cătră mine însumi sufletul mieu sminti-se;
derept aceaia pomeniiu-te
den pământul Iordanului şi Iermonului de păduri mici.
Fără-fund, fără-fundul chem în glas sloatelor tale.
Toate susurile tale şi undele tale prespre mine trecură.
E în zi zise Domnul meserearea sa,
Şi noaptea cântarea lui de mine.
Rugăciunea zeului viaţa mea;
Zic zeului: “ajutoriu mie eşti, că ce mă ultaşi ?
Şi derep ce trist îmblu când dodeiaşte-mi dracul ?
Când frângea-se oasele meale, îmuta-mi dracii miei
Când zicea-mi în toată zi: “io e zeul tău ?”
Derep ce scârbit eşti sufletul mieu ? şi derep ce turburi-te.
Upovăiaşte în domnul că ispovedescu-mă lui;
Spăsenie feaţeei meale şi zeul mieu.

Dosoftei: PSALMUL 138

Doamne, tu mi-ai pus ispită, De svânta ta bunătate

Ca să m-arăţ fără smântă.
Şiderea mea şi culcatul
Tu-m ştii, Doamne, şi sculatul.
Şi gândul mieu de departe
L-ştii că nu-i cu răutate.
Cărări, potici mi-s cercate
Şi-m vez şi calea de-i strâmbă,
Că n-am vicleşug în limbă.
Tu mi-ai cunoscut târziul,
De-l tâlneşti cu timpuriiul.
Şi tu m-ai făcut din tină,
Luând cu svânta ta mână.
Şi nepriceput rămâne
Înţălesul tău de mine,
Că ţi-i mare-nţălepciunea,
De nu poci să-i ştiu minunea.
Şi de duhul tău n-am fugă,
Ca să scap să nu m-agiungă,
Nice de svânta ta faţă
N-am într-alte părţ povaţă.
Cătră ceri de m-aş sui-mă,
Eşti acolo, de m-ei şti-mă,
De-aş pogorî unde-i iadul,
Şi de-acolo m-deşchiz vadul,
De-aş zbura spre demineaţă
Preste mări fără povaţă,
Cu mâna ta cea cu stângă
M-ai purta fără de tângă,
Şi cu direapta ta svântă
M-ai ţânea fără de smântă.
Şi-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aş teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.
Că-ntunerecul s-albeşte
De tine, când te zăreşte,
Şi noaptea să luminează
Ca zua, slobozând rază.
Că-ntunerec şi lumină
Îţ este, Doamne, pre mână.
Tu m-ai plămădit în maţe,
De m-ai dat maică-mea-n braţe.
Ţ-voi mărturisi-n minune
De straşnic şi te voi spune
De lucruri ce faci mirate,
‘N sufletul mieu răsfirate.
Că mi-s de tine-nşirate
Oasele şi măsurate,
Şi statul mi-i de supt tină,
Făcut de svânta ta mână.
Şi ochii tăi, Doamne svinte,
Îm văd lucrul de mainte,
Că-n cartea ta toţ chiline
Să vor scrie, cum să vine,
Şi s-or zidi-n zî de viaţă,
Nemică să n-aibă greaţă.
Că mie m-este cinstită
Ceata ta, Doamne, cea svântă,
Ce i-ai datu-i cu tărie
Să s-aşeze pre crăie,
Să mulţască-ntr-aşezare
Ca arina de pre mare.
Şi eu încă m-oi scula-mă
Ca să-ţ fiu, Doamne, pre samă.
Şi-i vei ucide din viaţă
Pre ceia ce-ţ sunt cu greaţă.
Că oamenii crunţ în sânge
De la mine s-or împinge,
Ce cugetă răutate
De iubita ta cetate.
Aceia ce ţî-s cu greaţă
Mi-s urâţ a-i vedea-n faţă,
Că de dânşii mă topeşte
Râhna şi mă veştezeşte,
Şi de dânşii mă-nstreină
Pizma lor acea bătrână.
Cearcă, Doamne, de găseşte
Ce-ţ inema mea prieşte,
Şi-m întreabă de cărare,
Că-ţ priesc cu aşezare.
Şi din cărarea de smântă
Mă du-n calea ta cea svântă.

