Lingvistica

1.Introducere în lingvistică. Istoricul limbilor. Perioade. Etapele de constituire. Lingvistica generală este ştiinţa
care studiază limba din punctulde vedere teoretic.Preocuparea pentru studiul limbii s-a născut în antichitate,
concretizându-se mai întâi sub forma unor lucrări de gramatică, alcătuite de indieni în secolele al V-lea – al IV-lea-
î.e.n. şi a unor idei şi teorii emise de câţiva mari filosofi greci.
Până în secolul al XIX-lea, când lingvistica se constituie ca ştiinţă autonomă, cercetările asupra limbii au fost
orientate în trei direcţii:
1.Prima este descrierea unei limbi, într-o anumită perioadă din istoria ei. Mai întâi atenţia s-a concentrat asupra
limbii scrise, a textelor literare, apoi limba vorbită a fost şi ea atrasă în sfera de preocupări a gramaticilor. (Prima
lucrare importantă de acest tip a fost scrisă de un anonim, în secolul al III-lea e.n. şi este cunoscută sub denumirea
de Appendix Probi. Autorul consemnează unele diferenţe dintre latina literară şi latina vorbită, aşa-numita „latina
vulgară”). Descrierea presupune o grupare a faptelor, şi astfel au apărut trei ramuri ale ştiinţei limbii: fonetica,
gramatica, lexicologia (studiul cuvintelor).
2. A doua direcţie pe care se plasează studiile de limbă până la constituirea lingvisticii ştiinţifice este adoptarea
punctului de vedere istoric. Ideea că limbile evoluează, se schimbă, a apărut tot ca un rezultat al cercetărilor
filologice, care, în explicarea textelor literare, trebuiau să compare formele arhaice cu cele contemporane. Dându-şi
seama de mobilitatea limbii, filosofii stoici au susţinut că, la începuturile lui, limbajul era alcătuit din cuvinte al
căror inţeles fonetic era determinat de obiectele denumite, dar că ulterior această legătură s-a pierdut. Primul
gramatic vechi la care ideea transformării necontenite a limbii apare cu destulă claritate este romanul Varro.
3.A treia direcţie a fost determinată de folosirea punctului de vedere comparativ. Antichitatea a ignorat aproape cu
desăvârşire problema legăturilor dintre limbi, aasemănărilor şi deosebirilor dintre ele, iar ideea că există limbi înrudite nu apare
nici măcarsub o formă embrionară. O excepţie o constituie unele observaţii ale aceluiaşi Varro, caredepăşesc limitele limbii
latine, referindu-se, printre altele, la limbile etruscă şi greacă. Dincomparaţia vocabularului latin cu cel grec, Varro ajunge la
ideea, importantă şi fecundă, căcuvintele trec de la un popor la altul prin împrumut.
Lingvistica ştiinţifică se naşte în primul sfert al secolului al XlX-lea, o dată cu crearea metodei comparative-istorice.
Ea este rezultatul unei sinteze a datelor obţinute princercetările anterioare, sinteză în care se îmbină punctul de vedere descriptiv
cu cel istoric şicomparativ: descrierile tot mai amănunţite (făcute sub formă de gramatici şi dicţionare) alelimbilor vechi şi noi,
din Europa şi Asia, confirmă ideea că limbile evoluează neîncetat, iarcomparaţia dintre diferite limbi dovedeşte că unele seamănă
destul de mult între ele.Descrierea combinată cu studiul istoric duce la concluzia că aceste graiuri asemănătoare nu sunt altceva
decât rezultatul procesului de diversificare a unor limbi mai vechi, cunoscute şi studiate din texte.
I. Istoricul lingvisticii este foarte vechi și ține de epoca antică cînd în sec. IV apare prima lucrare a savantului
Panini, această lucrare se bazează pe 2 axiome:a)limba ca fenomen social(adica in planul vorbirii); b)limba in
plan istoric.
II. O alta etapa in istoricul lingvisticii tine de sec.V si sec.XI.In aceasta perioada savantii observa influienta
imprumutului dintr-o limba-n alta si de aceea cercetarile apar si se dezvolta de-acum sub 3 axiome:a)Axioma
descriptive;b)evolutiva;c)comparative.
III. Istoricul lingvisticii sec.XII-XIII este manifestat prin cercetari lingvistice in cadrul a 2 axiome:a)logico-
gramaticala;b)socio-lingvistica.
IV. Istoricul linvistice in urmatoarea etapa de dezvoltare sec.XIX-XXI se bazeaza pe 2 axiome:a)socio-
lingvistica;b)limbajul,vorbire. Aceasta etapa este importanta in I-lingvistica devine disciplina autonoma.In
aceasta perioada apar cursuri de lingvistica(cursul lui Souseur) iar reprezentantii de baza sunt fratii Grim,Max
Muler,Vossler, Ferdinant de Souseur.
2. Limba - obiect de studiu. Tipologii. Clasificări. Lingvistica este știința interdisciplinară, care are în structura sa
elemente social- lingvistice, și are ca obiect de studiu limba/ vorbirea. Acest obiect de studiu al disciplinei aparein cercetarile
savantilor sub mai multe unghiuri de vedere:limba-gindire-om;limba-limbaj-gindire;socium-limbaj-om;semnificant-semnificat-
limba;pragmatica-lingvistica-limba.
Din punct de vedere al structurii limbile se impart in urmatoarele grupe:I.Limbi monosilabice. (chineza);II.Limbi aglutinante.
(turca,mongola,etc);III.Limbi flexionare.(araba,persana,franceza).
