ASPECTE TEORETICE ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

OBIECTUL LINGVISTICII
Prima sarcină a oricărei ştiinţe este aceea de a-şi defini obiectul de cercetare (domeniul şi
limitele sale) şi de a identifica metodele cele mai adecvate de interpretare.
Într-o accepţie foarte simplă şi generală, lingvistica, numită şi ştiinţă a limbajului1 şi mai puţin
propriu, filologie2, filologie comparată, poate fi definită drept „studiul ştiinţific al limbii”3 sau „studiul
ştiinţific al limbajului omenesc”4, ,,ştiinţa care studiază limbajul5 în esenţa sa precum şi în aspectele
sale generale, fără a se referi la o limbă anumită”.
Un rol major în delimitarea obiectului de studiu al lingvisticii l-a avut Ferdinand de Saussure
care, în Cursul de lingvistică generală, realizează o distincţie clară între materia lingvisticii şi obiectul
său. Astfel, materia lingvisticii este reprezentată de ansamblul de manifestări ale limbajului, care sunt
eterogene, diverse, multiforme, şi ca atare insesizabile în totalitatea lor.
Obiectul lingvisticii este subansamblul de manifestări ale limbajului pe care lingvistul îl
„construieşte” adoptând un punct de vedere sau altul, alegând să se intereseze de unul sau altul
dintre aspectele materiei. Dacă materia este dată dinainte, obiectul rezultă din deciziile luate. Obiectul
trebuie să constituie un „tot în sine”, şi trebuie să fie „inteligibil”; pe de altă parte trebuie să
constituie un principiu de clasificare, şi să se permită, prin aceasta, o mai bună înţelegere a materiei:
„Materia lingvisticii este constituită în primul rând din toate manifestările limbajului uman, fie că
este vorba de popoarele sălbatice sau de naţiunile civilizate, de epocile arhaice, clasice sau de
decadenţă, ţinându-se cont, în fiecare perioadă, nu numai de limbajul frumos, ci de toate formele
de exprimare. Dar asta nu e totul: limbajul scăpând, de cele mai multe ori observaţiei, lingvistul
va trebui să ţină seama de textele scrise, pentru că numai acestea îl vor face să cunoască
idiomurile trecute sau îndepărtate. Sarcina lingvisticii va fi:
a) să facă descrierea şi istoricul tuturor limbilor la care va putea ajunge, ceea ce înseamnă să
facă istoricul familiilor de limbi şi să reconstituie, în măsura posibilului, limbile mamă ale fiecărei
familii;
b) să caute forţele ce sunt în joc în mod permanent şi universal în toate limbile şi să determine
legile generale cărora li se supun toate fenomenele particulare ale istoriei;

1 MARTINET 1970: 23: „Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific atunci
când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere printre aceste fapte şi numele
anumitor principii estetice sau morale”. „Ştiinţific”, susţine Martinet, se opune lui „prescriptiv”.
2 COŞERIU 1995: 15: „În sens strict, prin filologie se înţelege astăzi, de obicei critica textelor şi, într-un sens mai amplu,

ştiinţa tuturor informaţiilor care se deduc din texte, în special din textele vechi, informaţii referitoare la viaţa, cultura,
relaţiile sociale şi familiale, economice, politice şi religioase etc., ale mediului în care textele înseşi au fost scrise sau
ale celui la care acestea se referă. [...] În timp ce lingvistul consideră în general textele numai ca fapte lingvistice, ca
fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi istorie. [...] Filologia este şi o ştiinţă
auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toate acele informaţii care nu se pot deduce exclusiv din
aspectul lingvistic al textelor, dar care sunt indispensabile pentru interpretarea exactă a acestui aspect”.
3 LYONS 1995: 11
4 MARTINET 1970: 23.
5 COŞERIU 1995: 17: „Se numeşte limbaj orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea

socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau
conţinuturi ale conştiinţei.[...]Lingvistica în sens strict se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care
„semnele” sunt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparţin limbajului articulat.”
 c) să se delimiteze şi să se definească pe ea însăşi. ”6
Pentru Ferdinand de Saussure, lingvistica nu se poate ocupa de studiul limbajului uman în
ansamblul său, întrucât acesta, fiind eterogen, s-ar putea refuza cunoaşterii ştiinţifice. Precizarea
obiectului lingvisticii generale impune cu necesitate, în concepţia lui Saussure, distingerea a două
moduri de a fi ale limbajului uman: ipostaza socială, limba (langue) şi ipostaza individuală, vorbirea
(parole):
„Aceasta este prima bifurcaţie pe care o întâlnim de îndată ce încercăm să facem teoria
limbajului. Trebuie să alegem între două căi pe care este cu neputinţă să le urmăm în acelaşi timp;
ele trebuie urmate separat.”7
era de părere savantul genevez care considera că o teorie lingvistică se poate dezvolta numai pe baza
limbii (langue):
„La nevoie, putem păstra numele de lingvistică pentru fiecare dintre cele două discipline şi să se
vorbească de o lingvistică a vorbirii. Dar nu va trebui să o confundăm cu lingvistica propriu-zisă,
aceea al cărei unic obiect este limba “8.
Deşi reflecţiile asupra limbajului sunt tot atât de vechi ca şi istoria civilizaţiei, limba fiind o
parte componentă a vieţii intelectuale din diferite centre ale lumii, ştiinţa limbii a apărut şi s-a
constituit în cadrul religiei şi al filozofiei, reuşind ulterior să se desprindă de acestea şi să funcţioneze
ca disciplină autonomă.
„Se afirmă adesea că lingvistica, ca ştiinţă aparte, nu există decât de la începutul sec. al XIX-lea,
când a dobândit o metodă proprie, metoda comparativ-istorică.”9
Desprinderea lingvisticii de filozofie şi de alte ştiinţe determină apariţia termenilor de
lingvistică şi lingvist, atestaţi abia pe la 1830 (cf. fr. linguistique, atestat abia în 1833, deşi numele de
agent linguiste este atestat încă din 1816).
În încercarea de a stabili o delimitare mai precisă a locului şi statutului lingvisticii în ansamblul
ştiinţelor moderne, un aspect dificil îl reprezintă poziţia de graniţă ocupată de ştiinţa limbii în cadrul
clasificării tradiţionale bipartite a ştiinţelor: ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului. Când are în
vedere explicarea mecanismelor biologic-fiziologice ale fonaţiunii sau pe cele psihologice ale
codificării mesajului verbal, lingvistica este o ştiinţă a naturii alături de biologie, anatomie, fiziologie,
psihologie etc. Dacă lingvistica este interesată de dimensiunea semantică a comunicării verbale,
atunci aceasta se defineşte ca o ştiinţă umanistă sau o ştiinţă a spiritului. Această dificultate
epistemologică este analizată de Edward Sapir10 care notează:
Unde se situează, în cele din urmă, ca ştiinţă, lingvistica? Aparţine ea, alături de biologie,
ştiinţelor naturii sau ştiinţelor sociale? Există, se pare, două fapte care sunt responsabile pentru
tendinţa persistă de a privi faptele lingvistice dintr-un unghi de vedere biologic.
În primul rând, este vorba despre faptul evident că tehnica actuală a comportamentului lingvistic
implică ajustări foarte specifice de natură fiziologică.
În al doilea rând, regularitatea şi specificitatea procesului lingvistic ne conduce către un sentiment
de contrast cvasi-romantic faţă de comportamentul, în aparenţă liber şi nedeterminat, al fiinţelor
umane, studiat din punctul de vedere al culturii. Dar regularitatea schimbărilor fonetice este doar în