RUGĂCIUNEA LU MOISI, OMUL LU DUMNEZEU, 89

Doamne, nădeajde fuseşi noao în rudă şi în rudă. / Ainte până codri nu fură
şi să se facă pământul şi toată lumea, / de veac şi până la veac tu eşti. / Nu
turna omul în smerenie / şi zis-ai: / Întoarceţi-vă, fiii oamenilor”. / Ca o mie
de anii între ochii tăi, Doamne, / ca zi de ieri ce trecu şi straja nopţiei. / Şi
ocărârea lor încă va fi; / demâneaţa ca iarba treace-va. / Demâneaţa
înfluri-va şi trace-va, / e seara cade, veştejaşte şi usucă-se. / Că cumplimu-
ne cu mânia ta / şi cu urgia ta turburămu-ne. / Pus-ai fără-legile noastre
între tine / şi veacul nostru în luminatul feaţeei tale. / Că toate zilele noastre
scăzură / şi cu mânia ta cumplimu-ne. / Anii noştri ca painjina învăţară-se, /
zilele aniilor noştri într-înşii şaptezeci de ani; / e să e în vârtute, optzeci de
ani, / e mai mult de ei, munci şi dureare. / Că vine blânzie spre noi şi
învăţămu-ne. / Cene ştie ţinearea mâniei tale / de frica ta băsăul tău cură? /
Dereapta ta aşa spune-mi / şi ferecaţii cu inema în mândrie. / Întoarce,
Doamne, până când, / şi rugat fii spre şerbii tăi. / Împlumu-ne demâneaţa de
milostea ta, Doamne, / şi bucurămu-ne şi veselimu-ne / în toate zilele
noastre. Veselimu-ne / derept zile ce într-înse plecatu-ne-ai / şi anii într-înşii
văzum rău. / Şi caută spre şerbii tăi şi spre lucrurele tale / şi dereage fiii lor.
/ Şi fie lumina Dumnezeului nostru spre noi / şi lucrurele mâinilor noastre
dereage spre noi / şi lucrul mâinilor dereage.

RUGĂCIUNEA MEASERULUI CÂND OŢĂRAŞTE-SE ŞI ÎNTRE

DOMNUL VARSĂ RUGĂCIUNEA SA, 101.

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră tine să viie. / Nu

întoarce faţa ta de mine; / în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine ureachea ta.
/ În ce zi chemu-te, curând auzi-mă. / Că periră ca fumul zilele meale / şi
oasele meale ca uscarea uscară-se. / Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se
inema mea, / că ultai să mănânc pâinea mea. / De glasul suspinilor
meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale. / Podobii-mă nesăturatul
pustiiei. / Fui ca de noapte corb în turn. / Prevegheiu şi fuiu ca pasărea
ce însingură-se în zid. / În toată zi împutară-mi dracii miei / şi ce lăuda-
mă cu mine jura-se. / Derep ce cenuşe ca pâinea mâncai / şi bearea mea
cu plângere mestecaiu; / de faţa mâniei tale şi de urgiia ta, / că rădicaşi,
aruncaşi-mă. / Zilele meale ca umbra trecură / şi eu ca fânul secaiu. / E
tu, Doamne, în veac lăcuiaşti / şi pamentea ta în neam şi în neam. / Tu
întru înviere miluişi Sionul / că vreamea să miluieşti el, / că vine
vreamea. / Că dulce vrură şerbii tăi pietrile lui / şi ţărâna lui miluiră. / Şi
spământa-se-vor limbile de numele Domnului, / şi toţi împăraţii
pământului de slava ta. / Că zideaşte Domnul Sionul / şi iveaşte-se în
slava sa. / Şi căută spre ruga plecaţilor, / şi nu trecu rugăciunea lor. / Să
se scrie aceastea în neam altul / şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul. /
Că plecă-se den naltul sfinţiei sale, / Domnul den ceriu spre pământ
căută. / Să auză suspinele ferecaţilor. / Să dezleage fiii omorâţi. / Spuiu
în Sion numele Domnului / şi lauda lui în Ierusalim. / Când aduna-se-vor
oamenii depreună / şi împăraţii să lucreaze Domnului. / Răspunse lui în
cale vârtutea sa. / Scădearea zilelor meale spune mie. / Nu rădica mine în
premiezare zilelor meale, / În neamul neamului anii tăi. / Întru începute
tu, Doamne, pământul urzişi, / şi faptele mâinilor tale sunt ceriurele. /
Eale pier, e tu lăcuieşti, / şi toate ca cămaşa învechescu-se / şi ca
veşmânt învolbi-le şi schimbă-se. / E tu acela eşti şi anii tăi nu scad. / Fiii
şerbilor tăi întra-vor / şi sămânţa lor în veac derege-se.