Dimensionarea geniologică a limbajului: familii şi grupuri de limbi. În linii generale demensionarea clasificatorie a limbajelor în
bază de sursă evedinţionează următoarele familii de limbi:
1.indo-europiană
2.germana
3.romanice
4. slave
5. semitice,
6. bantu
7. chinezesti
8. uralo-altaice
În accepţia lingviştilor limbile europene constituie familia cea mai numeroasă ce descinde de la limba indo-europeană.Aceasta
este familia celor mai numeroase limbi inclusiv (romana si engleza) cu cel mai mare numar de vorbitori din lume. Grupele
familiei indo-europene sunt:indo-iraniene,italice,romanice,celtice,germanice,slave,baltice.Clasificarea genealogica a limbilor este
posibila numai in raport cu fenomenul cercetat al limbilor.Limbile inrudite provin dintr-un izvor comun.In ansamblu lor limbile
inrudite formeaza o familie, iar familiile formeaza un grup.Fiecare grup, familie,ramura,subramura a unei limbi are istoricul sau
in etnogeneza.Numai respectind originea diacronia si sincronia unei limbi se poate cerceta grupul in general.
3. Unitatea şi diversitatea lingvisticii actuale. Funcţiile limbii. O atare unitate nu exclude însa, ci într-un anumit
sens chiar implica diferentierea interna, astfel încît lingvistica actuala prezinta, dupa cum s-a spus, o mare varie tate
de curente si orientari. Aceasta, în conformitate cu una din particularitatile care îi determina unitatea ideala: focali -
zarea interesului asupra teoriei si metodologiei. Cu alte cuvinte, unitatea epistemologica "formala" este cea care
justifica varietatea "substantiala" a lingvisticii actuale, motivatia epistemologica formala si generica fiind aceeasi:
primatul atribuit teoriei si metodelor, însa aceste teorii si metode sînt uneori diferite, alteori chiar radical diferite.
Unitatea lingvisticii actuale trebuie interpretata, prin urmare, ca unitate în diversitate; si invers, varietatea sa trebuie
interpretata ca manifestare a unui principiu unic (ceea ce nu înseamna ca toate teoriile ar fi în mod egal valabile si
acceptabile). Functiile limbii:1. Functia sociala(este o functie care este utilizata de catre vorbitori in cadru relatiilor
intra-si interpersonale); 2. Lingvistica(utilizata de o anumita grupa de referenti intr-un anumit domeniu); 3.
Metalingvistica(este utilizata de referent cu scopul recrearii unui text); 4. Cognitiva(cu scpul acumularii si
cunoastere a faptelor de limba); 5. Informativa(utilizata de referent cu scopul de a pune si a da informatie);
6.Terapeutica(utilizata de referentul specialist i scopuri terapeutice)
4. Şcoala lingvistică a lui Ferdinand de Saussure. Concepte şi direcţii lingvistice. Publicarea a Cursului de
lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure a însemnat, pentru ştiinţa limbii, începutul unei noi etape.
Ferdinand de Saussure a contribuit decisiv la progresul cercetării lingvistice prin faptul că el a trecut de la acea sumă
de afirmaţii despre limbă, formulate de precursori, la o poziţie radical diferită. Desigur, data aceasta are o valoare
relativă, iar teoriile de bază ale lingvistului elveţian nu sunt meritul exclusiv al unei singure persoane. Terenul fusese
pregătit încă de la sfârşitul secolului precedent pentru aceastăschimbare a punctului de vedere, caracterizată prin
două trăsături esenţiale:
-Limba nu este un conglomerat de elemente, ci un sistem în care totul e solidar; Ca şi în alte ştiinţe, îşi face loc şi în
lingvistică concepţia potrivit căreia obiectul cercetării este o s t r u c t u r ă complexă, în care întregule mai mult
decât suma părţilor. Această orientare nouă, teoretizată de Saussure, dă naştere unui curent lingvistic, cu aspecte
variate şi uneori contradictorii, cunoscut sub denumirea de s t r u c t u r a l i s m.
-A doua trăsătură esenţială, care decurge în mod logic din prima, este că cercetarea limbii ca o structură complexă
nu este posibilă decât făcând abstracţie de evoluţie. Pentru a descoperi ansamblul de relaţii, trebuie considerată
interdependenţa elementelor la un moment dat. Din punct de vedere metodologic, putem vorbi şi aici de o deplasare
a centrului de greutate în analiza fenomenului lingvistic, şi anume de la i s t o r i s m la o orientare spre d e s c r i e
r e.
După cum spuneam, apariţia structuralismului nu se explică numai ca efect al ecoului teoriilor lui Saussure, ci şi
ca urmare a unor cercetări care, într-un fel, au pregătit terenul pentru schimbarea de orientare amintită. Ne referim la
punerea bazelor unei noi ramuri a foneticii, f o n o l o g i a, studiul funcţiei sunetelor în procesul de comunicare. În
această privinţă, meritele aparţin în primul rând şcolii de la Kazan şi principalului ei reprezentant, Baudouin de
Courtenay. El a făcut distincţia între sunet şi fonem şi a arătat că fiecare fonemse realizează în vorbire prin mai
multe variante, percepute de conştiinţa vorbitorilor ca o singură unitate sonoră, deoarece apar în acelaşi morfem.
1.Şcoala de la Praga promotorii ei fiind lingviştii V.Mathesius, N.S.Trubeţkoi şi R. Jakobson. Prin lucrările lor, membrii şcolii
pragheze pot fi consideraţi „părinţii” fonologiei; Structuraliştii praghezi au dezvoltat şi au ilustrat în special ideea că limba este
un sistem de sisteme (fonologic, morfologic, sintactic) şi, cel puţin în teorie, au arătat necesitatea studiului istoric alături de cel
descriptiv, combatându-l pe Saussure, care consideră că sistemul este imuabil. Ei au afirmat că evoluţia limbii poate fi înţeleasă
mai bine dacă nu încercăm să explicăm fiecare schimbare izolat (cum făcuseră, în general, predecesorii lor), ci arătând cauzele şi
efectele schimbărilor în legătură cu sistemul limbii.
5. Dihotomiile saussuriene şi lingvistica generală. Lingvistica generală este domeniul științei care se ocupă cu
studiul limbajului uman din punct de vedere teoretic (de aceea este numit, uneori, lingvistică teoretică). Limbajul
reprezintă mijlocul oral (verbal) de comunicare între oameni. Aceștia folosesc limbajul articulat, spre deosebire de
toate celelalte specii de animale care emit sunete.
