ARGUMENT

„Fără îndoială, cam tot ce înseamnă inteligenţă umană este sintaxă – fără
sintaxă noi am fi cu foarte puţin mai isteţi decât cimpanzeii.” (William H. Calvin,
Cum gândeşte creierul – Sintaxa - un fundament al inteligenţei, p. 94)

Studii de sociologie, antropologie ori neuropsihologie, dacă ar fi să ne limităm doar la

enumerarea câtorva domenii științifice care au printre obiectele de studiu limbajul uman, sunt
preocupate de felul în care se deprinde acesta, de modul în care este utilizat, de legătura lui cu
inteligența, de rolul lui în dezvoltarea individului și în evoluția speciei. Analiza efectelor pe care
le are izolarea socială asupra copiilor, plecând de la accidentele nefericite care au făcut ca unii
dintre aceștia să crească în absența limbajului, fără posibilitatea de a-l practica, a condus la
elaborarea unei teorii care a evidențiat faptul că însușirea sintaxei este legată de experiența de
învățare a limbajului în timpul primei copilării, formulându-se teza referitoare la întemeierea
biologică a limbajului (Lennenberg 1967: VII, Chomsky 2000, Jenkins 2000, Pennisi, Falzone
2016: 2).
Ipoteza perioadei critice privind achiziția limbajului presupune că există o perioadă crucială
în care individul poate însuși o limbă, în prezența unor stimuli adecvați. Dacă nu se produce
învățarea în timpul acestei perioade, individul nu va putea niciodată să stăpânească limbajul, în
special la nivel gramatical.
Abordarea naturalistă a limbajului, una dintre abordările importante din lingvistica
modernă, a considerat că limbajul este un obiect natural (obiect al biolingvisticii) și ar trebui
studiat ca alte obiecte biologice, urmând metodologia din științele naturale.
De asemenea, în gramaticile moderne s-a postulat că specia umană are cunoștințe
lingvistice înnăscute. Teoria Gramaticii Universale este un reflex al acestei abordări.
Gramatica Universală nu presupune însă existența de cunoștințe înnăscute proprii unei
anume gramatici, ci doar aplecarea noastră naturală de a descoperi reguli în mesajele lingvistice
ale utilizatorilor unei limbi, un bioprogram de a căuta structuri, un „mecanism de asimilare a
limbii” (Robins 2003: 313) sau LAD (Language Aquisition Device). Noam Chomky (1965)
afirmă existența unor principii înnăscute care conduc la ideea că factorii de mediu nu sunt așa de
importați. Cei care învață o limbă străină posedă un mecanism de achiziție a limbajului la nivelul
creierului. Aceste principii pe care creierul uman le deține denotă posibilități restrânse de variație
în cadrul aceluiași limbaj și îi determină pe cei care învață o limbă să construiască o gramatică
dincolo de datele imediate culese din mediu, la care se raportau empiriștii.
Singură, introducerea datelor nu justifică achiziția de limbaj deoarece nu explică modul în
care sunt interpretate, organizate și utilizate aceste date.
Indivizii umani, în procesul de achiziţie a limbajului, în învăţarea unei limbi străine, pe
baza regulilor descoperite, înmagazinează atât cuvintele din limbă, cât şi structurile
propoziţionale (şi structurile de structuri) posibile într-o limbă. Să poţi construi sens şi să poţi
extrage sens dintr-o secvenţă de elemente dispuse după anumite reguli presupune operaţii de
organizare şi de interpretare a mesajului complexe, specific umane. În cadrul ştiinţei lingvistice,
disciplina care studiază disponibilităţile combinatorii ale cuvintelor şi îmbinarea acestora în
structuri superioare este sintaxa.
În cursul de față, voi înțelege prin sintaxă disciplina lingvistică preocupată de studiul
setului de reguli privind modul de combinare a cuvintelor, văzute ca unități minimale, în unități
superioare, respectiv grupuri de cuvinte și propoziții. Regulile sunt specifice fiecărei limbi și
variază de la o clasă lexico-gramaticală la alta, iar, în cadrul aceleiași clase, de la o subclasă la
alta (cf. GBLR: 15).
Studiul sintactic prezent este dezvoltat ca strategie științifică închisă, bazată pe o metodă
reducționistă care constă în încercarea de a determina unitatea sau unitățile proprii unui program
de cercetare.