6 SAUSSURE 1998: 33.

7 Ibidem, p. 44.
8 Ibidem.
9 FRÂNCU 2005: 11.
10Edward Sapir, „The Status of Linguistics as a Science”, 1929 în Selected Writings in Language, Culture and

Personality, edited by David G. Mandelbaum, Unversity of California Press, Berkley / Los Angeles / London,
1985, p. 166, apud MUNTEANU 2005: 34.
 mod superficial analoagă automatismului biologic. Tocmai pentru că limbajul este, ca element strict
socializat, un tip de comportament uman ca oricare altul din spaţiul culturii şi totuşi trădează prin
trăsăturile şi prin tendinţele sale regularităţi pe care doar omul de ştiinţă pozitivă este obişnuit să le
formuleze, lingvistica este de o importanţă strategică pentru metodologia ştiinţelor sociale *...+
Limbajul este în primul rând un produs cultural sau social şi trebuie înţeles ca atare. Pentru a fi
sigure, regularitatea şi dezvoltarea sa formală se sprijină pe consideraţii de natură biologică şi
psihologică. Dar această regularitate şi lipsa noastră fundamentală de conştientizare a formelor sale
tipice nu fac din lingvistică un simplu element al biologiei sau al psihologiei. Mai bine decât orice
altă ştiinţă socială, prin datele şi metodele sale *...+, lingvistica prezintă posibilitatea unui studiu cu
adevărat ştiinţific al societăţii, care nu maimuţăreşte metodele şi nici nu încearcă să adopte necritic
conceptele ştiinţelor naturii. Este deosebit de important ca lingviştii, care sunt adesea pe drept
acuzaţi de greşeala de a nu privi dincolo de şabloanele atrăgătoare ale materiei lor de studiu, să
devină conştienţi de ceea ce ştiinţa lor ar putea însemna pentru interpretarea comportamentului
uman în general. Fie că le place sau nu, ei trebuie să se preocupe din ce în ce mai mult de mulţimea
problemelor antropologice, sociologice şi psihologice care invadează sfera lingvisticii.”
Într-o prelegere11 susţinută în cadrul unui colocviu desfăşurat la Universitatea „Al. I. Cuza” din
Iaşi, Eugeniu Coşeriu stabilea principiile care ar trebui să guverneze lingvistica ca ştiinţă a culturii. Este
vorba de cinci principii valabile pentru toate ştiinţele umaniste: principiul obiectivităţii12, principiul
umanismului13, principiul tradiţiei14, principiul antidogmatismului15 şi principiul utilităţii publice16 sau al

11 Avem în vedere prelegerea cu tema Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, susţinută de Eugeniu Coşeriu
la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, în deschiderea Colocviului omagial Eugen Coşeriu – un mare lingvist
contemporan, 13 aprilie 1992, prelegere care a fost publicată în Analele Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, tomul
XXXVII/XXXVIII (1991-1992), secţiunea 3 – lingvistică, p. 11-19.
12Principiul obiectivităţii reprezintă fundamental oricărei ştiinţe şi a fost formulat de Platon care, în dialogul

Sofistul, vorbea despre necesitatea de a prezenta realitatea aşa cum este ea, adică în mod obiectiv, fără
părtinire. Încercând să se desprindă de subiectivitate şi de interesele sale personale, omul de ştiinţă trebuie să
aspire spre universalitatea, adică spre o viziune asupra lucrurilor comună tuturor şi acceptată de către toţi.
13Principiul umanismului, derivă din principiul obiectivităţii şi defineşte specificul lingvisticii ca ştiinţă umanistă în

raport cu ştiinţele exacte sau cu ştiinţele naturii. Dacă obiectul de cercetare al acestora stă sub semnul necesităţii şi
al cauzalităţii, obiectul de studiu al lingvistului, limbajul uman în general şi limbile istorice în particular, se află în
sfera libertăţii şi a finalităţii. Alături de artă, religie, mit, limbajul este o activitate creatoare, liberă, a omului şi
reclamă un tip de abordare hermeneutic şi nu factorul experimental sau factologic-empiric. Aceasta nu înseamnă
că observarea faptelor de limbă este lipsită de importanţă, ci doar că ceea ce primează este interpretarea acestor
fapte din perspectiva universalului, în direcţia unei ştiinţe originare a sensurilor ultime ale umanului. Acest aspect
implică raportarea oricărei teorii lingvistice la datele empirice, interpretate însă din perspectivă istoric-finalistă şi
nu constatativ-cauzală. Altfel spus, trecerea de la cunoaşterea primară, intuitivă şi nejustificată a limbajului,
proprie oricărui vorbitor, la cunoaşterea adecvată, justificată şi fundamental argumentativă este calea proprie a
lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Obiectivitatea, impusă oricărui om de ştiinţă, are în cazul lingvistului, un caracter
relativ întrucât, interpretarea faptelor de limbă ca realităţi istorice se face în funcţie de interesele şi scopurile
prezente.
14 Potrivit principiului tradiţiei nimeni nu poate inventa sau descoperi nimic nou în ştiinţele limbii dacă nu

cunoaşte tradiţia, adică depozitul de idei, păreri şi teorii acumulat în timp, prin eforturile înaintaşilor.
Examinând atent istoria ideilor lingvistice, ajungem la idea că problemele au fost întotdeauna aceleaşi. Ceea
ce diferă de la o generaţie la alta, de la un secol la altul sunt soluţiile găsite sau precizia mai mare cu care
aceste soluţii au fost formulate. Tradiţia se asumă în mod critic şi creativ, fapt ce presupune o apropiere
deschisă, lipsită de prejudecăţi şi de preconcepţii, de opinii şi teorii ale altora.
15Principiul antidogmatismului presupune recunoaşterea în mod programatic şi deschis că nimeni nu poate

pretinde că, în problemele teoretice, are întotdeauna şi în mod exclusiv dreptate. Poziţia antidogmatică nu
trebuie confundată cu eclectismul non-critic, prin care se a acceptă idei şi teorii adesea incompatibile.
Receptarea critică a altor opinii trebuie făcută în spiritual obiectivităţii şi al unei atitudini constructive,
respingându-se cu argumente erorile.
16Pornind de la ideea că obiectul de studiu al lingvisticii îl constituie limbajul – o realitate intim legată de viaţa

