Lungu Vasilica-Mădălina

Lingvistică generală și românească

LINGVISTICĂ ROMANICĂ
Domenii şi metode
în lingvistica franceză şi romanică

Autor: Martin-Dietrich Glessgen

Traducere: Alexandru Gafton

Lucrarea Lingvistică romanică. Domenii și metode în lingvistica franceză și romanică

îl are ca autor pe Martin-Dietrich Glessgen și a apărut în anul 2007 și este un manual de
lingvistică romanică. Traducerea în limba română a apărut în anul 2004 la Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Lucrarea este alcătuită din patru părți, plus o parte introductivă
și un Cuvânt înainte scris de traducătorul acesteia, prof. univ. dr. Alexandru Gafton.
Partea introductivă, denumită Limbile romanice și lingvistica, debutează cu o
prezentarea a ramurilor familiilor de limbi indo-europene, pentru ca mai apoi, în primul capitol
să fie prezentate știința denumită lingvistică romanică și structura maualului ce urmează a fi
parcurs.
Începând discuția despre lingvistica romanică, autorul menționează faptul că, spre
deosebire de alte familii de limbi, limbile și varietățile romanice sunt un ansamblu ușor de
recunoscut, fiind nascute din aceeași bază, limba latină. Acest fapt le diferențiază și mai tare de
celelalte familii de limbi deoarece limba mamă se cunoaște foarte bine.
Trecând la partea de prezentare a manualului ne sunt aduse la cunoștință motivele
creării acestuia (trezirea unei constiințe în rândul celor care studiază limbile romanice, deoarece
acestea au o extindere mare atât în Europa cât și în afara ei), precum și părțile constituente ale
lucrării: descrierea succintă a idiomurilor romanice; cele patru mari domenii ale limbii
(fonetică/fonologie, morfologie, sintaxă și lexic); istoria Romaniei și aspectele fundamentale ale
studiului romanisticii (bazele filologice ale acesteia și istoria linngvisticii romanice).
Al doilea capitol al părții introductive aduce în discuție conceptul de „limbă”. Aici
autorul prezintă mai întâi cele trei funcții ale limbajului: sociale (puterea de influență a celorlalți
determină distincția dintre grupuri sociale sau geografice), cognitive (capacitatea de a denumi
concepte), expresive (partea de creativitate a limbajului). Mai apoi, este adusă în discuție limba
ca sistem de semne. Conform ideii lui F. de Saussure, semnul implică un element de conținut
(semnificat) și unul formal (semnificant). Astfel, forma unui cuvânt se poate schimba fără a
schimba sensul, deoarece semnul este arbitrar. El unește un concept și o imagine acustică.
Tot în acest capitol este adusă în discuție diferența dintre limbă și vorbire. Limba este
doar un sistem de coduri ale unor locuitori dintr-o anumită regiune, în spatele ei ascunzându-se o
competență lingvistică generală și anme capacitatea de a vorbi a speciei umane. De asemenea,
autorul prezintă cele trei principii de organizare a limbii (linearitatea, comprehensibilitatea și
economia), caracterul variabil și evolutiv al limbii (orice limbă implică o formă de variație,
aceasta crescând prin migrații și ducând la apariția unui număr mare de limbi – între 3000 și
6000), factorii externi în utilizarea și evoluția limbajului și opoziția oral-scris.
În ceea ce privește factorii externi, lucrarea lui Dietrich Glessgen amintește faptul că
marile transformări istorice s-au datorat mereu acestora. Sunt amintiți aici factori precum
separarea în spațiu (determină geneza unor limbi noi), contactul lingvistic (crează interferențe și
favorizează împrumuturile), crearea unui stat (poate atrage notarea în scris a unei limbi, fapt ce
duce la standardizare), diferențiera socială (crează varietăți lingvistice noi) și evoluțiile
tehnologice ce duc la apariția unui vocabular specializat și la fixarea formelor sintactice.
Ultima idee tratată în acest capitol, opoziția oral-scris, scoate în evidență caracterul prim
al expresiei lingvistice orale. Autorul amintește faptul că scriera a intervenit abia în urmă cu
aproximativ 5000 de ani și, mai mult decât atât, i-au trebuit alte mii de ani să își crească
procentajul.
Penultimul capitol al introducerii, denumit Lingvistica față în față cu limba și societatea
precizează direcțiile de interpretare în lingvistică (sistemică și variațională) și instrumentele ce
sunt folosite pentru înțelegerea fenumenelor lingvistice (compararea limbilor, studiul diacronic,
cercetarea limbilor creole, psiholingvistica și neurolingvistica), iar în ultimul capitol sunt
amintite o serie de lucrări de referință în lingvistica romanică.
Partea a doua a lucrării lui Martin Dietrich Glessgen debutează cu un capitol intitulat
Segmentare și periodizare în care se prezintă segmentarea domeniilor limbajului în cele patru
domenii fundamentale ale limbii: fonetica și fonologia, morfologia flexionară și formarea
cuvintelor, sintaxa, lexicul, incluzând numele proprii.

2
 Primul dintre ele, fonetica, corespunde sunetelor acustice produse de către vorbitori.
Totodată, fonologia este constituită din reprezentările mentale ale acelor sunete, fonemele.
Morfologia se ocupă, conform descrierii autorului, de structura internă a cuvintelor, privind atât
flexiunea cât și formarea cuvintelor și implicând părți de vorbire, mai ales lexeme (substantive și
verbe) și grameme (prepoziții și conjuncții). Sintaxa are ca obiect de studiu combinarea
diferitelor lexeme și grameme în unități mai ample (sintagme, propoziții și fraze). Ultimul dintre
ele, lexicul, reunește formele lexicale ale unei limbi și semantismele asociate acestora.
Tot în capitolul dedicat segmentării și periodizării sunt menționate contribuțiile
neuropsihologiei datorită careia s-au putut face studii pentru observarea fenomenolui de afazie,
o deficiență lingvistică serioasă ce este determinată de leziuni ale creierului.
Nu în ultimul rând, se face și o periodizare a limbilor romanice, foarte importantă pentru
această știință numită lingvistică romanică, întrucât este important să se cunoască rupturile din
evoluția limbilor romanice ce au avut consecinte serioase asupra acesteia. Autorul identifică
patru mari perioade ce sunt recunoscute, de asemnea, și de istoriografie, precum și anii între care
acestea pot fi încadrate: epoca romană (înainte de cca. 500), prima parte a Evului Mediu (cca.
500 – cca. 1000), a doua parte a Evului Mediu (cca. 1000 – cca. 1500) și epoca modernă (după
cca. 1500). Aceste perioade au fost determinate de 3 evenimente istorice importante: căderea
Imperiului Roman (476), avântul Occidentului din secolul al XI-lea și Renașterea și descoperirile
extra-europene.
Cea de-a treia parte a manualului ne introduce într-o Istore externă a limbilor și a
varietăților romanice printr-un capitol intitulat sugestiv, Introducere. Se realizează aici o
comparație a termenilor istorie externă și istorie internă, se prezintă Problematica istoriei
externe, precum și Factorii determinanți în istoria externă.
Lingvistul menționează faptul că istoria externă este un pandant indispensabil al istoriei
interne. Aceasta este intemeiată pe baza faptului că orice mare evoluție internă se află în legătură
directă cu factori extralingvistici precum evoluțiile politice, economice și sociale, curente
ideologice sau modele estetice.
În legătură cu factorii determinanți în istoria externă manualul menționează două
categorii: cei de complexitate slabă și cei de complexitate mare. Din prima categorie fac parte
spațiul și demografia (unde este limba cunoscută și cine o utilizează) și contactul lingvistic (ce
alte limbi evoluează în același spațiu). Din a doua categorie fac parte factori precum

3
infrastructura și organizarea socioculturală, politică și economică, cultura scrierii și diasistemul
(varietăți ce pot fi distinse la un moment istoric dat).
O importanță deosebită este acordată de autor studiului propriu-zis al lingvisticii
romanice. Acesta este tratat în întreaga parte a patra, lucru firesc, având în vedere că această
lucrare este un manual din care cei care studiază limbile romanice ar trebui să dobândească atât
cunoștințe teoretice cât și Elemente de metodologie și de practică a cercetării.
Primul capitol al parții a patra este intitulat Domenii metodologice și prezintă
dificultățile de care se lovesc cei neinițiați și competențele și tehnicile metodologiei de cercetare
lingvistică. Acestea sunt prezentate sub forma unor obligații ce trebuie îndeplinite:
1. Trebuie să dispună de un anumit număr de cunoștințe de teorie și de istorie a
lingvisticii.
2. Trebuie stăpânită știința de a constitui o bibliografie a studiilor de referință.
3. Trebuie culese date plecând de la izvoare orale sau scrise.
4. Trebuie deținute cunoștințe metodologice specializate în funcție de domeniul de
lucru.
5. Trebuie făcut apel la principiile de bază ale demersului științific, la principiile
expunerii logice și trebuie ținut cont de critica izvoarelor și a lucrărilor altor
lingviști.
Al doilea capitol al părții a patra prezintă știința editării textelor și a comentariului lor
textual, filologia și detalii despre studiul izvoarelor scrise pentru istoria idiomurilor romanice.
Pentru aceasta este necesară, mai întâi, stabilirea genurilor literare pentru a putea structura
multitudinea de texte într-un anumit număr de subansambluri și a observa ce genuri textuale pot
fi luate în considerare pentru lingvistica istorică.
Autorul menționează cercetători precum Frații Grimm, A. W. Schlegel, F. Raymond sau
F. Diez care s-au ocupat de editarea textelor medievale germane și romanice în paralel cu
elaborarea sintezelor lor lingvistice.
Pentru a clasifica vechile genuri lingvistice este nevoie, în opinia autorului, să facem
apel la cele mai pregnante varietăți diafazice (limba literară, limbajul religios, limbajele tehnice,
științifice și al economiei și limbajul juridic și administrativ), cărora marile ansambluri de texte
le corespund.