Dosoftei: PSALMUL 148

Lăudaţ din ceriurile toate Măguri, dealuri şi lemne cu

Pre Dumnezău cât sâla vă poate.
Lăudaţ pre Domnul din nălţâme,
Lăudaţî-l, de îngeri mulţâme.
Lăudaţî-l, oştile lui toate,
Cât puterea şi sâla vă poate.
Lăudaţî-l, soarele şi luna,
Cu lucoare ce daţ totdeauna.
Lăudaţî-l, ceriuri preste ceriuri
Şi apa cea pre din sus de ceriuri
Să-i laude cinstitul lui nume,
Şi cu toate ce sunt preste lume.
Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut şi-i ţân toate rândul.
Şi le-au tocmit în veci să trăiască
Şi din faptul lor să nu-ş smintească.
Că precum le-au dat Domnul
poruncă,
Din hotariul lor să nu mai urcă.
Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri
De pre pământ şi zmei de prin gauri.
Lăudaţî-l, fulgere şi focuri,
Şi smida ce cade-n toate locuri,
Omeţii şi gheţâle, şi vântul,
De turbură şi-i face cuvântul,
roadă,
Şi chedrii toţ, pănă-n cei de
coadă,
Gadinile şi cu toată hiara,
Şi dobitoc de prin toată ţara.
Împăraţ de prin ţărâle toate,
Boieri, giudeci, năroadele
toate,
Giuni şi govi, cu bătrânii, tot
omul,
Şi pruncii să laude pre
Domnul.
Că ş-au înălţat cinstitul nume
De ş-au făcut veste preste lume,
Şi-l mărturiseşte tot pământul
Şi ceriul tot, că-ş ţâne cuvântul.
Şi ş-va rădica Dumnezău steagul
Oamenilor săi în tot şireagul.
Şi svinţii lui toţ cu bucurie
Îi vor cânta cântec cu tărie,
Fiii lui Izrail ce-s la Domnul
Rugători de-aproape, şi tot
omul.

Cronica lui Macarie

Petru Rareş
- „Petru cel Minunat a fost înălţat cu cinste în scaunul domniei, după
sfatul obştesc”;
- „acesta era unul din odraslele în veci pomenitului Ştefan”;
- „viteazul domn Petru voievod s-a repezit el însuşi ca un viteaz asupra lor
…şi a mers minunat împotriva lor şi a arătat fapte de bărbăţie”;
- „Întinzând braţele sale şi cu dragoste părintească îmbrăţişându-şi copiii
mici, îi săruta şi-i acoperea ca un vultur pe puişorii săi golaşi. Şi întinzând
iarăşi mâinile sale, a cuprins plângând pe înţeleapta sa soţie, doamna
Elena. Iar ea, încleştându-se de gâtul lui, plângea cu jale şi-l săruta din
toată inima, nu ca ucigătoarea Dalila pe Samson şi ca Tindarida pe soţul
său, eroul cel viteaz. Peste tot erau tânguiri şi suspine, peste tot se băteau
în piept”;
- „Dumnezeu s-a aplecat şi, văzând ploaia de lacrimi, s-a îndurat de cel ce
cu osârdie se ruga”.
Iliaş Rareș „…de săraci nu-i era milă de loc, socotindu-se pe sine
preaînţelept şi lăudându-se cu prinderea păsărilor. Şi îndeletnicindu-se cu
acestea, îngâmfatul îşi alegea ziua sfetnici dintre fiii lui Agar, iar noaptea
îşi apleca urechile şi inima la agarence spurcate, până ce diavolul şi-a
găsit cu desăvârşire locuinţa în el. Căci niciodată nu voia să vadă înaintea
ochilor oameni înţelepţi, iar în gură şi pe limbă şi mai ales în inimă i se
vedea numai pofta de a aduna bogăţie, şi mare mulţime de talanţi a adunat
vicleanul: veniturile boierilor în toate chipurile de partea sa le-a adunat,
averile mişcătoare şi nemişcătoare ale episcopilor şi mănăstirilor le-a luat
cu desăvârşire, iar pe preoţi şi pe rugători din toată ţara, în chip varvar
prădându-i, pe toţi i-a umplut de lacrimi şi de suspine”.