tuturor oamenilor – ultimul principiu susţine ideea că cercetătorul nu are dreptul să se izoleze, vorbind
exclusiv pentru şi pe înţelesul savanţilor. În spiritul paradoxului lui Leibniz conform căruia “cu cât ştiinţa
responsabilităţii social-culturale.
Recunoaşterea lingvisticii ca disciplină academică cu subdiscipline proprii la universităţile
europene este un fenomen specific al XIX-lea, iar pentru unele ţări, chiar perioadei de după primul
război mondial. De aceea, există chiar printre unii cercetători părerea falsă că lingvistica, ca disciplină
ştiinţifică, datează de la Ferdinand de Saussure, căci numai de atunci
„limba nu mai este privită ca o colecţie de cuvinte, ci ca un sistem coerent în care totul se
interferează, în care relaţiile primează faţă de elemente”17.
Un punct de vedere similar fusese susţinut cu câteva decenii înainte de Louis Hjelmslev care
susţinea că o adevărată lingvistică, în sens strict, „*...+trebuie să studieze limba ca o structură «sui
generis»18, că lingvistica are care obiect specific, vizat ca ultimă analiză, limba, şi ca obiect de studiu,
ce trebuie cunoscut de la început, limbajul. Lingvistica trebuie să determine ceea ce este caracteristic
tuturor limbilor umane, adică să caute o constantă.19
A. Martinet20 constată că lingvistica studiază în principal limba şi, marginal, limbajul, instrument
de comunicare prin manifestarea vocală. În fapt, coexistă două concepţii despre lingvistică:
 Lingvistica ca descriere a limbilor este o accepţie ce se sprijină pe observarea obiectivă a
comportamentului lingvistic al subiecţilor vorbitori: ea descrie tot ceea ce este propriu unei limbi
recunoscute ca atare, considerând că studiul unei stări a limbii poate să aibă şi valoare explicativă, nu
numai descriptivă. Propunându-şi ca ideal metodele ştiinţelor naturii şi obiectivitatea fizicianului,
limba este considerată un sistem de semne lingvistice.
 Lingvistica ca studiu al funcţionării limbajului este o accepţie care se sprijină pe conceperea unitară
a limbajului uman, considerând că limbile particulare nu sunt decât cazuri particulare ale limbajului.
Limbile diferă unele de altele, nu în structurile lor profunde, ci prin variaţiile mai ales superficiale; o
analiză aprofundată ar face să apară universalii lingvistice care dovedesc o facultate naturală a
limbajului. Se vorbeşte astfel despre un repertoriu universal de elemente semantice sau fonetice din
care fiecare limbă ar alege elementele de bază ale combinatoriei sale. Astfel noţiunea de limbă ca sistem
de semne este substituită de noţiunea de limbă ca sistem de reguli.
Pentru Eugeniu Coşeriu,
„*...+ lingvistica este ştiinţa limbajului.*...+Se numeşte „limbaj” orice sistem de semne simbolice
folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a
exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Se poate concepe, prin
urmare, o lingvistică foarte vastă, ca ştiinţă a oricărui limbaj posibil. Dar nu acesta este lingvistica
propriu-zisă: ea ar fi mai curând ştiinţa numită de Ferdinand de Saussure semiologie, adică ştiinţa
generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice, din care lingvistica ar constitui numai o
parte. Într-adevăr, lingvistica, în sens strict, se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care
„semnele” sunt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparţin limbajului articulat.
În limbajul articulat distingem două realităţi de bază: actul lingvistic şi limba sau sistemul căruia

este mai teoretică, cu atât este mai practică”, Coşeriu susţine că o teorie este cu atât mai justă, cu cât sunt mai
utile pentru societate consecinţele sale practice. Totodată, Coşeriu afirma că „vorbitorul are întotdeauna
dreptate”, adică, în exerciţiul deplinei sale libertăţi în raport cu limba pe care o vorbeşte, orice individ poate
să creeze acele forme şi sensuri noi de care are nevoie pentru a fi înţeles. Lingvistul poate doar să constate
dinamica limbii şi să emită recomandări justificate. Instanţa ultimă este vorbitorul. În acest context, Coşeriu
deduce necesitatea de a întrebuinţa în discursul ştiinţific nivelul obişnuit al limbii, evitându-se formalizarea
excesivă. Exemplele propuse de lingvist sunt elocvente întrucât concepte precum sens, desemnare, semnificare,
normă, vorbire etc. sunt cuvinte obişnuite ale lexicului intelectual modern.
17 N. Chomsky, Dialogue avec Mitsu Ronat, Paris, 1977:2, apud FRÂNCU, 2005:12.
18 L.Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language, 1953, p. 5-6, apud FRÂNCU, 1999: 62: „Linguistics must

attempt to grasp language, not as a conglomerate of non-linguistic, […] but as self-sufficient totality, a
structure sui-generis.”
19 FRÂNCU 1999: 62.
20 André Martinet, La linguistique synchronique, PUF, 1965, apud BAYLON & FABRE 1975: 17 – 20.
 actul lingvistic îi corespunde. Într-adevăr, limbajul articulat este considerat ca sistem unic de
semne numai la modul ideal, întrucât în realitate există enorm de multe sisteme de semne (limbi),
corespunzătoare diferitelor ţări şi comunităţi sociale *...+. Realitatea concretă a limbajului este
actul lingvistic, adică actul de a întrebuinţa pentru comunicare unul sau mai multe semne ale
limbajului articulat: un cuvânt, o frază efectiv spuse sunt acte lingvistice”21.
În acest context este valorificată ideea saussuriană potrivit căreia „ *...+ nu limbajul vorbit este
natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limbă.”22 În continuarea acestui punct de vedere se
situează şi unele comentarii din volumul Scrieri de lingvistică generală23, potrivit cărora limbajul este
interpretat ca fenomen:
„Limbajul este un fenomen; el reprezintă exerciţiul unei facultăţi care se găseşte în om. Limba este
ansamblul formelor concordante pe care le îmbracă acest fenomen într-o colectivitate de indivizi
şi la o epocă determinată”.
Cum cele două moduri de existenţă ale limbajului uman limba şi vorbirea se află într-un raport
de interdependenţă, expresie a dublei naturi a limbii, sistem semiotic şi fenomen social, trebuie considerat
că există o singură lingvistică, al cărei obiect general de studiu îl reprezintă limba ca sistem de semne şi
ca activitate lingvistică, adică limba considerată în relaţiile ei interne şi externe (cu gândirea şi
societatea) care le condiţionează pe cele dintâi.
În funcţie de dimensiunile obiectului de cercetare, se face distincţie între:
 lingvistica generală24 care studiază limbajul în esenţa sa precum şi aspectele sale generale, fără
a se referi la o limbă anumită, elementele comune şi general valabile tuturor limbilor naturale;
 lingvistica specială care studiază o limbă dată, limbajul unei comunităţi umane constituită
istoric şi caracterizată prin structura fonetică gramaticală şi lexicală;
 lingvistica comparată care cercetează un grup de limbi înrudite (situaţie în care vorbim de o
lingvistică romanică, germanică, slavă etc.) sau neînrudite, punându-se accent pe elementele specifice
fiecărei limbi în parte şi mai puţin pe elementele comune.
În funcţie de modul cum studiază faptele de limbă, lingvistica poate fi:
 descriptivă, statică sau sincronică25 (rom. sincronic < fr. synchronique < gr. syn „cu”, „împreună”+
chrónos = care are loc în acelaşi timp sau care se raportează la evenimente sau fenomene petrecute în
acelaşi timp) interpretează limba într-un anumit stadiu din evoluţia ei, de regulă, cel contemporan
lingvistului.
Lingvistica aplicată este o componentă a lingvisticii descriptive care îmbină cercetarea ştiinţifică
cu activitatea practică sub aspect normativ şi se preocupă de elaborarea unor lucrări de interes
practic, cum ar fi elaborarea de dicţionare, îndreptare ortografice etc.
 evolutivă, istorică sau diacronică (rom. diacronic < fr. „diachronique”< gr. dia „prin, între”+
chrónos ( timp) = „în evoluţie, în timp”) şi studiază o limbă (sau un grup de limbi) din perspectivă
evolutivă, în legătură cu istoria comunităţii căreia i-a servit drept mijloc de comunicare.
În încheierea acestor consideraţii introductive privind obiectul de cercetare al lingvisticii, se