 I. ABORDAREA SINTAXEI
ÎN LINGVISTICA MODERNĂ

„Trebuie să recunoaștem că fiecare observator poate avea cunoștințe limitate

despre lume și că observatori diferiți vor avea acces la informații diferite.” (Lee
Smolin, Spațiu, timp, univers, p.45)

Evoluţia conceptului. Sintaxa ca organizare (gr. syntaxis s.f. „organizare, ordine,

construcţie, aşezare împreună; contingent”)
Ca în orice disciplină cu rădăcini vechi, termenul sintaxă se modifică de la Antichitatea greacă până la
abordările actuale, concomitent cu modelele cognitive care străbat istoria umanității. Într-o primă fază, evoluează
paralel cu logica; Aristotel îşi întemeiază teoria structurii frazei pe două noţiuni, subiectul şi predicatul, construind
de la acestea analiza sintactică. Termenii vor fi preluaţi de gramaticile următoare, începând cu gramaticienii latini1,
vor trece în gramatica medievală şi vor ajunge în gramaticile moderne și actuale.
În aceste faze de început, ca și în unele studiile actuale, sintaxa va fi abordată ca parte a
gramaticii. În Gramatica medievală (de la Port-Royal a autorilor Arnould, Lancelot, Duclos), de
exemplu, sintaxa reprezintă un mod de construcţie, care se axează pe regulile acordului şi pe
regimul determinării. Importanța gramaticii medievale se observă și din faptul că metodele și
conceptele propuse nu sunt abandonate, ci revin constant în gramaticile viitoare.
În lucrările moderne, de sorginte structuralistă, sintaxa este domeniul de studiu al relaţiilor
sintagmatice. Diverse curente lingvistice (Școala funcțională de la Geneva, Școala lingvistică de
la Praga, distribuţionalismul american, Școala glossematică daneză) privesc componentele
tradiţionale ale gramaticii (și nu numai, în unele cazuri) nedisociat, numind disciplina
integratoare morfosintaxă, care are ca obiect de studiu formele (prin raportare la flexiune şi
derivare) şi regulile de combinare care conduc la construcţia sintagmelor şi a unităţilor
superioare.
În cadrul Cercului lingvistic de la Praga, Mathesius și elevii săi s-au orientat spre o analiză
funcțională a propoziției, concentrându-se pe conținutul informațional al acesteia. Propoziția se
împarte, astfel, în două componente: thema, care se referă la informația cunoscută, și rhema, care
se referă la noua informație. Această teorie este utilizată azi și îmbogățită cu elemente noi din
lingvistica generală și din pragmatică.
Conceptul funcție, propus în cadrul cercetărilor inițiate de Cercul lingvistic de la Praga, a
fost preluat de cercetarea funcțională (în gramaticile lui Tesniére, Halliday ori Dik) și
generativistă. Modelul dihotomic, de factură saussuriană, al trăsăturilor distinctive ale limbajului
1 Gramaticianul latin M. T. Varro, unul dintre cei mai citați autori de lucrări lingvistice (în sensul atribuit astăzi
termenului lingvistică), a studiat la Roma și la Atena, reușind să ofere posterității sinteze obiective a unor teorii ale
timpului său. Ideeile promovate - limba este în continuă mișcare, rolul hotărâtor al uzului, posibilitatea utilizatorului
de a modifica limba, autoritatea scriitorilor (poeților) de a impune norma - se vor regăsi în gramatica medievală și
modernă, demonstrându-și încă viabilitatea. Dintre lucrările sale, s-au păstrat doar 6 dintre cele 25 de cărți care
analizează limba latină; 3 dintre ele (VIII-X) au fost traduse pentru prima dată în română de dna conf. univ dr.
Viorica Popa de la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți – De Lingua Latina (publicată Iași, Editura
Universității „A. I. Cuza”, 2016.
a fost dezvoltat, de asemenea, de Roman Jakobson și de colaboratorii săi în cercetările
întreprinse în SUA.
Ideea lui Louis Hjelmslev de creare a unui sistem de relații capabile să servească drept
model pentru a descrie diferite limbi, un soi de algebră a limbajului, fără a fi nouă, este
dezvoltată în cadrul Școlii de la Copenhaga, în teoria numită glosematică, fiind apoi preluată de
gramaticile formale contemporane.