Cronica lui Eftimie

Iliaş Rareș „se împotrivea în toate binecinstitoarei noastre credinţe
creştineşti şi pravoslavnice […], pe preoţi şi pe diaconi îi ura, pe călugări
îi numea vrăjmaşi şi diavoli [..], miercurea şi vinerea şi în cele patruzeci
de zile, adică în postul mare, mânca carne, ca şi în celelalte sfinte posturi
[…], s-a pornit a munci şi a pierde şi a căzni pe boieri: pe mulţi i-a lipsit
de ochi, pe alţii i-a dat morţii în felurite chipuri, iar pe alţii i-a sugrumat
în temniţe […], apoi s-a purtat atât de neruşinat, de parcă era un câine
turbat şi cuprins de farmece”.
Ştefan cel Tânăr „a început să cugete şi să făptuiască în toate
asemenea fratelui său, ba în unele să-l şi întreacă. Căci şi acesta a adus
femei destrăbălate agarence şi hogi turci şi alţii apucaţi de diavol. […] De
aceea era urât şi nesuferit tuturor, din pricina uciderilor şi a spurcatului
nărav de fiară, şi toţi au început să se întoarcă de la el şi să fugă ca de un
şarpe îngrozitor. Pe mulţi i-a lipsit de ochi, le-a tăiat nasurile şi urechile şi
i-a aruncat în adâncurile apelor”.
Alexandru Lăpuşneanu
- „şi acesta era unul din fiii în veci pomenitului Bogdan voievod”;
- „Şi a ajuns la Nistru, împreună cu toţi pribegii, cu căpeteniile leşeşti şi
cu oştile. Boierii moldoveni şi locuitorii, cum au auzit, au alergat spre
Alexandru şi l-au primit cu bucurie şi i s-au închinat. Iar el a privit către
toţi cu ochi senini şi preafrumoasă faţă, cu milă şi înduioşare”;
- „în toată lumea s-a răspândit slava înaripată despre el şi despre iubirea
lui faţă de Dumnezeu şi faţă de sfintele biserici, iar numele lui s-a
răspândit în toate ţările şi împărăţiile dimprejur”.

Cronica lui Azarie

Despot-vodă „…s-a dedat la nedreptăţi, asuprind pe oameni cu dări
grele, de cei săraci n-avea milă şi ura datinile creştine pravoslavnice”;
Alexandru Lăpuşneanu: „…iarăşi au strălucit razele binefăcătoare
ale pravoslaviei. Şi s-a stins tăciunele ce răspândea fumul credinţei celei
rele, căci a fugit iarna întunecată a necuraţilor luterani şi a înflorit
primăvara aducătoare de bucurie oricărei fiinţe, adică bunăstarea
boierilor, iar în locul valurilor s-a arătat zâmbind liniştea”.
Ioan Vodă Armeanul (cel Cumplit) „a fost ca un nor întunecos, iar,
în loc de ploaie, a început să curgă sânge. Încă de la început răcnea ca un
leu, să lingă sângele nevinovaţilor boieri, căci avea nărav de ucigaş şi
sângele i se părea mai dulce decât mustul. Şi unora le tăia capetele şi le
lua averile, înmulţind prin răpiri nedrepte pe ale sale, altora le jupuia
pielea ca la nişte berbeci, pe alţii îi sfârteca în patru, iar pe alţii îi îngropa
de vii, ca pe morţi […] pe călugări îi chinuia cu multe nenorociri […] şi
călugării erau alungaţi de peste tot ca nişte spurcaţi”.

Letopiseţul lui Radu Greceanu despre Constantin Brâncoveanu

- „Preaînălţatului şi prealuminatului şi preaslăvitului şi de Dumnezeu
iubitorului stăpânului şi oblăduitorului Io Costandin Basarab
Brâncoveanu-voievod şi domn a toată Ungrovlahia. Cu smerenie şi plecat
mă închin măriei-tale şi sărut stăpâneasca pulpana vestmântului mării-tale
rugând pre Dumnezeu cel atotputernic, îndurat şi bun, să reverse a sa milă
şi al său ajutor din cerescul său lăcaş asupra mării-tale şi se supuie pe tot
vrăjmaşul la picioarele mării-tale”.
- „măriia-ta a urma silindu-te şi în tot chipul spre bune fapte nevoindu-te,
mai vârtos, cu milostenii, case dumnezeieşti multe den temelii ai rădicat,
făr’ de cele ce cu mile ai întărit, altele cu ziduri ai înnoit şi ai întemeiat,
cât pot zice că mai nicio mănăstire domnească n-au rămas neîntărită de
mila mării-tale, şi nu numai aicea în ţară, ci şi pentr-alte ţări striine, prin
limbi păgâne, biserici creştineşti ai făcut pravoslavnicilor creştini prin
limbi păgâne, ce prentr-acele părţi lăcuiescu, şi mai ales în tot chipul
pentru sfânta biserică te-ai nevoit, că şi cărţi multe bisericeşti în zilile
mării-tale şi cu cheltuiala mării-tale s-au tipărit. Den porunca mării-tale
tălmăcite dupre limba elinească pre limba rumânească, şi pre limba
grecească foarte frumoase, care n-au fost mai înainte, şi şcoale de
învăţături elineşti şi sloveneşti măriia-ta ai făcut şi pururea spre bunătăţi
necontenit eşti a face, spre folosul de obşte, spre care Dumnezeu să te
întărească cu darul cel de sus al sfinţii-sale, şi să te învrednicească pe
măriia-ta a face mai multe decât ai făcut”;
- Brâncoveanu „nu numia cu vredniciia împodobit iaste, ci şi cu fapta
bună a blândeţilor, pe deplin încoronat iaste”.
- cererile turcilor năpăstuiesc „ticăloasa ţară”, iar „jalbele domnului şi ale
săracilor nu să asculta la cei mari stăpânitori, căutând ca nişte lupi răpitori
numai să-şi plinească ale lor câte le trebuia”; măria-sa „cu bună socoteală
tot le-au chivernisit şi alt n-au avut ce mai zice, fără a să ruga lui
Dumnezeu să stingă pă aceşti stingători de ţări, lacomi păgâni”.