21 COŞERIU 1995: 17-18.

22 SAUSSURE 1998: 37.
23 SAUSSURE 2004: 131.
24 Sintagma lingvistică generală, impusă în uz de Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure

(publicat postum în 1916, de elevii săi Chales Bally şi A. Sechehaye), a fost întrebuinţată frecvent în secolul al
XX-lea, pentru a desemna lingvistica teoretică, în opoziţie cu diferite « lingvistici speciale ». Modelul a fost
sintagma germană allgemeine Sprachwissenschaft, curentă în mediile academice germane din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Saussure nu a folosit această expresie, ci exclusiv termenul de lingvistică. Expresia ca
atare era denumirea oficială a cursurilor ţinute de Saussure la Geneva. Textul Cursului reprezintă o
compilaţie efectuată de autorii ediţiei, pe baza notiţelor de curs ale mai multor studenţi. (v. MUNTEANU,
2005: 15)
25 Despre principiile lingvisticii sincronice v. IONESCU 2001: 80-81
poate spune că, într-o interpretare generală, lingvistica este ştiinţa limbajului, ştiinţa care analizează
mecanismele acestuia prin cercetarea mai multor limbi.
Referindu-se la domeniul de interes şi de competenţă al lingvisticii, Eugen Munteanu26 observa
că acesta „*...+ a fost şi este o iluzie şi un proiect aproape cu neputinţă de realizat.”
„Din statutul limbajului de componentă esenţială a umanului şi din cel al limbii, de ipostază
centrală a creativităţii omului ca fiinţă socială şi istorică, decurge locul privilegiat ocupat de
lingvistică în ansamblul ştiinţelor umaniste. Prin precizia şi flexibilitatea repertoriului său
conceptual şi terminologic şi, deopotrivă, prin varietatea teoriilor şi punctelor de vedere
coexistente în sfera cercetării specializate, lingvistica poate juca cu succes rolul unei punţi de
legătură între diferite discipline moderne, într-o epocă în care abordarea inter şi multidisciplinară
apare ca un imperativ”27.

DISCIPLINE SUBORDONATE LINGVISTICII

În raport cu elementele constitutive ale limbii, lingvistica îşi subordonează următoarele
discipline:
 FONETICA ŞI FONOLOGIA28: sunetele vorbirii pot fi privite din două perspective: material
(adică fizic şi fiziologic) şi funcţional.
Primul aspect ţine de fonetica acustică sau fonetica fizică (având ca obiect caracteristicile fizice ale
undei sonore după indici de frecvenţă, înălţime etc.) şi fonetica articulatorie sau fiziologia vorbirii
(având ca obiect de cercetare producerea sunetelor prin activitatea organelor vorbirii).
Al doilea aspect, cel funcţional, ţine de fonologie29. Semnalele acustice ale vorbirii pot fi descrise
în termenii unor proprietăţi care le conferă individualitate (proprietăţi fonologice) şi explică
diferenţele funcţionale dintre entităţile acustice (adică acele diferenţe cu impact asupra
semnificaţiilor tranşelor sonore) care sunt numite foneme30.
Fonetica se deosebeşte de fonologie, prima studiind sunetele în diversitatea lor, iar cea de-a doua
stabilind inventarul fonologic (fonematic) al unei limbi date, la un moment dat. Dacă numărul
sunetelor posibile este infinit, numărul fonemelor, definite de specialişti după criterii riguroase, este
limitat. Fonetica este o disciplină empirică, fonologia, una teoretică.
 GRAMATICA: conceptul şi termenul gramatică (< lat. grammatica < gr. grammatiké) are
numeroase accepţiuni31, definindu-se în funcţie de teoria lingvistică în care se circumscrie. Într-un

26 MUNTEANU 2005: 38.

27 MUNTEANU, loc. cit.
28 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. fonetică şi fonologie.
29Pentru o prezentare amănunţită a activităţii reprezentanţilor Şcolii de la Praga v. FRÂNCU 1999: 46-55.

Fonologia, ca disciplină lingvistică, este de dată mai recentă, deşi termenul fonologie a început prin a-l dubla
pe cel de fonetică, ajungând să se confunde cu acesta, e de părere Iorgu Iordan 29, de la jumătatea secolului al
XIX-lea. Distincţia dintre sunet şi fonem apărută în lucrările lui Baudouin de Courtenay, la sfârşitul secolului
al XIX-lea, reprezintă începuturile pentru fonologie, disciplina care urma să dobândească statut de disciplină
a lingvisticii la primul Congres internaţional de lingvistică (Haga, 1928), având la bază principiile asupra
limbii ca sistem, formulate de Ferdinand de Saussure şi dezvoltate de şcoala fonologică de la Praga.
Fondatorii fonologiei ca disciplină lingvistică distinctă de fonetică au aparţinut grupului de lingvişti ruşi N.
S. Trubetzkoy, Roman Jakobson şi S. Karcevsky.
30 IONESCU 2001: 120. Această idee a condus la teoria trăsăturilor distinctive, formulată de Roman Jakobson şi