4
 Prima dintre ele, literatura profană, capătă formă încă de la începuturile notării în scris a
limbilor romanice. În cadrul acesteia apar genuri precum poezia mozarabă, trubadurii, lirica
galezo portugheză, Scuola Poetica Siciliana, Dolce Stil Novo (primele genuri lirice), epopeii,
romanul în versuri și în proză și mai apoi rondelul, balada, cântecul de jale, zicatoarea, dialogul,
literatura politică și teatrul religios și profan. Textele literare reprezintă singurul ansamblu de
texte folosit în mod intens de istoriografia lingvistică.
De cealaltă parte, textele ce se referă la o știință anume înglobează conținuturi foarte
diferite, de la Biblie la tratate de matematică recente. În legătură cu literatura religioasă ne este
evidențiată importanța particulară a acesteia în perioadele vechi, medievală și premodernă,
întrucât numeroasele traduceri ale Bibliei în limbile romanice (uneori integrale) au jucat un rol
important în elaborarea limbilor moderne, mai ales că, chiar primul text tipărit de Guttenberg a
fost o Biblie. Al doilea mare ansamblu de texte specializate îl reprezintă cele științifice și
tehnice. Printre științele existente în Evul Mediu amintite în manualul lui Dietrich Glessgen se
numără teologia, filozofia, retorica, dreptul, științele medico-biologice și matematico-
astronomice.
Ultimul mare ansamblu de texte precizat de lingvist este reprezentat de documente, care
există într-un număr net superior celui al celorlalte categorii de texte, dar care, spre deosebire de
cele din urmă, există doar în original sau în primă copie. Acesta sunt reprezentate de texte ce
provin din administrație, gestiune și practica judiciară.
Autorul aduce în discuție și câteva informații legate de Codarea materială și
transmiterea textelor vechi. În acest subcapitol sunt prezentate suporturile materiale ale textelor,
codarea materială, instrumentele de producție a textului și tipurile de scriere. Suporturile
materiale menționate sunt manuscrisele, tipăriturile, digitizatele și oralele. Legat de materialele
folosite pentru manuscrise sunt mentionate foile de papirus, argila și piatra, parenchimul și
hârtia, iar ca instrumente de producție a scrisului trestia, pana , tiparul și mai apoi mașina de scris
și computerul.
Tot în această parte a manualului se face referire la teoria si practica editării, exigențele
în editarea textelor vechi (autenticitatea și comprehensibilitatea), lingvistica corpusului (în
special lingvistica informatică și instrumentele de programare și analiză lingvistică), precum și
modul de codare a datelor textuale prin intermediul programelor informatice.

5
 În capitolul denumit Elemente de istorie a disciplinei se prezintă pe scurt paradigma
istorico-comparativă, paradigma modernă și noile metodologii în cadrul romanisticii. Sunt
enumeratele etapele paradigmei istorico-comparative începând cu punctele de plecare
(compararea formelor standardizate contemporane cu formele medievale și dialectale),
continuând cu faza pregătitoare (cu o contribuție decisivă din partea lingvistului Humboldt) și
terminând cu faza constitutivă reprezentată de mișcările intelectuale din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, concentrarea studiilor romanice în lumea germanofonă (aportul acestora a
constat în reflexia asupra schimbărilor fonetice), teoria și practica filologiei editoriale din Franța
(Gaston Paris, Joseph Bedier) și impulsurile de manieră aproape contemporană asupra
dialectologiei (Graziado Iasia Ascoli, Jules Gileron).
În prezentarea paradigmei moderne sunt aduse în discuție curentele structuralism și
generativism cu aportul lingviștilor Ferdinand de Saussure și ale elevilor săi Charles Bally și
Albert Sechehaye, precum și cel mai important reprezentant romanist al gândirii structuraliste,
Eugen Coșeriu, pentru primul curent și Noam Chomsky pentru cel de al doilea. Totodată, sunt
prezentate noile metodologii: sociolingvistica, lingvistica pragmatică și științele cognitive.
Prin aceste pagini, Martin Dietrich Glessgen reușește să ofere informații valoroase
despre studiul limbilor romanice, atât legate de partea teoretică, cât și de știință în sine. Ca o
concluzie, ar trebui menționat faptul că acest manual trebuie, cu siguranță, citit de orice persoană
își dorește să studieze limbile romanice ca ansamblu sau doar una dintre acestea.