Lingvistica modernă porneşte de la concepţia nouă, revoluţionară despre limbă a lui Ferdinand de Saussure.
„Dacă cineva trebuie numit fondator al lingvisticii moderne, acesta nu poate fi altul decât marele om de ştiinţă
elveţian, Ferdinand de Saussure (...). Se pot distinge în prezent multe şcoli lingvistice, dar toate au fost influenţate
direct sau indirect de Cursul lui Saussure”. În acest Curs de lingvistică generală, este relevat caracterul de sistemal
limbii şi sunt stabilite câteva dihotomii devenite clasice, preluate de reprezentanţi ai şcolii sociologice, structuraliste,
de lingvişti de diverse orientări.
Aceste dihotomii sunt:
1. limbă-vorbire;
2.sincronie-diacronie;
3.sintagmatic-paradigmatic;
4.semnificat-semnificant;
5.formă-substanţă;
6. lingvistica internă – lingvistica externă.
Prima dintre dihotomiile prezentate de Saussure în Cursul de lingvistică generală este limbă-vorbire. Limba, cod
format dintr-un sistem de semne, principalulinstrument al comunicării, reprezintă aspectul social al limbajului,
elementul lui esenţial. Vorbireareprezintăaspectul individual, psiho-fiziologic allimbajului, actul prin care o
persoanăse serveşte de limbăpentru a-şiexprima ideile. Vorbirea este „un act individual de voinţă şi deinteligenţă.
O altă distincţie ridicată la rangul de principiu general, fundamental de către Saussure este cea care delimitează
lingvistica descriptivă, statică, de lingvistica istorică, evolutivă. Pe prima dintre ele, menită să studieze raporturile
logice şi psihologice care leagă termenii într-un sistem, renumitul genevez o numea lingvistică sincronică, iar pe
cea de-a doua, care cercetează termenii ce se substituie, fără a forma însă un sistem – lingvistică diacronică.
Termenul sincronie desemnează o „stare a limbii”, iar diacronia– „o fază de evoluţie”.
Referindu-se la modul de funcţionare a limbii, Saussure distingea două tipuri de raporturi între unităţile
lingvistice: raporturi sintagmatice şi raporturi asociative. Acestea corespund „cu două forme ale activităţii
noastre mentale, amândouă indispensabile vieţii limbii”.
În vorbire cuvintele contactează între ele raporturi care se bazează pe caracterul linear al limbii, ce exclude
posibilitatea rostirii, în acelaşi timp, a două elemente. În lanţul vorbirii elementele lingvistice se aşează unele după
alteleşi se combină pe o imaginară axă orizontală– numită de Roman Jakobson a x a c o m b i n aţi i l o r – formând
sintagme. În afara vorbirii cuvintele care au ceva în comun se asociază în memorie, formând grupuri pe criterii
foarte variate. Axa raporturilor asociative e reprezentată ca o linie verticală pe care, în serii sau asociaţii mentale, se
aşează toate elementele şi unităţile unui sistem lingvistic din care selectăm însă anumiţi termeni pentru a ne construi
enunţurile (sintagmele). Roman Jakobson o numeşte, de aceea, axă a s e l e cţi e i.
În locul termenului „concept” Saussure propune termenul semnificat („cel care este semnificat”), iar în loc de
imagine acustică – semnificant („cel care semnifică”). Unitatea dintre semnificant şi semnificat defineşte semnul
lingvistic. Semnificantul este imaginea semnului aşa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer.
Semnificatul este conceptul mental la care se referă. Acest concept mental este cam acelaşi la toţi membrii aceleiaşi
culturi, care vorbesc aceeaşi limbă
Diferenţele de structură semantică dintre limbi au fost explicate de către Saussure şi discipolii săi în termenii
distincţiei formă-substanţă. Substanţa sensului (sau substanţa planului conţinutului) se referă la ideile, emoţiile,
sentimentele de exprimat care sunt aceleaşi pentru toţi indivizii, indiferent de limba pe care o vorbesc. Forma
vocabularului (sau forma planului conţinutului) vizează organizarea lingvistică diferită a aceleiaşi substanţe comune,
îndiverse limbi.
Distincţia lingvistică internă –lingvistică externă (elemente interne – elemente externe ale limbii) e realizată de
Saussure cu intenţia de a delimita cât mai exact obiectul de studiu al lingvisticii, dea-i stabili locul printre celelalte
ştiinţe. Lingvistica trebuie să studieze limba „în sine şi pentru sine”, ca sistem de semne care „nu cunoaşte decât
propria sa ordine”. Relevarea caracterului de sistem al limbii şi a mecanismului ei de funcţionare ţin de lingvistica
internă. Lingvisticii externe îi revine sarcina de a studia relaţiile dintre limbă şi celelalte fenomene sociale şi
transformările suferite de limbă ca urmare a acestor legături.
6. Preocupările lingvistice ale lui E.Coşeriu. Lingvistica integrată. E.Coseriu este una dintre personalităţile
dominante în lingvistica europeană în ultimele decenii ale secolului al XX-lea
Doctor în filologie și filosifie, autorul unui număr de peste 50 de valume, al unor teorii despre principiile
fundamentale ale filologiei, E. Coșeriu, contribuie la îmbogățirea metodologiei disciplinelor lingvistice.