Morris Halle care, investigând un număr mare de limbi, au ajuns la concluzia că fiecare sistem fonologic se
bazează pe un anumit număr de trăsături distinctive, cu ajutorul cărora se exprimă semnificaţii distincte şi că
orice fonem poate fi caracterizat printr-un set de asemenea trăsături, fiecare trăsătură având un rol distinctiv
în raport cu un alt fonem.
31 IORDAN & ROBU 1978: 325 – indică accepţiile termenului gramatică: „ştiinţă a literelor” sau „arta de a citi şi de

a scrie”; ştiinţă completă a limbii, cuprinzând fonetica şi fonologia, lexicologia şi semantica, morfologia şi
sintaxa.
sens mai larg, gramatica reprezintă structurarea unei limbi în general, precum şi disciplina lingvistică
care studiază structura şi funcţionarea de ansamblu a limbii, dincolo de variaţiile spaţiale,
socio-culturale şi pragmatice.
Gramatica, un domeniu al lingvisticii cu o tradiţie îndelungată, reprezintă un fragment din
organizarea generală a unei limbi, cuprinzând nivelul morfologic, având ca unitate de bază morfemul, şi
nivelul sintactic, a cărui unitate de bază este cuvântul, privit sub aspectul posibilităţilor lui combinatorii.
O altă interpretare este aceea conform căreia gramatica reprezintă
„descrierea morfemelor gramaticale şi lexicale, a flexiunii şi a combinării lor în cuvinte şi în enunţuri”32.
Cu această semnificaţie, gramatica poate fi considerată ca o morfosintaxă, întrucât presupune
exclusiv domeniul primei articulări, deci ceea ce se înţelege, în mod curent, prin morfologie,
formarea cuvintelor şi sintaxă (fără fonologie şi lexicologie).
Perspectiva modernă consideră gramatica ca fiind
„modelul competenţei ideale, generând un ansamblu de descrieri structurale, presupunând
fiecare o structură de adâncime, o structură de suprafaţă, o interpretare semantică a structurii de
adâncime şi o reprezentare fonică a structurii de suprafaţă.”33
Această interpretare corespunde gramaticii generative şi transformaţionale.
Conform concepţiilor formalizate moderne, gramatica reprezintă un sistem formal care, pornind
de la un vocabular finit şi de la un număr finit de reguli explicite şi de constrângeri formale şi de
aplicare, ajunge să producă infinitatea frazelor bine-formate dintr-o limbă şi să procure, în funcţie de
gradul de adecvare al modelului ales, descrierea lor structurală, precum şi interpretarea lor fonetică
şi semantică.
 LEXICOLOGIA34 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului în ansamblu,
acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a cuvintelor
(monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (polisemia, sinonimia, omonimia,
antonimia, paronimia etc), dinamica lexicului (apariţii şi dispariţii de cuvinte) etc.
În cadrul disciplinei lexicologie, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată, se disting
mai multe ramuri, şi anume:
Etimologia35 stabileşte originea cuvintelor şi, implicit, evoluţia formală şi semantică a acestora.
În stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ţine seama de o dublă
corespondenţă: de corespondenţa de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, şi de
corespondenţa de sens, cu motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societăţii). 36
Se face distincţie între etimologia internă37 (având ca obiect de cercetare creaţiile lexicale ale unei
limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr-o limbă) şi o etimologie specială,
având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai multe
limbi, în acelaşi timp sau la date diferite, se vorbeşte despre etimologie multiplă. 38

32 Ibidem, p. 326.
33 IORDAN & ROBU 1978: 326.
34 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicologie.
35 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 şi 2010: 19-31: începută în Grecia, ca preocupare

pentru aflarea adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real” şi logos „cuvânt, ştiinţă”), etimologia
s-a constituit ca ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice şi cu
întemeierea gramaticii istorice şi comparate (v. GUIRAUD, 1979: 5).
36 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: presiunea sistemului, forţa

analogiei, apartenenţa unităţilor lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc..

37 HRISTEA 1968: 21 sqq.
38 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă, în forma lampă („lampă cu ulei”) < ngr.; „lampă cu petrol” <

ngr. lampa, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa
 Onomasiologia39 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominaţiei unor
concepte înrudite dintr-o limbă sau din mai multe limbi date. Spre deosebire de semantică, această
disciplină parcurge un drum invers, pornind de la planul ontic (al realităţii), investigând substanţa
conţinutului, apoi conceptele, adică semele care nu sunt dependente de limbă, şi apoi sememele,
semnificaţia.40
Principala preocupare a onomasiologiei o constituie modul în care grupează vocabularul în
funcţie de ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienţei comunităţii lingvistice: un domeniu al
tehnicii, o activitate practică, o sferă noţională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul tehnicii,
vocabularul aviaţiei, vocabularul politic etc.).
Onomasiologia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea sincronică.
Cercetările pornesc de la o noţiune, evidenţiază numele ei în timp şi spaţiu (sinonime, antonime,
perifraze, expresii, contexte tip etc.) şi se extind la grupuri înrudite, prin experienţă sau prin logică,
de noţiuni, finalitatea constituind-o acoperirea întregului „univers” extralingvistic deservit
denominativ de vocabularul unei limbi.
Onomastica (sau onomatologia) este un domeniu onomasiologic, întrucât se ocupă de cuvintele
care denumesc referenţi grupaţi în aceiaşi categorie şi pe baza practicii istorice a vorbitorilor. Este
vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea şi evoluţia acestora. Aceste nume
proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat în individualizarea unor referenţi, fără a
se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai corespunde unei clase
de referenţi, ci unui referent individual, pe care-l identifică direct, lexical, nu gramatical (printr-un
articol, prin determinare etc.) ca în cazul cuvintelor comune.
Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se realizează
după criteriul tipului de referent denumit.41
Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui obiect
în reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele primare de
care dispune şi folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare
regresivă) şi formanţi, cuvinte noi42.
Lexicografia43 are ca obiect explicarea, clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare, sau,

39 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia.