Este important a fi semnalate și direcțiile din lingvistica americană, respectiv curentul
mentalist, reprezentat de Eduard Sapir și B. L. Whorf, și curentul mecanicist, reprezentat de
Leonard Bloomfield și discipolii săi. În cadrul mecanicismului, Bloomfield, care făcea distincția
între forme și sensuri, inițiază metoda analizei în constituenți imediați, constituenți ultimi fiind
morfemele. Acest tip de analiză desființează limitele dintre propoziție și frază și șterge hotarul
dintre cele două părți tradiționale ale gramaticii: morfologie și sintaxă. Lexicul unei limbi este
constituit, în opinia mecaniciștilor, din totalitatea morfemelor dintr-o limbă, enunțul fiind
reprezentat ca o construcție ierarhizată (Graur, Wald 1977: 240).
Metoda distribuționalistă avea ca punct final traducerea automată și a atins dezvoltarea
maximă în lucrările lui Zelling Harris, care s-a axat pe metodele segmentării și distribuției.
Scopul lingvisticii era, în opinia acestuia, unul analitic: de a segmenta elementele vorbirii și de a
le clasifica după distribuție.
Abordarea sintaxei în cadrul fiecărui curent lingvistic presupune un anume model al limbii,
crearea unei viziuni coerente obținându-se treptat, prin conlucrarea unor teorii diverse.
În rândurile de mai jos mă voi opri la prezentarea câtorva orientări care conduc la
înțelegerea și asimilarea unui curs dinamic și deschis de sintaxă a limbii române.
În deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, după ce mecanicismul a fost îndeajuns de
cunoscut, a apărut și reacția la teoria promovată de urmașii lui Bloomfield, în special prin chiar
cel care se formează la școala bloomfieldiană, elevul lui Harris, Noam Chomsky 2, profesor de
lingvistică la MIT (Massachusetts Institute of Technology), care este privit ca un revoluționar al
lingvisticii americane, creator al direcției generativ-transformaționale în abordarea limbii. S-a
opinat că noua direcție nu este o autentică revoluție, Chomsky reluând idei care s-au afirmat
anterior în cadrul curentului mentalist, în Gramatica de la Port Royal și în lucrările lui Humboldt,
pe care le îmbină cu metoda distribuțională și cu modele din logica formală și cibernetică
(Frâncu 2016: 104). În această idee, nici conceptul de transformare nu este, în fapt, o noutate,
deoarece el apare în gramaticile tradiționale care disting un genitiv subiectiv de un genitiv
obiectiv sau fac deosebire între diatezele verbale (activ – pasiv), prin organizarea sintactică pe
care o presupune fiecare diateză3.
Prima fază a gramaticii generative este legată de apariția lucrării Syntactic Structure
(1957). Trebuie precizat că limba este privită dinamic, ca un proces generativ, nu ca un sistem
static de elemente, într-un model binar bazat pe distincția competență – performanță. Abateri de

2 „Chomsky a fost cel care a pus la îndoială în mod deliberat întreaga bază filozofică a ceea ce devenise canonul
bloomfieldian” (Robins 2003: 30).
3 „Se poate zice că orice gramatică este generativă sau că gramatica a fost întotdeauna generativă” și „gramatica lui
Chomsky nu-i nici singura gramatică transformațională” (E. Coșeriu 1975: 9 în Frâncu 2016: 105)
la regulile limbii care apar în planul performanței pot conduce la schimbări în planul
competenței.
În cadrul acestei prime faze sunt create trei modele generative: 1. gramatica privită ca un
număr finit de stări; 2. gramatica de structură a grupului; 3. gramatica transformațională (cf.
Graur, Wald 1977: 254). În cadrul gramaticii generativ-transformaționale se deosebesc două
abordări: identificarea regulilor de structurare a enunțului și identificarea regulilor de
transformare. Rolul semanticii nu este destul de conturat. Tendința este de a exclude din modelul
transformațional semantica, dorindu-se a se crea o gramatică esențialmente formală, care să
îndeplinească trei condiții: simplifică (utilizarea unui număr cât mai mic de semne care să explice
un număr mare de date), mare putere generativă (putere de a descrie generativ toate enunțurile
gramaticale dintr-o limbă), reflectare unei înțelegeri intuitive a faptelor de limbă.