„Sâmburele” generator din care s-a dezvoltat Şcoala lingvistică de la Tübingen, întemeiată de E. Coşeriu, îl
constituie ideea importanţei studiului integral al limbajului ca activitate fundamentală a fiinţei umane. Acest gând
originar a apărut într-un moment când ştiinţa lingvisticii pe plan european abia se desprindea din criza structuralistă
şi se îndrepta spre o nouă viziune asupra limbajului, adică în anii 60-70 ai secolului XX. Discipolii adunaţi în jurul
lui E. Coşeriu au întrezărit în acei ani de început şi au adoptat, ca temei de credinţă comun, necesitatea şi
posibilitatea unei noi perspective: limba, văzută ca sistem (langue) constituie doar o parte din obiectul de studiu al
lingvisticii şi se situează la palierul al doilea al limbajului. Una din mărcile distinctive ale concepţiei lingvistice a lui
E. Coseriu, alături de tendinţa spre integralitate, este fundamentarea sa filosofică. Acest învăţat nutrea convingerea
lingvistica riscă să eşueze în abordări parţiale şi insuficiente dacă nu îşi clarifică poziţii teoretice clare şi de
maximă generalitate. Simptomatică pentru acest fel de a vedea lucrurile a fost preocuparea lui E. Coseriu de a defini
câteva principii care delimitează specificul lingvisticii în calitate de „ştiinţă a culturii”. Acestea ar fi: p r in c i p i u l
o b i e c t i v i tă ţi i („să spui lucrurile aşa cum sunt”), p r i n c i p i u l u m a n i s m u l u i (subiectul lingvisticii
este omul ca fiinţă liberă în istorie), p r in c ip iul t r a d i ţ i e i (obligativitatea raportării critice la doctrinele sau
părerile înaintaşilor), p r i n c i p i u l a n t i d o g m a t i s m u l u i (acceptarea supoziţiei că un adevăr parţial se
aflăîn orice teorie şi, implicit, preluarea creatoare a ceea ce este valabil din doctrinele altora) şi p r i n c i p i u l u t
i l i tă ţi i p u b l i c e (interesul pentru implicaţiile politice şi sociale ale dinamicii istorice a limbii sau a limbilor).
Prezentându-se ca lingvist, Coseriu şi-a manifestat în mod constant interesul pentru reflecţia filosofică asupra
limbajului, ca şi pentru istoria ideilor lingvistice. Între gânditorii care l-au ajutat să îşi clarifice propria concepţie, Coseriu
citeazăîn mod frecvent numele lui Aristotel, Leibniz, Hegel, Humboldt, K. Bühler şi M. Heidegger. În special Aristotel i-a
furnizat lui Coseriu o serie de importante concepte şi distincţii teoretice.
Concepţia lingvistică a profesorului Coşeriu se bazează pe principii generoase care, respectate de orice cercetător, oferă
argumente suficiente pentru o contribuţie reală şi modernă la dezvoltarea ştiinţelor. A fi obiectiv, în viziunea savantului,
înseamnă, preluând cuvintele lui Piaton, „să spui lucrurile aşa cum sunt” şi, în acelaşi timp, să nu respingi nimic din ceea ce
înaintaşii tăi au formulat, dacă prin ideile lor au contribuit Ia evoluţia ştiinţelor. Concepţia profesorului Coşeriu trimite la o
abordare integrala a activităţii de limbaj, fapt ce a şi inspirat pe discipolii săi români să-i propună să numească direcţia pe care o
deschide, lingvistică integrală.
Ideea fundamentala a lingvisticii integrale, prezentata în forma extrem de simpla, este: în fiecare moment al desfasurarii
sale, limbajul functioneaza, actualizînd, generînd si comunicînd/ construind continuturi, nu într-un singur plan (al limbii, sau
universal, sau al individului), ci în trei planuri simultan. Orice act lingvistic produce si vehiculeaza totodata 1) conținuturi virtual
inteligibile de catre toate fiintele umane, 2) continuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiasi limbi si 3) continuturi accesibile în
mod singular fiecarui individ luat izolat.
Cele trei planuri ale limbajului sunt, în întelegerea integralista, urmatoarele:
PLANUL UNIVERSAL, în raport cu care vorbitorii detin o COMPETENŢĂ ELOCUŢIONALĂ
PLANUL ISTORIC, în raport cu care vorbitorii detin o COMPETENŢĂ IDIOMATICĂ
PLANUL INDIVIDUAL, în raport cu care vorbitorii detin o COMPETENŢĂ EXPRESIVĂ (sau TEXTUAL/ DISCURSIVĂ).
Coseriu afirma ca tensiunile între diferitele abordari din lingvistica pot fi rezolvate daca întelegem ca limbajul nu este 'un
singur' lucru, si noi nu avem un singur tip de competenta lingvistica, ci exista 3 planuri ale limbajului si trei tipuri de competente.
Odata acceptat acest principiu, ar trebui spus ca structuralismul se ocupa în principal cu planul istoric si competenta idiomatica,
iar lingvistica generativa cu planul universal si competenta elocutionala. Coseriu nu face nici o referire la pragmatica, atunci cînd
spune ca planul al treilea al limbajului, cel individual, si competenta expresiva ar trebui studiate de o disciplina numita lingvistica
a textului. Totusi, astazi unii cercetatori, buni cunoscatori ai integralismului lingvistic, considera adecvata abordarii acestui plan
tocmai pragmatica.
Important de retinut este ca 1. paradigmele pomenite îsi disputau întîietatea în lingvistica doar fiindca fiecare reducea
limbajul la cîte un singur aspect din cele 3 semnalate de Coseriu si 2. lingvistica lui Coseriu se numeste integrala tocmai fiindca
îsi asuma studierea limbajului în toate aceste dimensiuni ale sale. Ea se plaseaza polemic în raport cu celelalte paradigme, dar în
acelasi timp îsi doreste sa integreze într-o lingvistica unitara descoperirile valabile facute în structuralism, gramatica generativa si
pragmatica.
7. Sistemul metodologic în ştiinţa lingvistică.
8. Metode tradiţionale şi moderne (structuraliste). În cercetarea fenomenului lingvistic, se folosesc metode
tradiționale: metoda comparativ-istorică şi geografia lingvistică, metoda tipologică, analiza structurală .
Metoda comparativ-istorică a fost creată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de către Bopp şi Rask. Comparatiştii
identifică două tipuri de comparație:
- sincronică – între cele mai diverse limbi se stabilesc tipuri de structură şi se formulează legi generale ale limbii
există
- diacronică (comparația istorică), urmărind evoluția uneia sau mai multe limbi.
Studiul comparativ diacronic, realizat prin metoda comparativă-istorică, se aplică mai multor limbi, care trebuie să
îndeplinească condiţia de a fi înrudite (adică de a fi provenit din aceeaşi protolimbă), în scopul de a le reconstitui
trecutul istoric, eventual pe cel preistoric, comun.
Studiul comparativ-sincronic, în schimb, nu se aplică, de obicei, mai multor limbi simultan, ci doar asupra a
numai câte două limbi, pentru care nu este obligatorie condiţia de a fi înrudite; singura condiţie de îndeplinit în acest
caz este ca din cele două limbi comparate să se aleagă stări de evoluţie contemporane.
Metoda geografiei lingvistice se ocupă de studiul limbilor vii, de formele dialectale ale limbii vorbite,
considerate o vreme drept abateri de la forma literară şi deci, greşeli. Preocupări în domeniul studiului
formelor vorbite ale limbii întîlnim încă de la Dante. Limba nu este un instrument de comunicare omogen. O
limbă poate avea remificații teritoriale. Aceleați cuvinte pot avea pronunțări diferite în arii geografice diferite. Cea
mai firească modalitate de a construi o imagine a diferențierii teritoriale a unei limbi este utilizarea hărților și
chestionarului.
Metoda tipologică
Interesul crescând pentru cercetarea fundamentală s-a manifestat în lingvistică printr-o atenţie specială acordată
problemelor clasificării tipologice a limbilor, esenţiale atât pentru studiile de gramatică generală, cât şi pentru cele de
comparare a limbilor . Tipologia lingvistică este o direcţie modernă de cercetare care consistă „în gruparea limbilor după diverse
„tipuri” care ar corespunde structurilor mentale ale diverselor popoare”. Se consideră că numai prin tipologie lingvistica poate
atinge puncte de vedere absolut generale. Ea este în directă legătură cu studiul universaliilor. Cercetările consacrate clasificării
tipologice au scos la iveală faptul că în fiecare limbă predomină anumite procedee de exprimare a conţinutului
gramatical, în schimb altele lipsesc sau sunt folosite rar . Analiza structurală are ca scop delimitarea unităților
lingvistice în funcție de relațiile lor reciproce. Aceste relații sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente
între fiecare element al enunțului, celelalte definesc elementele în funcție de poziția lor față de unitățile enunțate.
Relațiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Secolul al XX-lea se
caracterizează prin efortul de perfecționare şi de înnoire a metodelor. Structuralismul studiază structura (modul
de organizare a sistemului numit limbă). Limba este aşadar considerată un sistem ale cărui elemente sunt
strîns legate printr-o rețea de relații: structură. Lingvistica structuralistă tinde spre o formalizare a descrierii
limbii şi spre descrierrea sintagmatică ce constă în încadrarea fiecărui nivel în tipare de combinare.
Orice unitate a limbii se studiază în toate contextele în care pot să apară şi se caracterizează prin capacitatea lor
de a apărea împreună cu altele. În acelaşi timp, structuralismul abordează organizarea paradigmatică, adică
grupează unitățile în clase şi subclase. Orice unitate a limbii trebuie inclusă într-o mulțime care poate să apară în
anumite contexte trebuind, deci, să fie caracterizată prin posibilitatea de a fi înlocuită cu alta.Analiza
funcțională
Metoda constă în reducerea datelor concrete şi particulare, infinite ca număr, la un număr finit de unități
generale şi abstracte separînd ceea ce este semnificativ şi relevant în realizarea funcției comunicative de ceea
ce este detaliu. nu toate caracterele fizice ale semnului lingvistic sunt relevante pentru funcția sa comunicativă.
Elementele concrete și particulare sunt variantele, iar cele abstracte şi generale sunt invariantele. Analiza
funcțională are în vedere reducerea variantelor la invariante. Invariantele sunt privite ca elemente sociale ale
limbajului (exterioare individului) sau ca elemente abstracte, constructe, creații ale cercetătorului, elemente
care nu aparțin limbii ci teoriei limbii.
Analiza distribuțională.Distribuția este proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite
contexte, în diferite vecinătăți, iar relevanța faptului lingvistic în cadrul analizei distribuționale constă în ocurența
sau non ocurența lui într-un anumit context. Analiza distribuțională urmăreşte însuşirile combinatorii ale semnelor,
iar cercetarea acestora priveşte relațiile. Scopul analizei distribuționale este delimitarea claselor de unități după
principiul conform căruia fiecare element al limbii intră într-o categorie determinantă care se defineşte prin existența unor
posibilități de combinare determinate şi prin excluderea altora. Toate şcolile structuraliste „clasice” utilizează analiza
distribuţională, dar metoda a cunoscut o dezvoltare specială în descriptivismul american.
Analiza în constituenți imediați Propoziția este segmentată în două grupuri constitutive: grup nominal şi grup verbal sau
grupul predicatului şi grupul subiectului. Aceştia reprezintă constituenții imediați ai sintagmei şi, la rîndul lor pot fi
segmentați în constituenții lor imediați, pînă se ajunge la constituenții ultimi ai enunțului, morfemele.
Metoda generativ-transformațională.Această metodă are ca punct de plecare ideea că este posibilă transformarea unor
enunțuri în altele fără alterarea sensului. O construcție activă poate fi transpusă pasiv prin:schimbarea diatezei verbului cu
valoare de predicat, transformarea subiectului în complement de agent şi a complementului direct în subiect. Analiza
transformațională descompune fraza în propoziții elementare şi operații elementare.
Noam Chomsky, unul dintre pionierii metodei, propune un model generativ sintetic, urmărind nu descrierea unui
corpus finit de texte, ci explicarea faptului că orice vorbitor poate să emită şi să înțeleagă un număr infinit de texte, enunțuri
inedite. Gramatica generativă este un model capabil să genereze şi să explice toate enunțurile corecte ale unei limbi. Ea nu şi-a
propus să descopere organizarea sistematică a gramaticii unei limbi ci să construiască sistemul. Gramatica generativă
reprezintă o ipoteză, un sistem ipotetico-deductiv. Pentru aceeaşi limbă pot fi elaborate mai multe ipoteze, dintre care
cercetătorul alege pe cea mai simplă. Modelul transformațional reprezintă un model al competenței vorbitorului. Competența
reprezintă capacitatea de a rosti şi înțelege un număr nelimitat de enunțuri dintre care numai o parte au fost auzite şi,
eventual, memorate anterior. Un alt concept folosit în gramatica transformațională este performanța. Performanța denumeşte
activitatea propriu-zisă de rostire a enunțurilor. Din punctul de vedere al gramaticii transformaționale, enunțurile sunt:
acceptabile şi neacceptabile semantic, respectiv corecte sau incorecte gramatical. Pentru a se decide asupra corectitudinii şi
a acceptabilității unei construcții, se recurge la intuiția vorbitorului.
9. Sistemul şi subsistemele limbii. Concepte şi aplicări.
10. Lingvistica diacronică. Interacţiuni şi schimbări lingvistice. Semnele lingvistice se supun permenent unei
duble determinări: cea impusă deorganizarea lor într-un sistem stabil de valori şi de relaţii şi cea impusă de
schimbările întimp ale acestui sistem de valori şi de relaţii; pentru a desemna cele două perspective, Ferdinand de
Saussure introduce termenii de sincronic/diacronic, respectiv de sincronie/diacronie:
- este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static şi diacronic tot ceea ce are legătură cuevoluţia;
- sincronia va desemna o stare a limbii, iar diacronia, o fază de evoluţie;
-este necesar, prin urmare, să se distingă două lingvistici, pe care le numeşte prin sintagmele lingvistică evolutivă sau
diacronică , respectiv lingvistică statică sau sincronică şi pe care le defineşte în felul următor:
-lingvistica diacronică va studia raporturile care leagă termeni succesivi nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă
şi care se substituie unii altora, fără să formeze un sistem. Antinomia saussuriană a fost greşit înţeleasă, căci
Saussure nu exclude din investigaţie cercetarea diacronică (vorbeşte de legi diacronice şi nu exclude cercetarea
acţiunii lor); excluderea lingvisticii diacronice nu îi aparţine lui Saussure, ci unor adepţi ai teoriei sale,care au plecat
de la afirmaţia că pentru vorbitorul obişnuit axa succesivităţii nu există. Privită în timp ca orice obiect supus
condiţionărilor istorice, nici o limbă nu este identică cu sine. Un raţionament de bun simţ ne impune să acceptăm un paradox:
orice limbă se schimbă permanent, dar în acelaşi timp, în fiecare secvenţă de timp din existenţa ei istorică, ea este identică sau
egală cu ea însăşi în planul simultaneităţii funcţionării sale. Dacă privim limba în timp, constatăm mobilitate şi schimbare, iar
dacă o privim în prezentul funcţionării ei, constatăm stabilitate. Lingvistica modernă foloseşte, pentru a desemna această relaţie,
conceptele de diacronie şi sincronie. Saussure deduce că este necesar să se distingă două lingvistici, pe care le desemnează prin
sintagmele: lingvistică evolutivă sau diacronică şi respectiv, lingvistică statică sau sincronică. Este sincronic tot ceea ce se referă
la aspectul static al ştiinţei noastre, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Simcronia şi diacronia vor desemna o stare
a limbii şi respectiv, o fază de evoluţie.
Limbile ca sisteme de semne înregistrează naştere şi dispariţie. Aceste fenomene sînt condiţionate de diferiţi factori istorici,
economici şi culturali. Nu se cunoaşte cu exactitate data apariţiei unei limbi. Ea se determină cu aproximaţie de textologi, în baza
celui mai vechi text scris. De regulă, limba nu apare pe teren gol (cu excepţia primei limbi care a marcat apariţia graiului, dar
acest fenomen nu s-a mai repetat).
În majoritatea cazurilor, limba nici nu moare, dispare doar forma ei învechită, iar ea continuă să existe datorită limbilor ce
au derivat din ea (exemplul limbii latine din care au derivat limbile romanice). Se înregistrează şi cazuri de renaştere a limbii în
virtutea necesităţilor politice, economice sau culturale. Prin diacronie concepem proprietatea unităţilor limbii de a se schimba în
consonanţă cu anumiţi factori.
Cercetătorii identifică cauze externe şi interne ce duc la schimbări în conturul lexical, fonetic şi gramatical al limbilor.
Evidenţierea acestor cauze se face doar din perspectivă ipotetică, deoarece este practic imposibil pentru un lingvist să asiste toate
schimbările într-o limbă.
11. Lingvistica sincronică. Denotaţie şi conotaţie. Semnele lingvistice se supun permenent unei duble
determinări: cea impusă deorganizarea lor într-un sistem stabil de valori şi de relaţii şi cea impusă de schimbările
întimp ale acestui sistem de valori şi de relaţii; pentru a desemna cele două perspective, Ferdinand de Saussure
introduce termenii de sincronic/diacronic, respectiv de sincronie/diacronie:
- este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static şi diacronic tot ceea ce are legătură cuevoluţia;
- sincronia va desemna o stare a limbii, iar diacronia, o fază de evoluţie;
-este necesar, prin urmare, să se distingă două lingvistici, pe care le numeşte prin sintagmele lingvistică evolutivă
sau diacronică , respectiv lingvistică statică sau sincronică şi pe care le defineşte în felul următor:
-lingvistica sincronică se va ocupa cu raporturile logice şi psihologice care leagă termenii ce coexistă şi formează
un sistem, aşa cum sînt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă; Prin analiza sincronică a limbajului se înţelege
investigarea stării sistemului la un moment dat, în timp ce diacronia discută istoria, evoluţia sistemului. Distincţia
între dimensiunea sincronică şi cea diacronică este metodologic esenţială (multă vreme lingviştii au analizat laolaltă
eşantioane ale aceleiaşi limbi, dar situate la mare distanţă în timp).
“Lingvistica sincronică studiază limba pe axa simultaneităţilor, nu a succesivităţilor; ea ia în discuţie stări ale
limbii şi se ocupă de raporturile psihologice şi logice ce reunesc termenii coexistenţi, constituind un sistem ce este
perceput ca atare de aceeaşi conştiinţă colectivă” De aceea limba va fi privită ca arhivă, “ca tezaur (“trésor”) depus
de practica vorbirii în subiecţii aparţinînd aceleiaşi comunităţi şî constituind un sistem gramatical existent în mod
natural în fiecare creier”.
Revoluţia saussuriană constă în primatul teoretic şi metodologic al sincroniei: “Aspectul sincronic primează,
întrucît pentru masa vorbitorilor el este singura realitate”. Meritul lui Saussure este de a fi accentuat caracterul
sistematic al limbii, transformînd conceptul de sistem dintr-o noţiune descriptivă într-un concept operator. “Limba
este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia nu rezultă decît din prezenţa simultană a
celorlalţi.
Se dă prioritate lingvisticii sincronice pentru că numai ea corespunde intuiţiei subiectului vorbitor; supra
aprecierea dimensiunii sincronice, cu deosebire în deceniile 4 şi 5 ale sec. 20, cînd unii lingvişti acordă atenţie
exclusiv studiului sincronic, neglijînd total pe cel diacronic; s-a considerat că, deşi ambele perspective sînt legitime,
pentru a surprinde sistemul trebuie să te retragi în sincronie sau mai bine zis în statică. Conotatia si denotatia sunt
valori ale semnului lingvistic, bazate fiecare pe alt raport: denotatia pe raportul dintre semn si obiect in genere;
conotatia pe raporturi dintre semn si unele insusiri ale obiectului, intelese ca atribute ale acestuia.Valoarea
denotativa a a semnului leu, de exemplu, exclude orice referire la faptul ca animalul astfel numit este luat adesea
drept o fiinta cu puteri fizica excepționala, cu infatisare nobila, nici frumos, nici urat, nici rege al animalelor, ci
numai un mamiferdin familia felinelor. Folosit cu valoare conotatica, semnul Leu trezeste in mintea noastra ideea de
noblete, de maretie, cruzime, atribute ale felinei Panthera leo.
Conotatia se suprapune deci denotatiei ca o reprezentare suplimentara, avand in general origini variate, dar care
se rezuma ca poroces la o asociatie de idei, datorata cand practicii, cand imaginatiei. Pe de alta parte, adevarata
problema rezida din modul de interpretare a celor doua domenii principale ale continutului semnatic al semnului:
denotatia si conotatia. Dupa cum spunea Ion Coteanu, daca ar fi intotdeauna net diferentiate, ar fi mai usor de stabilit
si rolul contextului, dar de foarte multe ori ele se confunda. Academicianul roman compara substantivele care
denumesc obiecte concrete, caz in care distinctia se face clar, cu substantivele abstracte unde conotatia si denotatia
sint apropiate, iar la verb se si confuna adesea din cauza nuantelor suplimentare introduse de mod, timp sau diateza,
etc.
Denotatia sau denotarea, desemnarea sau denumirea, este actul prin care unuiobiect ( lucru, eveniment,
fenomen, fiinta, actiune, idee) i se atribuie nume. Numele nu se atribuie in mod deliberat, ci numai in masura in care
obiectele obliga pe oameni sa le numeasca, iar obiectele ( lucrurile, evenimente, insusirile etc.) actioneaza asupra
oamenilor in cele mai variate chipuri, in raport cu gradul de cultura si de civilizatie a unei comunitati lingvistice.
Datorită unei mari varietăţi terminologice, se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental
(sau de bază), sens primordial, sens originar, sens principal, sens general, sens propriu, sens secundar, sens derivat,
sens particularetc. Unele (sens originar, principal, general şi, respectiv, sens secundar sau derivat) sunt necesare
studierii evoluţiei semantice, celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică, în care mai apar sens
denotativ, denominativ, conotativ. Foarte frecvent, formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general
sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie.
12. Contactele lingvistice. Bilingvismul. Etapele de evoluţie. Dintotdeauna colectivităţile umane au intrat în
relaţie unele cu altele, iar aceste contacte se fac prin intermediul limbii. Cercetările au demonstrat că nu există limbă
izolată, ferită de atingerea cu alte limbi.
Nevoile de comunicare au obligat din totdeauna o colectivitate la contact cu vorbitorii altui idiom (denumire
generică pentru limbă, dialect, grai). Contactul dintre limbi se vădeşte a fi rezultatul unor fenomeneextralingvistice:
convieţuire vremelnicăsau de duratăpe acelaşi teritoriu avorbitorilor unor idiomuri diferite, amestec de populaţii,
relaţii culturale,economice sau politice ale unor populaţii aflate pe teritorii diferite.Rezultatele la nivel lingvistic ale
unor astfel de contacte interumanedepind de însuşirea unei alte limbi decât cea maternă.Aceastaşi este
definiţiacontactului lingvistic:„douăsau maimulte limbi se consider ăa fi în contact dacăsunt folosite alternativ
deuneleşi aceleaşi persoane”.
Tipurile de contacte sunt cele care condiţionează bilingvismul şi prin aceasta amploarea interferenţei. Ele sunt
clasificate în perspectiva duratei ca: I. 1. pasagere sau accidentale; 2. de foarte lungă durată sau permanente.
Contactele pot fi: II. 1. externe (interlingvistice,) 2. interne (intralingvistice,interregionale). III.1. directe
(interumane; vorbitorii folosesc şi limba interlocutorului, alta decât limba lor maternă); 2. mijlocite (limbile A-B
interacţionează prin intermediul unei a treia limbi, ceea ce conduce la împrumuturi „prin filieră”). IV.1. imediate
(sau nemijlocite) de tip oral; 2. la distanţă (prin intermediul scrisului, al învăţământului sau al mass-media). V.1.
populare (în ceea ce priveşte nivelul socio-cultural);2. culturale: a. între o limbă clasică alias„moart㔺i limbi vii;
b. Între limbi aflate la mare distanţă.
Necesitatea unei asemenea clasificări a contactului se justifică prin faptul că fenomenul precede propriu-zis
interacţiunea dintre limbi; fără un contact stabilit pe o cale sau alta din multele posibile, limbile (chiar dacă ar fi
înrudite sau similare tipologic) nu vor interacţiona, adică nu vor interfera. Interferenţa este mijlocită preponderent,
dacă nu exclusiv, prin bilingvism. Einar Haugen a arătat că una dintre axiomele lingvistice este că, oriunde s-ar
manifesta influenţa unei limbi asupra alteia, aceasta se realizează prin indivizi.
Bilingvismul este „capacitatea unui individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în comunicare două
sisteme lingvistice diferite (două idiomuri)”, altfel spus practica folosirii alternative a două limbi se numeşte
bilingvism, iar persoana respectivă este considerată bilingvă. Bilingvismul este de două categorii: a. bilingvismul
vorbitorilor obişnuiţi, în care achiziţionarea limbii alogene (străine, de altă origine) se face de obicei în forme
neorganizate, involuntar, în condiţii de mediu etnic şi lingvistic eterogen; b. bilingvismul vorbitorilor culţi, numit şi diglosie, se
referă la achiziţionarea celei de a doua limbi în mod conştient, prin studiu. Bilingvismul vorbitorilor cultivaţi este un fenomen
specific unei minorităţi şi de aceea duce la contact superficial între două limbi.
Bilingvismul colectiv, în masă, al vorbitorilor obişnuiţi, este cunoscut mai cu seamă din epocile vechi ale istoriei, când unele
popoare şi-au întins stăpânirea asupra altora, de exemplu limba latină s-a impus în întreg Imperiul Roman.
Bilingvismul colectiv are drept urmare schimbarea fizionomiei limbii materne. Transformările pe care le suferă limba depind de
structura tipologică a limbilor de contact. O categorie subiacentă(лежащий в основе) o constituie bilingvismul enclavelor
lingvistice, în care limba maternă este asediată (осажденный) de limba oficială. Aceasta, deoarece limba maternă a vorbitorilor
din enclavă se specializează ca mijloc de comunicare în relaţiile familiale şi suferă o puternică influenţă din partea idiomului
oficial. Contactul dintre limbi are drept consecinţe: procese de interferenţă şi fenomene de influenţă (împrumut). Procesul
declanşat de contact: întâlnirea, intersectarea, încrucişarea, combinarea între două limbi este numit interferenţă .
Se cuvine subliniat faptul că bilingvismul nu este un fenomen care apare sporadic şi numai în unele regiuni de pe
mapamond. Se ştie că pe glob sunt vorbite aproximativ 5 mii de limbi şi sunt doar peste două sute de ţări. Aşadar, multe ţări pot
fi considerate multilingve, ţări în care se vorbesc mai multe limbi şi unde trăiesc multe grupuri de vorbitori folosind alături de
limba maternă, şi limba ţării a cărei cetăţeni sunt. În studiile lingvistice care tratează fenomenul
bilingvismului apare mereu ideea că aproximativ o jumătate dintre locuitorii de pe glob sunt bilingvi sau trăiesc în
mediu bilingv.
Factorii care determină apariţia bilingvismului.
factoriirelevanţi, care determină apariţia şi dezvoltarea bilingvismului, sunt de natură structurală (lingvistică) şi de
cea extralingvistică, adică de natură politică şi socială:
- relaţii culturale, economice, politice ale unor populaţii de pe teritorii diferite;
- amestec de populaţii;
- convieţuire de durată sau vremelnică pe acelaşi teritoriu.
SUBSTRAT
Substratul este unul dintre rezultatele procesului de interferenţă lingvistică datorat amestecului de durată a două sau
mai multe colectivităţi, dintre care una era autohtonă pe teritoriul devenit comun, iar cealaltă s-a aşezat mai târziu.
S-au creat astfel premise ca limba străină să intre în uzul general cotidian, ceea ce duce la bilingvism extins.
SUPERSTRAT
Dar în istorie au fost cazuri în care limba învinsă (eliminată) nu a fost cea a populaţiei autohtone, ci a populaţiei
pătrunse ulterior (prin mari deplasări – migraţii, prin cucerire sau prin ocupaţie militară etc.) pe un teritoriu dat.
Aceştia, vorbitori ai limbii C, adoptă treptat limba poporului pe care l-au găsit aşezat în acel teritoriu şi care are cel
mai adesea superioritate culturală, înlesnind la rândul lor apariţia unor tendinţe noi. Limba C a dispărut, dar ea a
lăsat „urme” în limba B’carea devenit, astfel, B”. Urmele lăsate de limba dispărută C asupra limbii băştinaşe B au
fost denumite superstrat , cu un termen introdus de W.von Wartburg.
ADSTRAT
Influenţele suferite de o limbă după constituirea ei ca idiom nou, distinct, formează adstratul. După părerea lui L.
Deroy, adstratul este rezultatul unui simplu contact regulat şi constant între două limbi vecine. Deşi nu participă ca
substratul şi superstratul la formarea unei limbi, adstratul include toate formele de manifestare ale
contactuluilingvistic (inclusiv de la distanţă) dintre limbi. Aici sunt mai evidente interferenţele generate de
bilingvism, deci procesul ca atare îndesfăşurare, pe când substratul şi superstratul, deşi procese de interferenţă la
vremea lor, astăzi se prezintă doar ca „rezultate” în limbă .