40 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger (Sémantique et structure conceptuelle, 1970), care consideră că
semasiologia corespunde poziţiei auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se poate
spune că semasiologia şi onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica
lexicografică. Situaţia este similară cu cea dintre gramatica analitică şi cea sintetică, care se completează
reciproc.
41TOMA 2001: 121-122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt,

Carpaţi, Galaţi), zoonime (Bobiţă, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de firme, instituţii
(Facultatea de Litere, Academia de Arte, Camera Deputaţilor), denumiri de evenimente istorice (Unirea
Principatelor, Renaşterea), anemonime (Crivăţul, Austrul), astronime (Neptun, Marte), nume de opere literare,
artistice, ştiinţifice (Luceafărul, Etimologicum Magnum Romaniae, Oedip).
42 Formarea cuvintelor este amplu tratată în: Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei,

1970, Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, 1978, Formarea cuvintelor în limba
română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, 1989, Th. Hristea (coordonator), Sinteze de limba
română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Recent, profesorul Cristian Moroianu a publicat lucrarea Lexicul
moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a vocabularului românesc (Editura Muzeului Naţional al Literaturii
Române, Bucureşti, 2013), al cărui obiectiv principal a fost acela de a demonstra că lexicul moştenit din latină a
asimilat treptat toate influenţele lingvistice externe, mai vechi sau mai noi, exercitate asupra limbii române,
integrându-le în structurile sale originare. Alte aspecte deosebit de interesante pe care autorul le analizează
sunt: conceptul de familie lexicală, motivarea etimologică a relaţiilor semantice, rediscutarea conceptului de
etimologie multiplă, relaţia dintre cuvinte şi variante etc.
43 O istorie amănunţită a lexicografiei româneşti realizează Mircea Seche în lucrarea Schiţă de istorie a

lexicografiei române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969. Pentru o prezentare a lexicografiei din antichitate şi până astăzi
altfel spus, principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. Lexicografia a evoluat de la
forme simple la forme din ce în ce mai ample şi mai complexe: glosare (liste de cuvinte dintr-un
domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai extinse), lexicoane, pentru a se ajunge
la dicţionare şi enciclopedii. Se face distincţie între dicţionare monolingve, bi- sau plurilingve (poliglote),
explicative44, etimologice45, speciale (de sinonime46, antonime47, omonime48, neologisme49, expresii,
locuţiuni50, termeni dialectali, termeni populari, termeni referitori la un anumit domeniu de activitate
etc.).51
Frazeologia este o disciplină lingvistică care studiază unităţile frazeologice dintr-o limbă sau
dintr-un grup de limbi: apariţia, originea acestora, uzul acestora în comunicarea curentă sau în
anumite stiluri, rolul unităţilor frazeologice în procesul de modernizare a limbii literare.
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziţie foarte clară în
ansamblul diverselor ramuri ale ştiinţei limbii.”52
Se admite că lingvistica rusă, prin lingvişti precum E.D. Polivanov sau V.V. Vinodragov, a pus
bazele teoretice pentru ca această disciplină să devină o nouă ramură a lingvisticii. Cu toate acestea,

v. Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
44 Dicţionarul explicativ este o operă lexicografică ce cuprinde cuvintele cele mai uzuale din epoca respectivă,

cărora li se dau explicaţii, pornindu-se de la cel mai cunoscut sens actual. Un astfel de dicţionar oferă
indicaţii de natură gramaticală, precum şi de natură ortografică şi ortoepică. Exemplifică acest tip de
dicţionar cu: Dicţionarul limbii române moderne (1958), Dicţionarul explicativ al limbii române (prima ediţie apare
în 1975 şi a fost ulterior urmată de alte câteva ediţii).
45 Dicţionarul etimologic cuprinde acele cuvinte a căror „biografie” a putut fi explicată. După identificarea

etimonului, se dau explicaţii în legătură cu transformările de formă suferite de-a lungul veacurilor, precum şi
cu privire la evoluţia sensului / sensurilor. Se dau informaţii cu privire la primele atestări, la interferenţe, la
variantele dialectale. Primul dicţionar românesc consacrat exclusiv etimologiilor este semnat de Alexandru
Cihac, Dictionaire d’étymologie daco-romane, I. Élèments latins comparès avec les autres langue romanes (1870); II,
Élèments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais (1879). În 1905, la Heidelberg, Sextil Puşcariu publică
un dicţionar etimologic, în care include numai elementele latine: Etymologisches Wörterbuch der rumänischen
Sprache. Un alt dicţionar etimologic este semnat de O. Densusianu şi I.A. Candrea – Dicţionarul etimologic al
limbii române, 1907-1914, care se ocupă tot doar de elementele latine. Lucrarea cuprinde 1419 articole, şi a
rămas neterminată, ultimul cuvânt explicat fiind verbul (a) putea. În 2002, a fost republicată lucrarea
lingvistului Alexandru Ciorănescu, cu titlul Dicţionarul etimologic al limbii române (prima ediţie, Diccionario
etimológico rumeno, a apărut în localitatea La Laguna, 1958-1966), ediţie îngrijită şi traducere din limba
spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., Bucureşti ; în
2008, Cristian Moroianu publică la Editura Universităţii din Bucureşti un Dicţionar etimologic de antonime
neologice.
46 Primul dicţionar de sinonime, apărut în secolul nostru, este intitulat Dicţionar de sinonime, şi apare în 1972, la

Editura Albatros, sub redacţia lui Gh. Bulgăr, cu încă 15 colaboratori.

47 Unul din primele dicţionar de antonime, care a apărut în ţara noastră, aparţine lui Marin Bucă şi O. Vinţeler,

Marin Bucă fiind profesor la Universitatea din Timişoara, iar O. Vinţeler, la Universitatea din Cluj-Napoca.
Lucrarea, Dicţionar de antonime, a fost publicată la Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.
48 Un foarte cunoscut dicţionar de omonime a fost întocmit în 1966 de Gh. Bulgăr şi Al. Popescu-Mihăeşti.
49 Dicţionarul de neologisme înregistrează împrumuturile cele mai recente, precum şi derivatele acestor

împrumuturi, în cadrul limbii române. Primul dicţionar de acest fel a fost publicat în 1961 (prima ediţie) şi în
1966 (ediţia a II-a), avându-i ca autori pe Fl. Marcu şi C. Maneca. Până în prezent acest dicţionar a cunoscut
numeroase alte ediţii.
50 Exemplificăm acest tip de dicţionar cu următoarele titluri: Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti (1969),

redactat de un colectiv format din Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu,
Aurelia Stan; I. Berg – Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (1968); Barbu Marian – Dicţionar de citate şi
locuţiuni străine (1973); Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii (2001).
51 O istorie a diferitelor tipuri de dicţionare din diverse limbi găsim la Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul

veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; la Vasile Şerban, Ivan Evseev,
Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, editura Facla, Timşoara,1978, p. 18-34; Angela
Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, editura Metropol, Bucureşti, 1993.
52 HRISTEA 1984: 134.
nu pot fi deloc neglijate studiile unor mari lingvişti precum O. Jespersen, A. Sechehaye şi Ch. Bally. 53
Alături de lingvistica rusă, contribuţii semnificative au fost aduse de lingvistica franceză şi cea
germană.
În lingvistica românească, expresiile idiomatice au fost inventariate şi analizate riguros de către
Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980). În această lucrare, autorul
aminteşte contribuţiile importante ale unor lingvişti precum B.P. Hasdeu, L. Şăineanu, Al.
Philippide, H. Tiktin, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Florica Dimitrescu etc. Preocupările
profesorului Stelian Dumistrăcel în domeniul frazeologiei au rămas constante, dovadă fiind apariţia
lucrării Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, în anul 2001.
Bazele teoretice ale frazeologiei româneşti au fost puse de Th. Hristea, în capitolul IV –
Introducere în studiul frazeologiei din volumul colectiv Sinteze de limba română.54
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s-a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări, unele dintre ele, la origine, teze de doctorat55.
Semantica56 – ştiinţă a semnificantului lexical şi a structurii semnificaţiei, se ocupă numai cu
una din funcţiile semnului studiat de semiotică, cea semnificativă (semantică). Semnificantul şi
ştiinţa care-l cercetează (semantica) au constituit pentru lingvişti preocupări majore. Totodată,
trebuie să se facă distincţie între teoriile semnului (proprii semioticii) şi teoriile semnificaţiei (proprii
semanticii)57.
 DIALECTOLOGIA studiază varietăţile teritoriale ale limbii: dialecte, subdialecte, graiuri,
subgraiuri. În funcţie de modalităţile de studiu utilizate, se face distincţie între dialectologia generală
(teoretică) şi dialectologia aplicată la un anumit domeniu lingvistic; între dialectologia sincronică şi
diacronică; dialectologia geografică (care studiază distribuţia spaţială a formelor dintr-o limbă) şi
negeografică (studiază formele înregistrate într-o anumită localitate sau arie a unui domeniu
lingvistic); dialectologia tradiţională, structurală sau transformaţională; dialectologia rurală şi urbană.58
La noi, primele cercetări propriu-zise de dialectologie apar în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când se remarcă Ion Maiorescu cu Vocabular istroromân (în „Convorbiri literare”, 1874), Miron
Pompiliu cu Graiul românilor din Biharia (în „Convorbiri literare”, 1886) şi B.P. Hasdeu, care, în

53 COLŢUN 2000: 11.

54 HRISTEA 1984: 134-160.
55Amintim aici câteva titluri: Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura

Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare
contrastivă pe terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 2004; Liviu Groza,
Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2005; Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011; Ioana Scherf,
Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2006; Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourishment,
Institutul European, Iaşi, 2012; Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale,
Editura Independenţa economică, Piteşti, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi
funcţionare, Institutul European, Iaşi, 2013.
56 FRÂNCU 1999: 97. Deşi semantica este considerată ca o achiziţie modernă, nu cu mult mai veche decât

întrebuinţarea termenului sémantique (M. Bréal, Essai de sémantique. Science de seginifications, 1897), se admite
faptul că preocupările privind esenţa ei sunt foarte vechi atât în filozofia limbajului şi logică, în general, cât şi
în ştiinţa semnelor, semiotica.
57 Semantica actuală cunoaşte numeroase orientări între care amintim: modelul de analiză componenţială propus

de lingvistica generativă americană (J. J. Katz şi I. A. Fodor – The Structure of a Semantic Theory, 1963; P.M.
Postal – An Integrated Theory of Linguistic Description, 1964), semantica psihologică (care se ocupă de
reprezentarea mentală a semnificaţiilor), semantica argumentativă (este dezvoltată de Ascombre şi Ducrot ce
iau în consideraţie modul în care o frază poate fi analizată semantic prin legăturile argumentative posibile,
pornind de la structura ei), semantica cognitivă (aduce în prim plan problema categorizării, a stabilirii unor
clase unice pornind de la realitatea multiplă).
58 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. dialectologie.
lucrarea sa monumentală, Etymologicum magnum Romaniae (1886-1898), studiază deosebirile
dialectale.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetarea dialectală a limbii române poate fi ilustrată prin
activitatea lingvistului german Gustav Weigand, ale cărui lucrări, alături de cele ale colaboratorilor şi
ale elevilor săi, între care şi Sextil Puşcariu, apar în „Jahresbericht des Instituts für Romänische
Sprache”, începând cu 1894.
După primul război mondial, dialectologia românească este reprezentată de şcoala de la
Bucureşti (Ov. Densusianu, L. - A. Candrea), a cărei activitate s-a concretizat într-un număr de
monografii dialectale, şi prin şcoala de la Cluj (S. Puşcariu, E. Petrovici, S. Pop), care acordă un
interes deosebit geografiei lingvistice, realizând al doilea atlas lingvistic român, dar şi monografii
dialectale: Theodor Capidan – Meglenoromânii, vol. I (1925), vol. II (1928), vol. III (f.a.) şi Aromânii
(1932).
Activitatea acestor mari lingvişti a fost continuată, după al doilea război modial, prin Noul Atlas
lingvistic român pe regiuni/ NALR, proiect realizat în cadrul Institutelor Academiei Române. Aceste
atlase lingvistice regionale sunt in număr de opt: şapte atlase lingvistice regionale pentru provinciile
istorice din România (Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania, Moldova şi Bucovina, Muntenia şi
Dobrogea, Oltenia) şi un altlas regional pentru Peninsula Balcanică. Scopul acestor atlase era
cercetarea graiurilor şi dialectelor româneşti la câteva decenii de la anchetele efectuate pentru Atlasul
lingvistic român / ALR (în anii ’30, ’40 ai secolului al XX-lea), prin fixarea unei reţele de anchetă mult
mai extinse (998 localităţi), de trei ori mai mare faţă de reţeua ALR (301 localităţi).
Studiul subdiviziunilor teritoriale ale limbii implică două etape: informarea şi interpretarea
materialului dialectal Informarea este activitatea desfăşurată pentru culegerea datelor lingvistice
necesare descrierii unei anumite subdiviziuni teritoriale, şi se poate realiza prin două procedee: prin
observaţie şi prin anchetă.59
 STILISTICA are ca obiect de cercetare stilul, adică ansamblul de procedee care caracterizează
vorbirea unui grup de indivizi sau chiar a unui singur individ. Centrată asupra limbajului, stilistica
s-a dezvoltat în două direcţii: stilistica lingvistică şi stilistica literară. Pornind de la distincţia
saussuriană limbă-vorbire, Ch. Bally, creatorul stilisticii lingvistice moderne, fixează, la începutul
secolului al XX-lea, obiectul stilisticii:
„Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al
conţinutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de
limbaj asupra sensibilităţii”60
„Pentru Ch. Bally, care tipărea, în 1905, la Geneva, Précis de stylistque, şi în 1909, la Heidelberg,
Traité de stylistique française (2 vol.), stilistica nu numai că nu însemna studiul stilurilor (prin care se
înţelegea stilurile individuale ale scriitorilor), dar stilurile erau chiar excluse din sfera obiectului
propriu noului tip de cercetare.
Prin aceasta, Ch. Bally înscria cercetarea stilistică în sfera ştiinţei limbii, ceea ca a şi determinat
înţelegerea ei ca stilistică lingvistică şi, totodată, generarea unei opoziţii faţă de cercetarea stilurilor
întreprinsă deja în sfera ştiinţei literaturii şi, înţeleasă, de aceea, ca stilistică literară / estetică.“61
Stilistica limbii române este ilustrată în direcţie lingvistică de Iorgu Iordan, Stilistica limbii
române (ediţie definitivă 1975), de Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, vol. I, 1973, şi de
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române (1979) şi Introducere în stilistică (1999), iar în direcţia
estetică de Tudor Vianu, Arta prozatorilor români (1941), Problemele metaforei şi alte studii de stilistică