A doua fază a gramaticii generative este cristalizată în lucrarea Aspects of the Theory of
Syntax (1965). Acum este introdusă distincția structura de adâncime – structură de suprafață a
enunțului, distincție care va fi adoptată ușor și care, la rândul său, așa cum autorul va recunoaște
mai târziu, se raportează la distincția humboldtiană innere Form – aussere Form.
Structura de adâncime presupune „indicatori sintagmatici subiacenți și interpretarea lor
semantică”, iar structura de suprafață reprezintă „indicatori sintagmatici derivați finali și
interpretarea lor fonetică” (cf. Frâncu 2016: 107). În vreme ce în structura de suprafață poate
lipsi, de exemplu, subiectul, structura de adâncime este, ca în modelul aristotelic, obligatoriu
binară (P = GN + GV).
În această a doua fază a gramaticii generative, rolul semanticii este tot mai conturat. De
asemenea, Chomsky se va referi la universalii lingvistice, în două direcții: universalii de formă și
universalii de substanță, vizând construirea unei gramatici universale. În cazul acestei viziuni, i
s-a reproșat lui Chomsky că, de fapt, universaliile lingvistice nu sunt universalii ale limbajului,
acelea nefiind proprietăți ale limbajului, ci ale științei care studiază limbajul (Coșeriu 1978: 148
– 205 în Frâncu 2016: 109), confundând obiectul cu știința însăși.
În aceste gramatici de tip generativ-transformaţional, sintaxa reprezintă centrul de greutate
al disciplinei gramaticale. În fapt, gramatica este temeiul preocupărilor lingvistice, iar sintaxa
este cea care se ocupă cu studiul principiilor gramaticale, care organizează structura şi
funcţionarea unei limbi, respectiv structura de adâncime, reprezentată de interpretarea semantică,
și structura de suprafață, manifestă la nivel fonologic.
În cadrul componentului semantic se distinge lexiconul (setul de cuvinte şi afixe) care este
utilizat cu ajutorul unor reguli de proiectare, de combinare, în timp ce, în cadrul componentului
fonologic, structura generată sintactic și interpretată semantic este guvernată de reguli de codare
în semnale sonore: lexemul este o secvență de foneme, iar fonemul este definit ca un mănunchi
de trăsături distinctive.
În a treia etapă a gramaticii generativ-transformaționale, viziunea generativă se răspândește
și se diversifică, fiind supusă mai multor amendamente. În principal, se încearcă redefinirea
structurii de adâncime din perspectivă semantică, fără a se stabili dacă este sau nu universală. Se
ajunge chiar la repoziționarea compartimentelor gramaticii, lansându-se formula no syntax
without semantics de către U. Weinreich (în Exploration in Semantic Theory, 1966), un critic al
tezelor chomskyene. Astfel, compartimentul semantic este evident propulsat pe primul plan,
sintaxa fiind adiacentă.
În această etapă apare teoria standard extinsă din dorința de a adapta teoria generativă la
teoria lui Ch. Fillmore (care operase o distincție semantică între rolurile Agent și Pacient, adică
informații care nu se regăsesc în structura de bază). Este introdus termenul de S – structură, un
nivel intermediar între structura de adâncime și structura de suprafață, interpretat prin
intermediar semantic și generator al formei sonore (al structurii de suprafață).
A patra etapă a gramaticii generative este dominată de teoria guvernării și a ligamentului
dezvoltată de Chomsky. În acest model, se renunță la ideea că limba este un sistem de reguli,
fiind adoptat conceptul de modul, dorindu-se a se demonstra că, la nivel structurii interne,
gramatica este modulară, complexitatea sintactică rezultând din interacțiunea acestor module,
caracterizate de un set de principii generale. Scopul afirmat al teoriei sintactice este acela de a le
identifica.
Componentul transformațional, cel care face trecerea de la structura profundă la S –
structură, deși păstrat, este redus la maximum. Sunt adoptate conceptele de dependență și
valență, necesare pentru a descrie modul de guvernare, lansându-se teoria X – bară, conform
căreia părțile de vorbire care se referă la concepte (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb,
adverb) pot fi cap (head) al unei construcții endocentrice (grup), în interiorul căreia pot exista
alte construcții guvernate de un cap.
În cadrul acestei teorii vor fi analizate construcțiile infinitivale, pronominalizarea, anafora,
cuantificarea, distribuția adverbelor și a elementelor periferice.
Un alt model generativist (GPSG) renunță la a deosebi structura de adâncime de structura de suprafață,
reunindu-le într-un singur nivel. De aceea, nu mai sunt necesare regulile transformaționale, singurele funcționale în
acest model rămânând regulile sintagmatice (P -> SN, SV), care au rolul de a verifica buna funcționare a
construcțiilor dintr-un anume limbaj.
Majoritatea sintacticienilor actuali recunosc rolul important pe care l-a avut în dezvoltarea
teoriilor recente Noam Chomsky şi colaboratorii săi, începând cu mijlocul secolului trecut.
Reprezentarea arborescentă, prin care sunt reprezentate regulile structurii frazei, traversează mai
multe teorii moderne, fiind supusă unor modificări (cf. Robins 2003: 315). Într-o abordare,
gramatica generativă, termen care integrează teoriile dezvoltate în secolul al XX-lea (v. Ionescu
2007), consideră că frazele iau naştere asemenea programelor de calculator, fiind generate de un
sistem de operare înăscut. Această abilitate cognitivă ne este specifică, iar scopul teoriei
sintactice ar fi tocmai conştientizarea şi reprezentarea, modelarea acestor „diagrame
operaţionale” ale minţii noastre.
Abordările moderne se îmbogățesc cu alte teorii, cum ar fi teoria valenței, dezvoltată de
Tesniére, sau cea a rolurilor semantice propusă de Ch. Fillmore, la care mă voi referi mai jos,
când voi introduce conceptele uzitate în gramaticile românești actuale.
Alte teorii dezvoltate în secolul trecut sunt grupate sub denumirea gramatică funcțională
(cf. Frâncu 2016: 181 ș.u.). Sintaxa funcțională este o gramatică funcțională, ale cărei principii
au fost stabilite de E. Coșeriu (potrivit lingvistului, tot ceea ce este gramatical într-o limbă este
sintaxă) în cadrul cursurilor susținute la Universitatea din Tübingen. Distincțiile operante în
cadrul acestei organizări sunt semnificare – desemnare; semnificația gramaticală (gr. legein „a
spune ceva despre ceea ce a fost denumit deja”), respectiv categorială - semnificația lexicală (gr.
onomazein „a spune, a denumi”). Semnificația categorială este susținută de cele patru clase
gramaticale reprezentate de substantiv, verb, adjectiv, adverb, care canalizează spre anumite
funcții gramaticale (adverbul, spre circumstanțiale; substantivul, spre subiect).
Potrivit lui E. Coșeriu, există și un semnificat instrumental (exprimat prin articol sau
desinențe). Din combinarea semnificatului instrumental cu cel lexical sau cu cel categorial ia
naștere semnificatul structural (sintactic sau gramatical).
Alt tip de semnificat identificat de Coșeriu este semnificatul ontic, împărțit în mai multe
tipuri: afirmativ, negativ, interogator, optativ, imperativ.
În stabilirea funcțiilor gramaticale, sunt identificate mai multe niveluri gramaticale posibile
într-o limbă: text (în lingvistica textului sunt analizați conectorii joncționali, raporturile dintre
fraze și contexte, acest nivel justificând o gramatică transfrastică sau a textului), frază sau
propoziție, monem (funcțiile sunt stabilite numai în combinații, de aceea, la nivelul monemelor
nu există funcții gramaticale), clauză (sau comentariul unei unități gramaticale: Vine, bineînțeles.
– bineînțeles este comentariul pentru vine), cuvânt (unde se stabilește o funcție gramaticală
morfologică prin opoziția de număr, persoană sau caz), grup de cuvinte (în cadrul căruia se
stabilește opoziția calificativ – explicativ: zi minunată vs. minunata zi).
Relațiile dintre unități pot, potrivit lui Coșeriu, să constituie un element diferențiator între
limbi. Acestea sunt hipertaxa (supraordonarea), hipotaxa (subordonarea), parataxa
(coordonarea), antitaxa (înlocuirea).
Gramatica dependențială, sistemica funcțională și gramatica funcțională a lui Simon
Cornelis Dik sunt alte modele dezvoltate în cadrul gramaticii transformaționale.
M. A. K. Halliday este cel care elaborează sistemica funcțională în cadrul căreia pune în
relație trei funcții: funcția ideativă (de comunicare a experienței individuale), funcția
interpersonală (de menținere a relațiilor sociale) și funcția textuală (de relaționare cu diferite
situații). În acest context, gramatica unei limbi este privită ca un sistem de alegeri simultane,
numite de Halliday redes, și ierarhice pe care utilizatorul unei limbi le asociază cu un anumit tip
de constituenți (propoziția, grupul nominal, grupul verbal).
În ceea ce privește teoria propusă de S. C. Dik în lucrarea Functional Grammar, apărută în
mai multe ediții, trebuie subliniat că aceasta adoptă o viziune eclectică, având ca punct de
plecare predicația nucleară, respectiv structura abstractă care se poate proiecta în regulă de
expresie. În formarea unei predicații nucleare se pornește de la lexicon, de la capacitatea unui
predicat (semantic) de a-și atașa argumente, care vor ține cont de anumite restricții de selecție și
de funcțiile semantice ale argumentelor.
Enunțul Mama îmi dă mâncare., de exemplu, conține un predicat cu trei argumente, doi
termeni sunt animați, altul este inanimat, iar funcțiile semantice sunt diferite (Agent - mama,
Obiect - mâncare, Beneficiar – (mie) îmi).
Starea de lucru, în viziunea acestei gramatici, desemnează și caracterizează predicatul în
raport cu argumentele, iar acestea se construiesc pe opoziția dinamic/non-dinamic, controlat/non-
controlat. Din combinarea acestor opoziții rezultă stări de lucruri precum acțiune (+controlat,
+dinamic), proces (+dinamic, -controlat), poziție (-dinamic, +controlat), stare (-dinamic,
-controlat), în funcție de care rezultă mai multe clase de verbe, caracterizate de o anume
modalitate de selecție a argumentelor.
Gramatica cognitivă este centrată pe studiul unui plan extralingvistic, ontic, avându-i ca
reprezentați pe G. Lakoff, R. I. Langaker, Ch. Fillmore. Principiile gramaticii generative au fost
formulate de Ronald I. Langaker (în Fundation of Cognitive Grammar, Standford University
Press, 1987) și privesc: 1. legătura dintre structura semantică (întemeiată pe o imagine
convențională a realității) și structura cunoașterii; 2. lipsa autonomiei gramaticale, constituind o
simbolizare convențională a structurii semantice; 3. lipsa diferențelor semnificatve dintre
gramatică și lexicon, sintaxă și semantică, aceste formând un continuum de structuri simbolice.
Gramatica cognitivă4 preia teoria prototipurilor dezvoltată de Eleanor Rosch (Principles of
Categorizaton) în psihologie. Prototipic va caracteriza elementul cu cel mai mare număr de
trăsături corespunzătoare unei anumite categorii (și este prototipul raportului copulativ, dar, al
raportului adversativ).
Gramatica liminară a fost dezvoltată de lingvistul spaniol A. Lopez și de studenții săi, însă
nu a depășit granițele Spaniei. Se bazează, în principal, pe paradoxul frontierei care este
reprezentat tocmai de faptul că limbajul, instrument de comunicare, este obiectul de studiu al
lingvisticii, căruia i se alătură limbajul gramaticii sau metalimbajul. Metalimbajul gramatical este
o parte a limbajului natural, cel dintâi fiind descriptor, iar cel de-al doilea descriptum.
Orientarea stratificațională în gramatică a fost inițiată de Sidney M. Lamb (Outline on
Stratificational Grammar, 1966), pornind de la distincția saussuriană semnificant – semnificat,
unirea acestora realizându-se printr-o serie de straturi. Din combinare elementelor din straturi
rezultă tactica stratului respectiv: fonotactica, morfotactica, dexotactica, semotactica. Unitățile
fiecărui strat se termină în –ema (semema, lexema, morfema, fonema), fiecare dintre acestea
terminându-se în – on (semon, lexom, morfom, fonom).
Prin finalitatea propusă, mare parte din teoriile din sintaxa actuală se alătură altor ştiinţe
(psihologia, filozofia, ştiinţa computerelor etc.), care îşi propun să descrie şi să explice modul în
care omul gândeşte, în special modul în care utilizează noţiuni abstracte. Aceste ştiinţe sunt
grupate sub denumirea de ştiinţe cognitive.

4 Ideea unei semantici cognitive ori a unei gramatici cognitive a fost respinsă de Eugen Coșeriu, care critică tocmai
faptul că nu spune care este și cum este cunoașterea prin limbaj (în Frâncu 2016: 194).