Cronica lui Grigore Ureche

- „Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin
domniia, cum ieste albina, că toate-şi apără căşcioara şi hrana lor cu acile
şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu
vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândeţe să-
l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-i slujască, decât de frică şi de
groază să i se plece”;
- Lăpuşneanu „au fost scoţându ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în
domnia lui”;
- Despot „puse pre ţară greotăţi mari, bisericile dezbrăca, arginturile le
lua, de făcea bani şi altile câte nu au zis ţara că va vedea”;
- Ion Vodă Armeanul „arătându-să groaznic ca să-i ia spaima toţi, nu de
alta să apuca, ci de cazne groaznice şi vărsări de sânge şi tăie pre Ionaşco
Zbiera în zioa de Paşte şi multe cazne făciia”;
- Aron Vodă cel Cumplit „turci trimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi
era ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fetile le ruşina, ce
vrea să facă făcea”;
- Petru Şchiopul „domn blându, ca o matcă fără ac”, “la judecată dreptu,
nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu”.
Ştefan cel Mare
- „Decii Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să
aşaze ţara, ci de războiu să gătiia”;
- „om războinic şi de-a pururea trăgându-l inema spre vărsare de sânge”,
căruia, „fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce
n-au avut treabă de războiu, că are multă scădere, socotindu că şi inimile
voinicilor în războaie trăindu să ascut”;
- „…ieşindu-i înainte mitropolitul şi cu toţi preoţii, aducând sfânta
Evanghelie şi cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împărat şi
biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagoslovit”;
- „Întru acel războiu au căzut Ştefan vodă de pre cal gios, ce Dumnezeu l-
au ferit de nu s-au vătămat”;
- „Zic să să fi arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându
deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiind într-ajutoriu
lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui. Ci ieste de a-l şi crederea acestu
cuvântu, că daca s-au întorsu Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare
pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre
numele sfântului mucenicu Procopie, la satu la Badeuţi, unde trăieşte şi
pănă astăzi”;
- „Şi multă vreme trăindu războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii
tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovenii obosiţi şi ne viindu-le
ajutoriu de nicio parte, au picat, nu fieşte cum, ci pănă la moarte să apăra,
nici bi-/ruiţi dintru arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească…”), Ureche
relatează cum “după poticala lui Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de
sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au
agiunsu trecându Dunărea, la vreme de mas şi lovindu-i fără veste, i-au
speriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu”.

Letopiseţul lui Miron Costin

- „Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritu trebuieşte, că
oricum este, de la Dumnedzău este. Precum dzice Svinta Scriptura: […]
<Nu-i niceo putere, fără de la Dumnedzău dată>”;
- Vasile Lupu: „Fericită domniia lui Vasilie vodă, în care, de au fostu
cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţiie, cu mare
fericiie şi trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostu”;
„omu cu hire înaltă şi împărătească, mai multu decât domnească”; „Aşea
şi Vasilie vodă, avându fericite vremi de domniie în pace den toate părţile,
că şi ţara nu era nici cu o datorie îngreuiată, fără niceo dodeială despre
turci…[…] Că de au fostu cândva vremi fericite acestor părţi de lume,
atuncea au fostu. […] Oi putea dzice că săracu nu să afla pre acele vremi,
doară care nu-şi vrea să aibă. […] …în bine şi în dezmierdăciune pre
atuncea leşii şi aşea şi ţara noastră”.
- Gheorghe Ştefan: „Aicea în ţară la noi s-au aşedzat pace”; „Domniia lui
Ştefan vodă au fostu cu mare bivşug ţărâi la toţi anii domniei sale, care s-
au trăgănat tocmai 5 ani, în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om
deplin, capu întregu, hire adâncă, cât poţi dzice că nascu şi în Moldova
oameni. La învăţături solielor, cărţilor la răspunsuri, am audzit pre mulţi
mărturisindu să hie fost covârşindu pre Vasilie vodă. […] Slujitorii mila şi
cinstea care au avut la această domnie n-au avut nice la o domnie, de
cându odoacă ţara”.
 Cronica lui Ion Neculce
- Constantin Brâncoveanu „era învăţat ca să facă rău acestei ţări, de să
acolisiè de dânsa totdeuna, precum şi mai pe urmă, de-au adus şi pe
moscali cu fapteli lui. Care, Dumnedzău, pentru suspinurile săracilor, i-au
plătit de s-au stânsu pomenirea lui cu totul”; „Poate-fi şi osinda Moldovii,
că-i tot schimba domnii adese, şi-l blăstăma toată ţara, au poate-fi şi a
unchiu-său, a casei lui Şărban-vodă, au doar şi a moscalilor chemare şi
apoi vicleşug. Că mult sânge creştinesc s-au vărsat, şi de multe ori îl
blăstăma împăratul Moscului şi dzicè: <Iuda-Brâncovanul m-au vândut,
de-am răpus oaste şi am păţit aceasta>”.
- Dimitrie Cantemir: „Deci Dumitraşco-vodă nu vrè să ţie pre moldoveni
cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casăle şi s-au streinat de
moşiile lor pentru dânsul, ce vrè să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Că i
să schimbasă hirea într-altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce
precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizadè în dzilele frăţine-său,
lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Să scârbiè, şi uşa îi era
închisă, şi nu lăsa pre moldoveni necăiuri din târgu să iasă afară, fără
ocazul lui”;
- „fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă
păziţi. Orcât ai fi în cinste la vrun domnu, bine este să-i slujeşti cu
dreptate, că şi de la Dumnedzeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu
pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară streină, ce nici în Ţarigrad
cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan. Ce să-i slujeşti în ţara ta, căci
streinii caută numai pre domnu să-l miluiască şi să-l cinstească, iar pre
boierii ce sint pribegi cu domnul, într-o nemică sint. Altă cinste are
boieriul, cându-i pribag sângur, alta este, cându-i cu domnul său. Şi apoi
domnul să visadză că este tot puternic, ca la ţara lui, când este domnu, şi
va să ţie aşè, ca să năcăjască pre acei boieri, şi nu socoteşte slujba ce i-au
făcut că s-au înstreinat, ce nemică învoială nu-i face. Nădejdea domnului
este ca săninul ceriului şi ca încetul mării: acmu este senin şi să face nuor,
acmu este mare lină şi să face fortună”.

Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, ţara

Moldovei
Ştefan cel Mare
- „În anul 6973 [1465], luna ianuarie 23, joi, la miezul nopţii, a intrat
Ştefan voievod în Chilia şi a împresurat cetatea. Şi a petrecut acolo joi în
pace, iar vineri dimineaţă au lovit şi au început a dărâma cetatea Chiliei.
Şi astfel au bătut toată ziua şi s-au luptat până seara. Iar sâmbătă s-a
predat cetatea şi a intrat Ştefan voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu.
Şi a rămas acolo trei zile, petrecând şi lăudând pe Dumnezeu şi
împăciuind pe oamenii din cetate”;
- „Iar Ştefan voievod însuşi a făcut mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor
săi şi tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Şi multe daruri a
împărţit atunci oştirii sale întregi, lăudând pe Dumnezeu pentru cele
întâmplate”.

Gheorghios Stavrinos: Povestea preafrumoasă a lui Mihail

Voievod.
- „Mihail cel minunat”; „Mihail cel viteaz şi lăudat”; „ajutorul
creştinilor”; „stâlpul creştinilor”; „cinstea ortodocşilor”; „prietenul
Sfântului Munte”; „bărbat vestit, dat pe nedrept pierzării”;
- „Iar atunci Ferhat paşa răspunse împăratului; îi spune adevărul, nu a
tăgăduit nimica: <Cereau mulţi galbeni turcii şi ianicerii. Femei, copii de
valahi drept datorie au luat. Niciodată nu puteau scăpa de multele datorii,
pe care le cereau din Vlahia şi turci şi evrei. Iar Mihai, văzând aşa
strâmtorare, îi trecu prin sabie, ca să nu mai caute galbeni>. Deci, nicio
vină nu avu; domnul Mihai, în aceea că tăie pe turci cu mânie mare”;
- „Acolo să fi văzut zdrobirea ce se făcea turcilor! Şi, apoi, ce să facă oile
în mijlocul lupilor? Câmpul se roşi de sângele cel mult, şi trupurile
zăceau, goale, numai în piele. Iar Mihai alerga cu sabia în mână, în
mijlocul lor pătrundea, ca uliul cel iute. Cu sabia îi lovea şi cu
buzduganul. Şi făcu printre ei mare osândă. […] Atare ruşine păţiră turcii
cei îndârjiţi. În Vlahia le pieriră toţi vitejii”;
- „La mijloc, venea însuşi tânărul viteaz, Mihail cel minunat şi vestit. Şi
trei cruci în întregime de aur mergeau înaintea lui…”.

Istoria lui Constantin-Vodă Brâncoveanu (anonim – prima

jumătate a secolului al XVIII-lea)
„Un agă mare […] cum el au sosit, /Fără de veste l-au lovit /Şi-i spune cu
urgie /Cu cuvinte de mazilie/… / Iar Constandin-vodă să închinase, /Zioa
bună îşi luasă, /Când pre poartă eşiia /Toată ţeara să strângea /Şi după
dânsul mergea, /Cu glas mare îl plângea /Şi den gură aşa îi grăia: /-
Domnul cu pace să te păzească, /În grab să te învârteseşti, /Iar pre noi să
ne domneşti /Că cât tu că ne-ai domnit, /Cu pace că ne-ai păzit /…/Că
lumea iaste trecătoare /Şi încă foarte însălătoare/ …/turcii năvăliră /Şi
toate ale lui jăfuiră /Şi averea lui cea de mulţi ani /O luară acei tirani /…/
Nu vă, fiilor, spăreaţi /Ci pe Dumnezeu rugaţi; /Şi strigaţi cu tărie /Şi cu
glas de bucurie /Că puţintică durere vom lua, /Cu Dumnezău din ceri ne
vom încununa”.

Radu Greceanu - Stihuri 8 asupra stemei prealuminatului şi

înălţatului Domn Ioan Şărban C[antacuzino] B[asarab] Voievod
„Soarele, luna, gripsorul şi corbul împreună
Încă şi spata cu buzduganul spre laudă să adună
Şi aceste, Doamne-ţi împletesc stemă înfrumuseţată
În loc de părinţi soarele şi luna ţi să arată.
Luminătoriu născându-te neamului şi moşiei,
Prea vrednic stăpânitoriu ţării şi politici
Iară corbul care au hrănit pre cel flămând Ilie
Aduce-ţi, Doamne, cu crucea, putere şi tărie
Întinde-te ca Gripsorul, spre toate stăpâneşte
Şi cu spata şi cu buzduganul spre vrăjmaşi izbândeşte,
Spre cei văzuţi şi nevăzuţi, cu mare biruinţă,
Precum rugăm pre Dumnezău cu multă umilinţă
Să te întărească minunat în domnie slăvită,
Cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocită,
Şi întru al său Dumnezăesc lăcaş şi fericire
Să-ţi dea cerescul împărat parte de moştenire.
Plecat robul Măriei Tale
Radul logofăt”.

- Grigore Ureche: turcii sunt „de Dumnezeu lăsaţi certarea creştinilor şi

groază tuturor vecinilor de prinprejur”. „Iară turcii […] aşa au slobozit
năvrapii săi, de au prădat toată ţara, şi de aici s-au întors prin Ţara
Muntenească, şi s-au dus înapoi” (Grigore Ureche); “Iară turcii s-au
întors spre Suceava şi au ars târgul şi de acia s-au întors înapoi, prădând
şi arzând ţara”.
- Miron Costin: „Nu cu o certare numai ceartă direaptă mânia lui
Dumnedzău, dacă să porneşte spre vreo ţară, ce după ieşitul tătarâlor au
lovitu mare omoru în oameni, şi aice în oraş, şi pen ţara toată”;
„Creştinului [turcul] niciodată cuvântul nu-l ţine, nice este a-l amăgi
ruşine, toate precum iaste vremea face”; tătarii “prada a toată ţara,
nespuse de agiunsu cu câtă robie şi plean dintr-aceia faptă au venit asupra
ţărâi”. „Fost-au gândul mieu, iubite cititorule să fac letopiseţul Ţărâi
noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, carele au fostu de Traian
– împăratul şi urdzisăm şi începătura letopiseţului. Ce sosiră asupra
noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de
griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri
trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului
nostru şi noaă”. „Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţască [Imperiul
Otoman] în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine
să să lăţască”.
- Radu Greceanu: „Iar tătarâi pe de toate părţile ţara o jupuia, nu doar că
poruncă ei avea, numai după obiceiul lor păgânesc ca un neam silnic ce
iaste şi nestăpânit”; „să stea şi să păzească de stricăciunile tătarâlor să nu
facă, mai ales să nu robească pre cineva, şi să nu răpească ca nişte lupi de
oameni”. „şi pentru nemţi tătarâi venise, şi la primejdie şi de istov
prăpădire ţara ajunsese, cât nimeni den creştini poate zice că n-au rămas
de pradă şi de sărăcire scăpaţi, care de tătari, care de nemţi, lăsându multă
sărăcime, care arşi de tătari şi căzniţi au murit, făr’ de robi ce au luat […]
iar Suliiman-împărat […] au arsu, au robit, precum le iaste obiceiul lor
[…] şi multe vărsări de sânge au făcut în creştini atuncea turcii”. „Văzând
domnul nesăţioasa lăcomie a turcilor şi cumplitele şi fără milă ale lor
cereri nicidecum nu contenescu, ci mai mult să aţâţă şi să lăţescu…”.
- Letopiseţul Cantacuzinesc: turcii „ca nişte lei căsca gurile să-i înghiţă
pre toţi, fiind ţara plină de nevoi şi de sărăcie”; „a întrat tătarii în ţară,
fără veste, de au robit ţara până în Olt, şi s-au întors de acolo cu mare
plean, cât au rămas până astăzi tot pământul acela pustiu”. „Iar apoi
procleţii de turci, ei s-au înturnat înapoi şi mulţi creştini tăiară şi au fost
izbânda turcilor”.
- Cronica Bălenilor: „Iar Suliman, împăratul turcescu, cu oastea lui şi
tătărască, au robit şi au prădat ţara, ajungând păn’ la Suceavă”.
- Antim Ivireanul: „Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii,
tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sânt întâmplările cele de multe
feliuri, neaşteptate pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările,
necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările grele şi
nesuferite carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să
cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea. […]Fecioară
prealăudată, nădejdea celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile
păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre
noi, păcătoşii, ci ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului,
că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile. Dă-ne mână
de ajutoriu, Fecioră, că perim…”.
- Dimitrie Cantemir - Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane:
„pentru că ceea ce noi creştinii recunoaştem despre adevărul Evangheliei,
recunosc musulmanii despre adevărul Curanului şi astfel argumentele
sunt echivalente, ceea ce, după regulile logice, se ştie că nu duce la
nimic”.

Ienăchiţă (Ianache) Văcărescu: Istorie a preaputernicilor

împăraţi othomani
- „Eu în această istorie ce scriu în limba românească, am găsit cu cale de
a da idee şi de Moameth şi de legea moamethană cititorului, pentru ca să
aibă oareşicare ştire de ethica credinţii a stăpânirii căriia povestesc”;
- „stăpânirea othomănească iaste legată la legea moamethană ca şi faptele
omeneşti, adică ethica credinţii, însă dă la Moameth, ce au fostu şi
stăpânitor, sau înpărat şi prooroc şi dătător dă lege. Deci în şeri şerif,
adică în pravila turcească, ce iaste alcătuită după coprinderea Curanului
nu sânt fetfale numai pântru pricinile ethice ale faptelor omeneşti, ci mai
vârtosu şi pântru toate mijloacele otcârmuirii înpărăteşti ale politiceştilor
pricini. Căci nici cerere dă dăjdii, nici războiu, nici pace, nici nimic nu să
porunceşte fără fetfa, adică fără de a scrie pravila şi fără dă a să arăta cu
capu dă pravilă dă către preaînţeleptul muftiu, adecă şeih islam, cuviinţa
pântru care să dă porunca şi să arată”;
- Sultanul Mustafa al III-lea (1757 – 1774) „schimbă porturile cele
dăsfrânate şi ale raelilor, cu iasac dă a purta toţi haine negre şi în Ţarigrad
şi aiurea, afară numai dân Valaho-Moldavia, cum şi ale turcilor, atât cu
poruncă ca să poarte haine proaste, cât şi cu pildă, căci le purta însuşi
înpăratul, unde îndată să văzu o îndăstulare şi, mai bine să zic, o bogăţie
la obşte”.