59Amintim aici numele lui Stelian Dumistrăcel, specialist în domeniul dialectologiei, care, în colaborare cu
Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, a publicat monografia Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Editura
Academiei Române, Iaşi, 1997. Autorii prezintă metodologia investigaţiei dialectale, insistând asupra
necesităţii analizei valorii rezultatelor anchetei dialectale.
60 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. stilistică.
61 IRIMIA 1999: 7.
(1957), de Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică (1972) şi Limba română artistică (1981), de
Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea (1983) ş.a.
 PRAGMATICA este domeniul care studiază întrebuinţarea care se dă limbii în discurs şi
comunicare, şi vizează descrierea interacţiunii dintre cunoştinţele furnizate de diferite unităţi
lingvistice şi cunoştinţele extralingvistice (sau contextuale) necesare pentru înţelegerea frazelor
enunţate. Pragmatica studiază „ansamblul circumstanţelor în care are loc o enunţare (scrisă sau
orală)”,62 fiind un conglomerat eterogen de consideraţii lingvistice, metalingvistice şi extralingvistice
disparate, care ţin de planuri diferite.
„Astfel, domeniul lingvisticii în sens strict se opreşte la semantică. Vom vedea totuşi că frontiera
dintre lingvistică şi pragmatică este discutabilă, în funcţie de considerarea regulilor de utilizare a
expresiilor lingvistice ca făcând parte din semnificaţia acestora sau ca fiind independente. Oricum
ar sta lucrurile, unul dintre scopurile pragmaticii este de a explica, cu ajutorul unor principii
generale şi nelingvistice, concluziile pe care ajungem să le tragem pentru a înţelege enunţurile.“63
Dintre lingviştii români preocupaţi de cercetarea acestui domeniu, amintim pe Liliana Ionescu
Ruxăndoiu cu lucrarea Conversatia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei
vorbite (1999), pe Elena Dragoş cu Introducere în pragmatică, (2000) şi pe Luminiţa Hoarţă Cărăuşu cu
Dinamica morfosintaxei şi pragmaticii limbii române actuale (2007).

BIBLIOGRAFIE:
AVĂDANEI 2002 = Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi.
BIDU-VRĂNCEANU 1993 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, Editura Metropol,
Bucureşti.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii,
Editura Nemira, Bucureşti.
BAYLON & FABRE 1975 = Christian Baylon, Paul Fabre, Initiation à la linguistique, avec des travaux
pratiques d’application et leurs corrigés, Maison d’edition Nathan, Paris, 1975, p. 17-20.
CANARACHE 1970 = Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
CIORĂNESCU 2002 = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi
traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin,
Editura Saeculum I.O., Bucureşti.
COLŢUN 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău, p.11.
COŞERIU 1992 = Eugen Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, prelegere susţinută la
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, în deschiderea Colocviului omagial Eugen Coşeriu – un mare
lingvist contemporan, 13 aprilie 1992, şi publicată în Analele Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi,
tomul XXXVII/XXXVIII (1991-1992), secţiunea 3 – lingvistică, p. 11-19.
COŞERIU 1995 = Eugen Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, p. 15-23.
DUCROT-SCHAEFFER 1996 = Oswald Ducrot & Jean Marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor
limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 492.
DUMISTRĂCEL 1997 = Stelian Dumistrăcel, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Editura
Academiei Române, Iaşi, 1997.
DUMISTRĂCEL 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii,
Ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Editura Institutul European, Iaşi.
*** 1970 = Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti.

62 DUCROT-SCHAEFFER 1996: 492.

63 MOESCHLER & AUCHLIN 2005: 12.
*** 1978 = Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, Bucureşti.
*** 1989 = Formarea cuvintelor în limba română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei,
Bucureşti.
FRÂNCU 1999 = Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială
„Demiurg”, Iaşi, p. 46-55, 62, 97-98.
FRÂNCU 2005 = Constantin Frâncu, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure,
Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, p. 11-14, 181.
GRAUR 1960 = Alexandru Graur, Studii de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, p. 67 sqq.
GROZA 2005 = Liviu Groza, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GROZA 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GUIRAUD 1979 = Pierre Guiraud, L’Étimologie, Paris, p.5.
HOARŢĂ CĂRĂUŞU 2007 = Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, Dinamica morfosintaxei şi pragmaticii limbii
române actuale, Editura Cermi, Iaşi.
HRISTEA 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 21 sqq., 205
sqq.
HRISTEA 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Editura Albatros,
Bucureşti, p. 134.
IONESCU 2001 = Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, ediţia a III-a, Editura ALL, Bucureşti, p.
80-81, 120.
IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.74, 325-326
IRIMIA 1999 = Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, p. 7.
LYONS 1995 = John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, (traducere de Alexandra Cornilescu şi
Ioana Ştefănescu), Editura Ştiinţifică, Bucureşi, (ed.I., 1968), p.11.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală, (ed.I, Éléments de linguistique
générale, Armand Colin, Paris, 1967, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 23
MOESCHLER & AUCHLIN 2005 = Jacques Moeschler & Antoine Auchlin, Introducere în lingvistica
contemporană, (traducere de Liana Pop), Editura Echinox, Cluj-Napoca, p.12.
MOROIANU 2008 = Cristian Moroianu, Dicţionar etimologic de antonime neologice, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
MOROIANU 2013 = Cristian Moroianu, Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a
vocabularului românesc, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti.
MUNTEANU 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale,
Editura Independenţa economică, Piteşti.
MUNTEANU 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul
European, Iaşi.
MUNTEANU 2005 = Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 15, 34,
38.
SALA 2005 = Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Univers Enciclopedic, Bucureşti.
SALA 2010 = Marius Sala, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti,
p. 19-31.
SAUSSURE 1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, p. 37, 44,
131.
SAUSSURE 2004 = Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală (text stabilit şi editat de Simon
Bouquet şi Rudolph Engler cu colaborarea lui Antoine Weil, traducere de Luminiţa
Botoşineanu), Editura Polirom, Iaşi, p. 131, (ed. I., 2002).
SAVIN 2012 = Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
 Nourishment, Institutul European, Iaşi.
SCHERF 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
SECHE 1966, 1969 = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969.
ŞERBAN & EVSEEV 1978 = Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de
sistem, Editura Facla, Timişoara, p. 18-34;
TOMA 2001 = Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu, Bucureşti, p. 121-122.
ZAHARIA 2004 = Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă pe
terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi.