Sunteți pe pagina 1din 17

PRINCIPIILE LINGVISTICII CA ŞTIINŢĂ A CULTURII

Din perspectiva coşeriană, aceste principii pe care le-a aplicat cu


consecvenţă şi le-a promovat sunt:
1. Principiul obiectivităţii
Principiul obiectivităţii – depăşeşte frontierele disciplinelor lingvisticii
fiindcă el se aplică explicit/implicit de către toate ştiinţele. Datorită
acestui principiu, ştiinţa prezintă sau tinde să prezinte obiectivitatea
reperelor sale ca obiect de studiu al tuturor ştiinţelor.
Aşa cum ne-am obişnuit, Coşeriu face trimitere şi în acest caz la
cultura străveche a grecilor, în mod special la Platon, a cărui formulă (A
spune lucrurilor aşa cum sunt) o va preleva nu numai ca obiectiv major
al cercetărilor sale, ci şi ca titlu de carte. S-ar părea că este principiul cel
mai simplu şi mai uşor de aplicat după ce ne uităm la lucruri, le examinăm
şi le descriem aşa cum sunt în realitate, dar, precizează Coşeriu, în
realitate acest principiu este cel mai greu de aplicat fiindcă nu vedem
lucrurile în toate contextele lor, în toate conexiunilor lor şi tindem
mereu să parţializăm. Pentru că lucrurile sunt nevăzute mereu dintr-o
anumită perspectivă, şi, uneori, uităm să precizăm că viziunea noastră are
anumite limitări care nu pot fi ignorate, acest principiu al obiectivităţii
este foarte greu de îndeplinit pentru o ştiinţă ca lingvistica.
Acest principiu se aplică tuturor ştiinţelor şi ea cuprinde
universalitatea lucrurilor ca atare, dar în ceea ce priveşte disciplina
lingvisticii, el va cuprinde şi cel de-al doilea principiu, care se numeşte
principiul umanismului.
2. Principiul umanismului
Principiul umanismului – se impune în lingvistică pentru că în
lingvistică este vorba de un obiect care este o activitate liberă a omului şi
o anume activitate liberă în sensul filosofic şi infinit al acestui direct.
Lingvistica presupune o permanentă activitate permanent
creatoare, ce se extinde la cultură şi care cuprinde spiritul nedefinit al
limbii, definite prin formele ei concrete de istorie şi cultură; „Spiritul este
activitatea şi însuşi aceste forme realizate de activitate sau activitatea
însăşi realizată în istorie este cultura. Între aceste forme există şi acea
formă fundamentală, care este tocmai limbajul”.
Principiul umanismului înseamnă, înainte de toate, că nu face
trimitere la ipoteze, pentru a putea vedea „dedesubtul faptelor” şi pentru a
le interpreta. Se presupune că faptele sunt cunoscute prin „ştiinţa
originară” în sensul dat de Husserl acestei sintagme adică acea cunoaştere
pe care omul o are despre sine însuşi şi despre tot ceea ce face el ca
subiect creator şi liber. Această cunoaştere este una intuitivă, dar ea are
punctul de plecare necesar oricărei ştiinţe, inclusiv lingvistica. Aceasta
este şi vinovăţia pentru care Coşeriu face mereu trimitere la intuiţia
subiectului vorbitor. Este vorba de o intuiţie ce se manifestă în activitatea
de vorbire, justificată deseori prin enunţul: „Aşa se spune în limba mea”.
4

Rezultă că în lingvistică şi în alte ştiinţe ale culturii trebuie să


plecăm mai întâi de la ceea ce ştim deja vorbitorii ca vorbitori şi apoi să
explicăm, intuiţia, care stă la baza activităţii vorbitorilor, deoarece în
opinia lui Coşeriu „limbajul nu funcţionează prin şi pentru lingvişti, ci
prin şi pentru vorbitori”.
Lingvistul trebuie să plece de la vorbitor sau chiar de la sine
însuşi ca subiect de limbaj. În lingvistică, ca şi-n celelalte ştiinţe ale
culturii, este vorba de această trecere de la ceea ce este cunoscut intuitiv,
în sensul dat de Hegel acestui cuvânt la ceva care este cunoscut sau
întemeiat în mod justificat.
La acest principiu al umanismului, Coşeriu adaugă şi fenomenele
de limbă şi limbaj, cu referire la interpretarea faptelor particulare, istorice
şi a elementelor de ştiinţă originară, pe care omul le interpretează cu
privire la sine însuşi. În realitate, fiecare interpretare în acest domeniu este
o explicaţie hermeneutică. În istorie, interpretarea sincronică, în care se
reconstruieşte o situaţie actualizată şi se preia în exemplificarea sa un citat
al unui filosof englez, ce menţiona că: atunci când ne întrebăm de ce l-a
ucis Brutus pe Caesar, în realitate noi ne întrebăm de ce eu, în condiţiile
istorice din timpul lui Brutus şi Caesar l-aş fi omorât pe Caesar. Avem
aici un exemplu referitor la subiectivitatea realităţii istorice.
Aşa cum, în istorie este vorba de o interpretare sincronică, prin
reconstrucţia situaţilor descrise, tot aşa se procedează şi din perspectiva
explicării schimbărilor lingvistice. Este vorba despre acea interpretare în
istorie, despre exactitatea ştiinţelor umane şi ale culturii ce va face mereu
trimitere la acest „ştiut originar”, adică la acel tot pe care omul îl ştie cu
privire la sine însuşi.
Există mai multe coordonate ale umanismului, dar vom menţiona
doar unitatea permanentă din lingvistică, fiindcă aceasta este referitoare la
o teorie a studiului empiric. În realitate, acest studiu are o bază intuitivă şi
el contribuie la o teorie, fiindcă teoria nu construieşte modele, ci le aplică.
3. Principiul tradiţiei
1. Dacă baza studiului lingvistic rezidă de fiecare dată în
acest „ştiut originar”, aceasta înseamnă că toţi oamenii pot să treacă de la
intuiţie la reflexivitate, chiar dacă nu toţi sunt lingvişti.
Coşeriu nu făcea, în principiu, nici o diferenţă între lingvistica
tradiţională, lingvistica veche, pre-ştiinţifică şi lingvistica modernă.
Dimpotrivă, el găsea elemente ale lingvisticii moderne în rădăcini foarte
îndepărtate, chiar în Antichitate. Coşeriu credea că trebuie să avem în
vedere evoluţia fenomenelor lingvistice şi perpetuarea tradiţiilor,
deoarece, cultura este, înainte de toate, tradiţie, iar acest lucru se aplică
şi fenomenelor culturale şi obiectului de cultură, care este limba şi
limbajul.
Aceasta ne ajută să înţelegem şi evoluţia limbilor, şi schimbările
lingvisticii şi dinamismul interior al limbilor, care nu sunt deloc sisteme
statice, ci sisteme vii de virtualităţi şi procedee aplicate vorbirii. Putem
5

spune că limba română nu este doar limba română din textele literare, ci
este limba română cu toate posibilităţile ei de creaţie şi de virtualităţi
lingvistice.
Principiul tradiţiei se aplică şi istoriei lingvistice pentru că istoria
lingvisticii demonstrează tocmai intuiţia adevăratului obiectiv şi ceea ce a
fost preluat şi dezvoltat ulterior.
De la Aristotel până la Humboldt şi mai departe această activitate
deschide o perspectivă unitară asupra lingvisticii şi a înţelegerii ei ca
activitate ce perpetuează aceleaşi probleme ca toată filozofia limbajului.
În concluzie, teoria lui Coşeriu articulează ştiinţa lingvistică la filosofia
limbajului şi această premisă dă o viziune nouă asupra disciplinelor
lingvistice.
Punctul de plecare pentru Coşeriu este acel sâmbure de adevăr
care a contribuit la progresul ştiinţei şi care este conţinut într-o teorie, o
explicaţie sau o interpretare.
4. Principiul dogmatismului

Principiul dogmatismului se referă cu precădere la diferitele


puncte de vedere asupra lingvisticii. Acest aspect are în vedere şi o
anumită viziune asupra fenomenelor lingvistice din perspectiva filosofiei
limbajului. Coşeriu menţionează două interpretări referitoare la două
orientări în lingvistică. Una se referă la concepţia lingvistică a unui mare
lingvist danez, a cărui teorie a fost respinsă deseori.
El ştia foarte bine că forma lingvistică este o formă cu
semnificaţie, aşa cum era conştient că toată gramatica şi lexicologia sunt
semantice. „Dacă se admite însă că semnificaţia e ceva care sa află numai
în conştiinţă, nu putem studia semnificaţia fiindcă conştiinţa nu se
prezintă ca intersubiectivă şi deci, din cauza acestei concepţii a ştiinţei,
ştiinţa obiectivă trebuie să constate numai ceea ce poate fi constatat în
mod intersubiectiv. Această concepţie a ştiinţei exclude introspecţia şi
faptul de a vorbi obiectiv. Dar, în opinia lui Coşeriu, acest fenomen
trebuie să-l înţelegem ca atare şi să constatăm obiectivitatea ştiinţifică pe
care se bazează. Tocmai obiectivitatea ştiinţifică este cea care cere să
studiem semnificaţia, pentru că obiectul se recunoaşte ca obiect numai
atunci când îi atribuim o semnificaţie, altfel nu este nici sens, nici cuvânt.
5. Principiile unităţii sau răspunderii publice
Acest principiu este numit principiul răspunderii publice pentru că
el decurge din faptul că atunci când se vorbeşte despre limbă şi limbaj, se
vorbeşte în realitate despre ceea ce toţi vorbitorii ştiu în mod intuitiv ca
vorbitori şi care vorbesc despre o activitate permanentă a omului, o
activitate instrumentală, prin care comunicăm unii cu alţii. Lingvistica,
înţeleasă în acest sens umanist, nu poate rămâne într-un turn de fildeş, ea
nu poate ignora problemele pe care şi le pun vorbitorii cu privire la limbă
şi limbaj. De aceea, lingvistica este o componentă a artei şi o unitate între
formele de reprezentare ale logosului. Arta nu înseamnă că este în afara
6

ştiinţei şi, în acest domeniu ea are şi o componentă publică. Ne referim


aici la cunoaşterea limbilor, la activităţile de traducere, la predarea
limbilor străine, la înţelegerea lor, dar şi la practica corectă a vorbirii.
De aici decurge şi interesul pentru problemele politice ale
limbajului, pentru că limba reprezintă o problemă politică pentru orice
comunitate. Însuşi faptul de a adera la o anumită limbă poate fi considerat
un act politic.
Lingvistul trebuie să explice şi acest sens politic, aşa cum trebuie
să explice şi sensul aşa-zisei „lupte între limbi”. Pentru orice vorbitor,
limba este, în acelaşi timp, un instrument de comunicare cu scop utilitar.
În artă limba nu are un scop, ci numai semnificaţi.
Vorbitorul unei limbi este, în acelaşi timp, în conformitate cu
regulile comunitare, care respectă anumite norme. Această conştiinţă a
normelor este o conştiinţă a comunităţii şi o conştiinţă a respectării limbii,
de aici problema corectitudinii, a limbii exemplare şi a păstrării acestor
norme în vederea constituirii şi păstrării tradiţiilor.

CREATIVITATE ŞI TEHNICĂ LINGVISTICĂ. CELE TREI NIVELURI


ALE LIMBAJULUI

Conceptul de activitate cognitivă şi creatoare apare în definirea


limbajului ca activitate umană şi constituie nucleul întregii doctrine
integraliste. El fixează o primă aproximare a naturii sau esenţei obiectului, în
raport cu care funcţia, competenţa lingvistică , apar ca precizări, logic,
ulterioare:
[...] enunţurile care desemnează limbajul ca „activitate”, ca „facultate”, ca
„creaţie” umană adoptă punctul de vedere al esenţei, încercând să răspundă
mulţumitor întrebării fundamentale: CE ESTE LIMBAJUL?
În fapt, particularitatea limbajului care constituie genul proxim al
acestuia este cea de a fi o activitate umană.
Când se afirmă că limbajul este activitate, se indică clasa căreia îi
aparţine limbajul, conceptul sub care el cade prin sine însuşi, fiind considerat
în el însuşi, în mod independent de orice relaţie sau determinare exterioară. Şi,
fiind activitate, el e, în mod implicit, 'facultate': în fapt, acest ultim termen,
aplicat limbajului, nu se referă la o manifestare distinctă, anterioară sau
ulterioară, ci la aceeaşi manifestare văzută sub un alt aspect, dat fiind că el
indică doar posibilitatea însăşi de a fi a unei activităţi care este, şi că o
facultate n-ar exista atâta timp cât nu s-ar realiza ca activitate. Cu alte cuvinte,
cele două enunţuri examinate ('limbajul e activitate umană', 'limbajul e
facultate umană') semnifică în esenţa acelaşi lucru.
7

Conceptul de activitate cognitivă şi creatoare, ca esenţă a


limbajului/vorbirii în general, nu apare definit ca atare în gândirea filosofică
sau în teoria lingvistica anterioară. Aspecte diferite, care intră în componenţa
conceptului său propriu, sunt reperate, însă, de E. Coşeriu, într-o îndelungată
tradiţie, cu deosebire în câteva surse primordiale.
Sursa iniţială este recunoscută în distincţia pe care o face Aristotel, în
cadrul acţiunilor umane, între acţiunile non-creative, care aplică o dynamis /
tehnică deja dată, şi acţiunile care sunt “anterioare” în raport cu o asemenea
tehnică (energeia). Pornind de la premisa ca W. von Humboldt "cunoştea
foarte bine distincţia aristotelică", E. Coşeriu reperează atribuirea naturii
creatoare, în accepţia aristotelică, la activitatea lingvistică, în sens strict şi în
esenţa sa, în celebra specificare humboldtiană (energeia).
Humboldt se referea la acest concept aristotelic specific, atunci când
spunea că limba este energeia. El se referă la forma de energeia care se
manifestă în om, depăşirea a ceea ce a tost învăţat, producerea originală care
nu repetă doar ceea ce deja a fost produs. Nu putem explica aici pe larg
conceptele utilizate, pentru că aceasta ţine de cea de a doua problemă a
noastră, chestiunea naturii competenţei lingvistice. Să precizăm doar că
Humboldt distinge între activitate şi produsul acestei activităţi si că el concepe
limba nu ca produs (ergon), ci ca activitate (energeia). Cu termenul energeia,
pe care îl adaugă între paranteze activităţii, el se refera la o clasa determinată
de activitate, activitatea creatoare. „Creator înseamnă, când se utilizează
conceptul energeia, "care trece dincolo de ceea ce a fost învăţat. Conceptul
energeia este un concept al lui Aristotel. Energeia este acea activitate care
precede propriei sale potenţe, dynamis.” Există activităţi productive care
produc ceva aplicând o capacitate de a face deja dobândită. În acest caz,
preeminentă este această capacitate de a face şi apoi aplicarea acestei
dynamis, activitatea productivă. Aceasta este ceea ce se întâmplă de exemplu,
când producem anumite obiecte conform unui model deja format si potrivit
unei tehnici deja învăţate. Dar există de asemenea activităţi în care primează
activitatea, în care ea constituie originalul. În aceste cazuri, ea este invenţie;
dynamis survine ulterior. Activitatea precede propriei sale dynamis: ceea ce a
fost făcut prin activitatea creatoare poate fi ulterior convertit într-o potenţă,
un dynamis, un a-şti-să-faci [saber hacer]. Să presupunem că Leonardo da
Vinci creează sau inventează ceva. Apare ceva nou, nefăcut mai înainte de
nimeni, ceva ce nici măcar Leonardo nu ştia dinainte, nici nu stăpânea ca
procedură. Ceea ce e nou, ceea ce a fost făcut pentru prima oara de către
Leonardo poate acum, odată făcut, să fie luat de către discipolii acestuia ca
model pentru produse ulterioare. Poate, cu alte cuvinte, sa fie învăţat chiar si
de către Leonardo însuşi, care poate sa şi- l asume, odată inventat, ca pe o
tehnică pentru produse ulterioare. Acesta e punctul de vedere din care trebuie
înţeleasă activitatea creatoare care precede propriului ei dynamis.
Dacă, definit în esenţa sa, limbajul este energeia, activitate
creatoare, nu e mai puţin adevărat că punctul de vedere al activităţii
este doar unul (deşi, fireşte, cel mai important) din trei posibile: astfel,
8

limbajul poate fi privit ca activitatea însăşi, ca o


cunoaştere/competenţă (cel mai bine definită de termenul saber din
spaniolă, care înseamnă totodată “a şti”) ce stă la baza activităţii, sau,
în fine, ca produsul activităţii.
Obiectul propriu-zis al lingvisticii e reprezentat, în viziunea lui
Eugeniu Coşeriu, de competenţa lingvistică, adică dynamis, în cele trei
planuri: universal (competenţa elocuţională), istoric (competenţa
idiomatică) şi individual, textual discursiv (competenţa expresivă). În
ce priveşte limbajul privit ca ergon, el reprezintă totalitatea înţeleasă
static, a “vorbitorului” în general sau a textelor; iar în plan idiomatic,
el nu se prezintă nicicând în mod real ca un produs; totuşi, se poate
accepta că aici avem de-a face cu “limba abstractă”, fixată în
gramatică şi dicţionar. Privind lucrurile astfel, devine evident că
dihotomia clasică langue/parole nu se bazează pe un criteriu omogen,
ci pe criterii intersectate: limba este ceea ce, indiferent de punctul de
vedere, aparţine planului istoric, iar vorbirea este activitate, care se
desfăşoară întotdeauna în cele trei planuri simultan.
Aşadar, daca pentru integralism esenţa limbajului este energeia
(iar aceasta, în calitate de perpetuă depăşire a ceea ce e deja dat, nu
poate fi cuantificată, supusă unui studiu riguros), obiectul lingvisticii
îl reprezintă dynamis, în cele trei planuri ale limbajului: ansamblul de
entităţi şi procedee pe baza cărora vorbitorul realizează acte
lingvistice. Se reclamă, astfel, depăşirea oricărei abordări ca re vede
obiectul ştiinţei limbajului ca pe un dat static, ergon.
Activitatea de vorbire nu doar că prezintă trei nivele diferite; ea
poate de asemenea să fie considerată – ca, în definitiv, orice activitate
culturală – pe baza a trei puncte de vedere distincte:
1. ca activitate însăşi – ca vorbire / “ascultare”. Această
activitate nu se mărgineşte la realizarea sau aplicarea
mecanică a unei competenţe [saber] deja existente, ci
este energeia în sens propriu, i.e. o activitate creativă
care se foloseşte de o cunoaştere deja prezentă pentru
a spune ceva nou şi care este capabilă să creeze
cunoaşterea lingvistică nouă.
2. ca acea cunoaştere pe care se fundamentează activitatea, i.e.
ca o competenţă sau –cu termenul aristotelic – ca dynamis.
3. ca produs care e creat prin activitate, i.e. ca operă sau ergon.
Astfel, produsul vorbirii individuale, i.e.al discursului este
textul, care poate fi conservat în amintire, care poate fi
difuzat sau adnotat.

E adevărat, fără îndoială, că, date fiind determinările exterioare ale


limbajului, dată fiind condiţia “sine qua non” a comunicării, actul lingvistic
nu este şi nu poate să fie creaţie în totalitatea lui, sau, mai exact, nu poate fi în
mod integral creaţie „ex novo”, ci se structurează după modelul actelor
9

lingvistice anterioare. Dar prin aceasta nu se elimină caracterul creator al


limbajului, pentru că nici re-crearea nu e altceva decât o formă particulară a
creaţiei.
În acest sens, se preia, într-o primă aproximare, şi cunoscuta teză a lui
B.Croce, conform căreia activitatea, lingvistică este întotdeauna şi
activitate creatoare, adică poezie.
Conceptul premergător cel mai apropiat de cel coşerian este cel al
limbajului ca activitate simbolică, în teoretizarea din filosofia formelor
simbolice a lui E. Cassirer. Acesta a definit limba ca "activitate simbolica"
şi şi-a fondat, pe această definiţie, filosofia sa a limbajului şi, în acelaşi
timp, definiţia sa a omului ca animal symbolicum. E. Coşeriu observă,
însă, că, în abordarea lui Cassirer, adjectivul simbolic nu clasifică
activitatea lingvistică după natura sa, nu ne spune ce fel de activitate este
limbajul, ci caracterizează doar sau indică de ce tip sunt elementele
sale, momentele în care se articulează limbajul; această definire
constituie, în realitate, o etapă secundară în delimitarea limbajului ca
activitate şi implica în mod necesar o etapă.
E. Cassirer însuşi surprinde această etapă anterioară, în momentul în
care consideră limbajul ca o modalitate specifică a omului de a lua contact
cu lumea sau de a cunoaşte realitatea, realitatea sa, pe care fiinţa umană o
traduce, adică, o clasifica şi o clarifica, [o] designează şi exprimă prin
simboluri: simbolurile sunt forme ale căror conţinut e o cunoaştere. În
acest sens, întrezărit în filosofia lui E. Cassirer, limbajul va fi redefinit, la
E. Coşeriu, ca modalitate de structurare primară a experienţei lumii, luare
de contact simbolică cu realitatea. Activitatea cognitivă, definitorie pentru
esenţa limbajului, se exercită în permanenţă în vorbire. Ea este prezentă, în
primul rând, în momentul în care un semn simbolic se produce pentru
prima oară, în istorie: acest moment implică recunoaşterea unei clase ca
atare şi diferenţierea ei prin nume, de celelalte.
Activitatea cognitivă nu se reduce, însă, la acest moment şi
această dimensiune clasificatoare iniţiale. Ea se manifestă în toate
momentele sale: simbolurile se recreează în orice act concret de vorbire
şi, pe de altă parte, orice act lingvistic presupune atât la vorbitor cât şi la
ascultător operaţiuni complexe de natură fundamental cogn[osc]citivă.
Operaţiunile de această natură pot fi definite prin două principii diferite, după
cum ele se manifestă în activitatea de vorbire a vorbitorului sau a
ascultătorului. La vorbitor, operaţiunile pot fi sintetizate prin "a individua un
obiect particular ca aparţinând unei clase (a recunoaşte că un obiect cade sub
incidenţa unui concept). La ascultător, dimensiunea cognitivă a operaţiilor
implicite în vorbire este reductibilă la "a înţelege, prin numele clasei, acelaşi
obiect particular". Caracterul fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive
a limbajului se manifestă în mod exponenţial în creaţia metaforică în limbaj.
Limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod
individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate („limbi").
într-adevăr, toate fiinţele umane adulte şi normale vorbesc; într-un anumit
10

sens, vorbesc întotdeauna (contrarul vorbirii este, de fapt, tăcerea, care poate
fi concepută numai în raport cu vorbirea: ca fiind un „a nu vorbi încă" sau un
„a fi încetat a vorbi"). Pe de altă parte, fiecare subiect vorbitor vorbeşte în
mod individual (inclusiv în dialog): limbajul nu este niciodată activitate
„corală". Limbajul se prezintă totdeauna ca fiind determinat istoric; nu există
vorbire care să nu fie vorbire într-o limbă.
În limbaj, prin urmare, pot fi distinse trei niveluri: unul universal, altul
istoric şi altul individual, niveluri care, pe de altă parte, se disting mai mult
sau mai puţin clar şi din punct de vedere practic. De exemplu, cînd spunem
despre un copil că nu vorbeşte încă, nu avem în vedere că nu vorbeşte
spaniola sau altă limbă, ci că deocamdată nu face uz de facultatea generală de
a vorbi: ne referim la nivelul universal. De asemenea, ne aflăm la nivelul
universal atunci cînd auzim vorbindu-se într-o cameră alăturată, dar nu
înţelegem ce se spune şi nici nu identificăm persoanele care vorbesc. La acest
nivel se observă anumite aspecte „simptomatice" ale limbajului, dar,
neînţelegînd semnificatele lingvistice ca atare, putem fi tentaţi să dăm
interpretări greşite. Astfel, necunoscînd limba, nici caracterul persoanei care
vorbeşte, putem interpreta o vorbire zgomotoasă, dar cordială, drept o dispută.
Tot astfel, auzind vorbindu-se o limbă străină, putem avea, la nivelul
universal, impresia unei vorbiri furioase, în timp ce poate fi vorba doar de o
particularitate prozodică a acestei limbi (este ceea ce li se întîmplă italienilor
cînd aud vorbindu-se germana), în schimb, dacă remarcăm că se vorbeşte o
limbă x, am identificat nivelul istoric al limbajului, adică vorbirea în
conformitate cu o anumită tehnică. Iar dacă spunem Cel care vorbeşte este
Petru, am identificat deopotrivă nivelul individual al limbajului. Aceste trei
niveluri sînt, pînă la un anumit punct, autonome. Astfel, nivelul universal
urmează norme proprii (începînd cu aspectele pur şi simplu materiale ale
vocii), reali-zînd de asemenea posibilităţi proprii, indiferent de limbile
particulare. în mod analog, nu este cazul să considerăm nive-lul individual ca
simplă realizare a unei anumite istoricităţi, deoarece la acest nivel întîlnim
vorbitori poligloţi care cunosc şi realizează diferite tradiţii istorice, iar, pe de
altă parte, nici un individ nu realizează singur toată tradiţia istorică. De aceea,
într-un sens, nivelul individual îl depăşeşte pe cel istoric, dat fiind că un
singur vorbitor poate vorbi mai mult de o limbă. în alt sens, acest nivel este
mai limitat decît cel istoric, deoarece nici un vorbitor nu realizează totalmente
o limbă: nici un spaniol nu cunoaşte toată spaniola, nici un englez nu cunoaşte
toată engleza ş.a.m.d. Nici măcar referitor la un text nu putem fi siguri că ar
corespunde unei tradiţii istorice unice, deoarece într-un text dintr-o anumită
limbă pot apărea şi elemente ale altor tradiţii lingvistice, prezentate sau nu ca
atare de către cel care vorbeşte (sau scrie). Aceste elemente vor fi indicate,
dacă vorbitorul spune explicit (sau dă de înţeles) că foloseşte cuvinte din altă
limbă (să ne gîndim la locuţiuni ca
grosso modo, ex novo, folosite în texte spaniole); fiind omise, de exemplu,
dacă sînt „greşeli" provocate de cunoaşterea (redusă) a altei limbi, adică
printr-o interferenţă între două sisteme, greşeli care pot implica aplicarea
11

„eronată" sau, din contră, suspendarea, neaplicarea anumitor reguli ale acestor
sisteme. O interferenţă de acest ultim tip se poate produce atunci cînd o
persoană, cunoscînd bine o altă limbă în care anumite forme ale limbii sale
materne au sens obscen, evită să le utilizeze în propria sa limbă. în română, de
exemplu, a desmierda este un cuvînt folosit de obicei de către cei care nu
cunosc alte limbi romanice şi se utilizează mai ales referitor la copii. Nu îl
utilizează, în schimb, cei care, cunoscînd alte limbi romanice, observă în
cuvînt o evidenţă etimologică prin care acesta este perceput ca vulgar:
interferenţa, putînd fi, ca în acest caz, „negativă".
Pe de altă parte, limbajul se realizează, fără îndoială, în conformitate
cu o cunoaştere dobîndită ca atare („învăţată") şi se prezintă sub forma unor
fapte obiective sau „produse". Dar, conform unei celebre caracterizări
formulate în termeni aristotelici de către W. von Humboldt, limbajul nu este
în esenţă lucru făcut, „produs", ci activitate creatoare (activitate care merge
dincolo de propria sa „potentă", adică, depăşeşte tehnica „învăţată"). în
consecinţă, el poate fi examinat ca fapt de creaţie (ca activitate creatoare sau,
cel puţin, ca activitate), ca fapt de tehnică („potentă", competenţă) şi ca
produs, la fiecare din cele trei niveluri evidenţiate mai sus. Rezultatul
combinării acestor trei criterii (niveluri şi puncte de vedere) reprezintă o
distincţie cu nouă 'compartimente' în structura generală a limbajului.
La nivel universal, limbajul considerat ca activitate este vorbirea (în
general), nedeterminată istoric, considerată ca tehnică, deci, „a şti să vorbeşti
în general" (competenţă elocuţională); considerat ca produs, este „vorbitul",
totalitatea a ceea ce s-a spus (sau ceea ce se poate spune, cu condiţia să se
considere ca „lucru făcut"). La nivel individual, limbajul ca activitate este
„discursul", adică actul lingvistic (sau seria de acte lingvistice conexe) al unui
anumit individ într-o anumită situaţie; din punctul de vedere al competenţei, el
este competenţă expresivă (cunoaştere cu privire la elaborarea
„discursurilor"); iar ca produs este un „text" (vorbit sau scris). în mod analog,
la nivel istoric, limbajul ca activitate este limba concretă, aşa cum se
manifestă ea în vorbire, ca determinare istorică a acesteia (de exemplu,
„vorbirea spaniolă", „vorbirea franceză etc); iar ca „potentă", este limba în
calitate de cunoaştere tradiţională a unei comunităţi (competenţă
„idiomatică"). Ca produs, în schimb, limba nu se prezintă niciodată în formă
concretă, deoarece la acest nivel totul se „produce" (se creează), sau rămîne în
stadiu de (expresie spusă o singură dată), sau, dacă se adoptă şi se conservă
istoric, intră ca parte componentă a competenţei tradiţionale. în acest sens
limba nu este niciodată epyov: epyov, produs, poate fi numai limba
„abstractă", adică limba dedusă din vorbire şi obiectivată într-o gramatică şi
un dicţionar.
Diversele definiţii care se dau limbajului se datorează, în parte,
diversităţii punctelor de vedere din care este abordat limbajul la acest nivel
universal. Astfel, cine defineşte limbajul ca „activitate care foloseşte (sau care
produce sau creează) semne", îl consideră tocmai ca activitate, ca vorbire.
Cine, în schimb, defineşte limbajul ca „facultate de vorbire" (sau de
12

„exprimare"), îl consideră ca pe o cunoaştere, competenţă sau „potentă". Iar o


definiţie ca aceea dată (într-un anumit context) de către Ludwig Wittgenstein
— „limbajul este totalitatea frazelor" — se referă, evident, la limbajul ca
„produs". O asemenea diversitate de puncte de vedere se constată şi cu privire
la limbile particulare, la nivelul istoric al limbajului.
Lingvistica vorbirii ar trebui să studieze tocmai tehnica universală a
vorbirii ca atare. Bineînţeles, dacă e adevărat că vorbim totdeauna conform
unei anumite tehnici istorice, nu este mai puţin adevărat că vorbim (înainte de
toate) şi în acord cu o tehnică universală. Aceasta, fiindcă, atunci cînd vorbim,
nu utilizăm numai limba („competenţa idiomatică"), ci, în aceeaşi măsură,
anumite posibilităţi universale ale limbajului (de exemplu, intonaţia) şi o serie
de posibilităţi expresive non-„lingvistice" (mimica, gesturile), precum şi
anumite principii ale gîndirii valabile pentru umanitate în general şi referinţa
constantă la faptele extralingvistice: contexte obiective, situaţii, cunoaşterea
generală a „lumii". Unele din aceste aspecte pot fi, în parte „istorice"; astfel,
folosirea anumitor gesturi poate să corespundă tradiţiei unei anumite
comunităţi, iar pentru stabilirea unei comunicări efective şi complete cu
persoane din alte comunităţi, poate fi interesant să se identifice gesturile care
se folosesc în aceste comunităţi (şi în ce măsură se folosesc). Dar, adesea, este
vorba de fapte efectiv „universale"; oricum, posibilitatea de a utiliza asemenea
fapte în vorbire este o posibilitate „universală". Astfel, şi contextele
extralingvistice la care se face referinţă (implicită) atunci cînd vorbim pot
avea valabilitate amplă sau limitată, iar utilizarea lor şi faptul de a şti să le
utilizăm aparţin tehnicii universale a limbajului. Anumite contexte sînt
valabile (cel puţin virtual) pentru toată umanitatea: astfel, contextul general al
experienţei în lume şi al „normalităţii" acesteia.
Pe de altă parte, studiul tehnicii universale este necesar totodată
pentru a determina cu exactitate funcţionarea limbilor, deoarece în vorbire
tehnica universală şi tehnica istorică se suprapun, completîndu-se reciproc,
frecvent chiar în mod „obligatoriu", în funcţie de limbi.
Distincţia între cele trei niveluri ale limbajului — nivelul vorbirii în
general, cel al limbii şi cel al discursului sau textului — trebuie făcută şi
pentru disciplinele lingvistice particulare (între ele, gramatica), deoarece rolul
acestor discipline este diferit, în funcţie de nivelul la care se referă. Astfel,
gramatica, raportată la cele trei niveluri ale noastre, este respectiv: gramatică
generală (nu „gramatică universală" a tuturor limbilor, un lucru imposibil şi
absurd, ci teorie gramaticală: formă a gramaticii a cărei sarcină este de a
defini categoriile verbale — „părţile de propoziţie" —, categoriile, funcţiile şi
procedeele gramaticale), gramatica descriptivă (a unei limbi anumite) şi
analiza gramaticală (a unui text anumit).
Gramatica generală, înţeleasă corect, se referă, de fapt, la vorbirea în
general, fiindcă verbul, substantivul, adjectivul etc. nu pot fi definite în raport
cu o anumită limbă. Orice definiţie se referă la o categorie universală, la o
posibilitate a limbajului, independent de o limbă sau alta. Raportîndu-ne la o
limbă anumită, vom putea spune doar dacă o anumită categorie există sau nu
13

în această limbă, iar dacă există, vom putea preciza funcţiile acesteia şi vom
putea descrie schema materială a expresiei sale: contrar a ceea ce susţin unii
structuralişti nord-americani (bloomfieldieni), este absurd să-ţi propui să
defineşti, de exemplu, „adjectivul în engleză", dat fiind că în momentul în
care el este definit ca „adjectiv", definiţia e valabilă pentru orice limbă în care
poate apărea adjectivul. Cert este că trebuie să descriem — nu să definim —
„adjectivul în engleză", dacă această categorie există în limba respectivă. La o
limbă se referă, de fapt, gramatica descriptivă, al cărei rol este, între altele,
acela de a „descrie" categoriile verbale proprii limbii respective, adică
identificarea acestor categorii şi stabilirea schemelor materiale ale exprimării
lor (operaţii, de altfel, autonome). în sfîrşit, în ce priveşte textul, obiectivul
gramaticii este acela al analizei gramaticale, adică identificarea funcţiilor
gramaticale efectiv exprimate într-un text sau altul. într-adevăr, funcţiile
gramaticale sînt identificabile de multe ori numai la nivelul textului, sau
prezintă aspecte şi nuanţe justificabile doar într-un anumit text.
Distincţia celor trei niveluri ale limbajului este importantă şi necesară
din punct de vedere raţional fiindcă acestora le corespund şi trei niveluri de
funcţionalitate, trei tipuri de „conţinut" lingvistic: desemnarea, semnificatul şi
sensul (straturi care, fireşte, în texte se prezintă simultan).
Desemnarea este referinţa la „realitate", adică relaţia în fiecare caz
determinată între o expresie lingvistică şi o „stare de lucruri" „reală", între
semn şi „lucrul" denotat. Desemnarea poate să corespundă unui semnificat de
limbă (care reprezintă posibilitatea sa), dar poate de asemenea să nu
corespundă semnificatului respectiv şi să fie „metaforică". Atunci cînd vedem
un negru pe stradă, putem spune în glumă: Priveşte, blondul!, iar în acest caz
blond este desemnarea unui „negru", deşi în limbă nu semnifică „negru".
Semnificatul este conţinutul unui semn sau al unei expresii dat într-o
anumită limbă şi exclusiv prin intermediul limbii înseşi. De exemplu, în cazul
lui blond, conţinutul pe care, cunoscînd româna, îl înţelegem ca posibilitate de
desemnare a acestui semnificant (în afara folosirii concrete) şi care poate să
fie parţial diferit (sau să nu existe deloc) în alte limbi.
Sensul este conţinutul propriu al unui text, adică ceea ce textul
exprimă dincolo de (sau prin) desemnare şi semnificat. Constatăm uşor acest
strat al semnificării în cazurile în care, inclusiv în viaţa zilnică, chiar
înţelegînd semnificatul literal al anumitor cuvinte sau fraze, ne întrebăm ce s-a
intenţionat să se spună cu aceasta. Căutăm, prin urmare, ceva dincolo de
semnificat şi de desemnare, ceva diferit de aceste conţinuturi; ne întrebăm,
tocmai, care este „sensul" (intenţia, finalitatea, implicaţiile etc.) a ceea ce sub
aspect lingvistic, adică în acord cu regulile limbii şi cu normele vorbirii în
general, am înţeles deja. O glumă, de exemplu, pe lîngă faptul că are un
„semnificat" — adică, pe lîngă faptul că fiecare cuvînt şi fiecare propoziţie
din care se compune are un semnificat — are şi un sens particular, a cărui
înţelegere este indispensabilă pentru a pricepe gluma ca atare; iar „gluma"
(faptul că un discurs ar fi tocmai o glumă) constituie, la rîndul său, un „sens".
14

În ce priveşte sensul se justifică şi importanţa specială pe care o are în


lingvistica textului conexiunea intimă între teoria limbajului şi cea a literaturii.
într-adevăr, planul sensului este, ca să spunem aşa, dublu semiotic, deoarece
în acest plan un semnificant şi un semnificat de limbă constituie o primă serie
de relaţii, urmată de altă serie, în care semnificatul de limbă (prin care
desemnează) devine la rîndul său 'semnificant' pentru
conţinutul textului sau „sens". Semnificatele lingvistice (şi ceea ce ele
desemnează) constituie partea materială a textului literar, fiind tocmai partea
materială — „semnificantul" — altui semn, al cărui „semnificat" este sensul
textului. Prin urmare, tot ceea ce se înţelege în mod imediat într-o operă, prin
semnele lingvistice, nu este, din punctul de vedere al textului, decît perceperea
unui „semnificant". Cervantes nu vorbeşte despre Don Quijote, despre
Sancho, despre Dulcinea, ci, prin intermediul lui Don Quijote, Sancho,
Dulcinea, ca simboluri, vorbeşte de altceva, ceea ce constituie sensul
romanului său.
Planul sensului şi cel al semnificatului sînt diferite în fiecare caz, dar
aşa cum semnificatul poate să coincidă cu desemnarea, sensul poate să
coincidă cu semnificatul. în acest caz, sensul textului este numai
„comunicativ", informativ, empiric sau „vital", nu artistic sau literar
(„simbolic"). Pe de altă parte, există forme ale „literaturii" în care faptele
semnificate şi cele desemnate sînt „vitale"; astfel, romanul poliţist care,
exceptînd cazurile în care se ridică la nivelul literaturii artistice, ne interesează
în sens practic, prin faptele înseşi pe care le narează şi nu ca creaţie simbolică.
în romanul poliţist ne interesează efectiv întîmplările şi conexiunea lor (deşi
frecvent întîmplările sînt dispuse de către autor conform unei anumite scheme,
care face „soluţia" mai generală facilă sau mai imprevizibilă, adică mai puţin
evidentă conexiunea „faptelor"), în acelaşi mod în care ne interesează
relatarea faptelor efectiv întîmplate atunci cînd ne întrebăm Ce s-a întîmplat?
Aceasta, în ciuda faptului că cel care povesteşte faptele poate să
prezinte o interpretare proprie a acestora, scoţînd în evidenţă un detaliu sau
altul, adică prezentîndu-ne un text pînă la un anumit punct „literar".
Singura realitate concretă a limbajului fiind vorbirea ca energeia,
teoria lingvistică trebuie să accepte răsturnarea postulatului saussureian al
priorităţii a ceea ce este fixat social asupra a ceea ce e creativ şi individual -
altfel spus, al priorităţii limbii. Cu alte cuvinte, vorbirea nu e doar realizare a
potenţialităţilor deja oferite de limbă, ci presupune o depăşire perpetuă a
acestora, în fapt, acte mereu inedite, în care intuiţia e identică cu expresia în
cazul locutorului (dat fiind că gândirea însăşi nu se constituie în afara
mediului limbajului), dar această expresie nu poate provoca, la interlocutor, o
intuiţie întru totul identică aceleia iniţiale. Totuşi, alteritatea limbajului, faptul
că el este destinat înţelegerii, este vorbire cu cineva, interzice actele de
creativitate absolută; fiecare act lingvistic e construit după modelul actelor
anterioare (iar cunoaşterea intuitivă a elementelor şi procedeelor constructive
este competenţa lingvistică, dynamis). Ceea ce, după ce a constituit un act de
creaţie individuală a unui vorbitor, este preluat şi refolosit de comunitate,
15

devine fapt de limbă. Actul lingvistic este act eminamente creator, dar edificat
în alteritatea constitutivă a limbajului: Am văzut că, în formă concretă, nu
există limbi, ci numai acte lingvistice de expresie şi comunicare, diferite de la
un individ la altul, şi diferite, de asemenea, la acelaşi individ în funcţie de
circumstanţe. Niciun semn lingvistic nu are exact aceeaşi formă şi aceeaşi
valoare [semnificat] la toţi indivizii care îl utilizează şi în toate momentele
când este folosit. În limbaj există identitate între intuiţie şi expresie, deoarece
fiecare individ care vorbeşte exprimă integral, pentru sine însuşi,
conţinuturile conştiinţei sale, dar nu există identitate între expresie şi
comunicare, între expresie şi receptare, între expresia unui individ A şi
intuiţia pe care acelaşi lucru o produce la individul B. Fiind totdeauna
expresie a unei intuiţii inedite şi unice, actul lingvistic este act de creaţie, act
singular care nu reproduce exact niciun act lingvistic anterior şi care numai
prin limitele pe care i le impune necesitatea intercomunicării
sociale, seamănă cu acte lingvistice anterioare, aparţinând experienţei unei
comunităţi. Adică, actul lingvistic este, prin natura sa, act eminamente
individual, însă determinat social prin finalitatea sa, care este „a spune cuiva
ceva despre ceva”. /.../ Conceptul de act lingvistic - poate cel mai important
concept al lingvisticii moderne - este în acelaşi timp cel mai complex şi, în
ciuda faptului că reprezintă unica realitate concretă a limbajului, a fost
ultimul concept la care s-a ajuns prin cercetarea lingvistică.
Actul lingvistic, ca act de relaţie între doi indivizi cel puţin, implică în
mod necesar o intuiţie şi o expresie ale individului A şi o percepere şi o
imagine (o nouă intuiţie) ale unul individ B. Această complexitate a actului
lingvistic reflectă complexitatea însăşi a limbajului şi constituie, în acelaşi
timp, motivul intim al schimbării lingvistice. Într-adevăr, un act lingvistic al
individului nostru A se creează după modelul unor acte lingvistice anterioare,
însă nu este niciodată totalmente identic cu acestea. /.../ individul creează
actele sale lingvistice după modele pe care le păstrează în memoria sa, altfel
spus recreează acte lingvistice anterior experimentate şi, recreându-le, le
modifică într-o anumită măsură în forma ori în conţinutul lor sau, de
asemenea, în ambele aspecte. Aceasta - în ceea ce priveşte vorbirea. Pe de
altă parte, ceea ce se întâmplă la individul A nu se repetă niciodată în acelaşi
fel, nici ca percepere, nici ca intuiţie, la individul B: adică, există întotdeauna
o porţiune, chiar dacă minimă, de- neînţelegere. Aceasta se întâmplă atât din
motive pur fizice (acustice), cât şi din motive mai importante, datorate fie
situaţiilor diferite în care se află în mod necesar aceşti doi indivizi luaţi in
considerare, fie „convenţiilor lingvistice diferite în care vorbitorul şi
receptorul se întâlnesc sau se situează.
16

TEORIA CREATIVITĂŢII
Istoric
Înainte de a aborda teoria coşeriană asupra creativităţii, trebuie să
facem o scurtă incursiune în istoricul acestui proces.
Gândirea filosofului Jean Battista Vico, ale cărui idei privitoare la
limbaj au fost puse în valoare de Benedetto Croce, şi de un alt filosof,
Gentile.
Croce şi Gentile au trăit în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi
prima jumătate a secolului al XX-lea, iar contribuţia lor a vizat interesul
pentru abordarea globală şi pluridisciplinară a problematicii lingvistice,
precum şi a interferenţei domenilor de cercetare tradiţional-autonome
(filozofie, antropologie, sociologie, logică, estetică ş.a.).
G. Vico şi-a propus să creeze o ştiinţă nouă, o perspectivă de
abordare nouă, care să explice nici mai mult, nici mai puţin decât esenţa
umanului şi a umanităţii. Faptul că porneşte de la limbaj este o direcţie
capitală, iar cei doi stâlpi pe care-şi susţine argumentarea pentru „ştiinţa
nouă” sunt filozofia şi filologia.
Această nouă disciplină urma să definească acel orizont pe care
niciuna din cele două luate separat, nu puteau să argumenteze ceea ce
împreună a fi reuşit să demonstreze. Filozofia priveşte raţiunea din care se
naşte ştiinţa adevărului, iar filologia are în vedere autoritatea voinţei
libere a omului din care se naşte conştiinţa certitudinii: „Această axiomă
consideră filologi pe toţi gramaticienii, istoricii, criticii, care se ocupă de
cunoaşterea limbilor şi a faptelor săvârşite de popoare, atât în relaţiile lor
interne, cât şi în cele din afară, ca războaiele, alianţele, călătoriile,
comerţul ş.a.” Vico, apud Munteanu, Curs de lingvistică generală.
S-au oprit însă la jumătatea drumului lor atât filosofii, care nu şi-
au verificat argumentele prin autoritatea filologilor, cât şi filologii, care, la
rândul lor nu s-au preocupat să-şi verifice autoritatea prin argumentele
filosofilor.
Urmată în mod consecvent această abordare l-a condus pe G.
Vico la intuirea şi formularea unor idei privitoare la esenţa, originea şi
specificul limbajului uman. Chiar dacă au fost privite cu reticenţă de către
unii lingvişti, ideile lui Vico sunt încă actuale, prin sugestiile şi reflecţiile
pe care le provoacă.
Tema originii limbajului uman şi a diversităţii limbilor existente
este o temă care l-a preocupat şi pe care a tratat-o cu multă erudiţie. Vico
încearcă o conciliere între cele două tipuri de ipoteze privitoare la originea
limbajului: caracterul revelat de Dumnezeu omului şi cel potrivit căruia
limbajul este o creaţie a omului, idee impusă de necesitatea comunicării
interumane în cadrul social.
Deşi el afirmă, în repetate rânduri, că la început limbile nu erau
decât forme monosilabice sau vorbeşte despre caracterul onomatopeic şi
interjecţional al primelor limbi articulate de oameni, Vico distinge clar
17

între limbile create de oameni şi limba sfântă descoperită de Adam,


căruia Dumnezeu i-a acordat puterea de a numi lucrurile, potrivit naturii
fiecăruia dintre acestea.
Miezul doctrinei filosofico-lingvistice a lui Vico postulează
existenţa unei forme primare/originare a limbajului în care a vorbi devine
sinonim cu a crea lucrurile. Asta înseamnă că între cuvinte şi lucruri
există un raport de congruenţă.
Această formă originară, în teoria lui Vico, este supusă unui
proces de eroziune succesivă, până când ipostaze istorice, din existenţa
limbajului, reţinute sub forma limbilor actuale, sunt receptate ca
imperfecte în diversitatea lor. Doctrina lui Vico presupune succesiunea în
timp pe trei mari perioade, numite vârste ale umanităţii:
 O vârstă a zeilor
 O vârstă a eroilor
 O vârstă a oamenilor

Fiecăreia dintre aceste „vârste” îi corespunde o ipoteză specifică a


limbajului:
- limba zeielor – este o creaţie de lumi prin
poezie; ea are caracter hieroglific, în sensul că,
între lucruri şi cuvinte, coeziunea expresivă este
deplină, cuvintele corespunzând perfect naturii
lucrurilor.
- Pierzând o parte din perfecţiunea originară,
limba eroilor se prezintă sub o formă
simbolică, substitutivă, cuvintele fiind acum
semne ale lucrurilor pe care aceştia le evocau
prin virtuţi sugestive, menţinute încă parţial.
- Limba oamenilor – este limba în care limbajul
ia forma unor simple limbi articulate, alcătuite
din semne, în cea mai mare parte, arbitrare.
Această limbă serveşte ca instrument de
comunicare, fiindcă este o limbă utilitară,
folosită între oameni, în cadrul societăţii:
„Egiptenii povesteau că de când există lumea s-au vorbit trei
limbi, corespunzând celor trei vârste: vârsta zeilor, vârsta eroilor şi
vârsta oamenilor, iar acum trebuie să stabilim, în prealabil, următorul
principiu: aşa cum la aceeaşi dată au început să existe zeii, eroii şi
oamenii” (pe care tot oamenii i-au închipuit cu imaginaţia lor deoarece
credeau că natura lor eroică este un amestec între natura zeilor şi cea a
oamenilor), tot astfel „au început să existe cele trei limbi: limba zeilor,
limba eroilor ( a fost toată ca şi mută şi foarte puţin articulată; limba
eroilor a fost un amestec de limbă articulată şi de limbă mută), iar limba
oamenilor, aproape toată articulată şi foarte puţin mută, deoarece nu exista
limba comună, în care lucrurile să nu fie mai numeroase decât cuvintele.
18

Limba eroică a trebuit să fie, aşadar, la începutul ei, cu totul neogamică


şi acesta este principalul fapt care explică obscuritatea miturilor”. Vico
apud Munteanu
Revenind la firul demonstraţiei lui Vico, constatăm că partea mai
„modernă” a doctrinei sale constă în aşezarea într-o ecuaţie frustă a
raportului dintre limba poetică, limba non-poetică sau limba obişnuită.
Vico îşi propune să se ocupe de logica poetică tratând
problematica figurilor de stil/tropii (denumirea din retorică) din
repertoriul retoricii clasice. Acest repertoriu al tropilor esenţiali va fi
redus la Vico la patru tipuri:
1. Metafora
2. Sinecdoca
3. Metonimia
4. Ironia
Este remarcată, mai întâi, o tendinţă a raţiunii umane de a cenzura
imaginaţia, privilegiind în cadrul comunicării interumane,
„abstracţiunile”, prin care reprezentările ajung să fie luate drept semne.
Limba poetică nu reprezintă pentru Vico rezultatul unor adaosuri
sau a unor „ornamente estetice” articulate pe vorbirea în proză, ai
limbajului însuşi în ingenuitatea sa primară şi cu virtuţile sale expresiv
creative maximizate.
Din punct de vedere genetic, limba poetică precedă „vorbirea
obişnuită”. În acest sens, gândirea lui G. B. Vico a fost aprofundată de
Coşeriu, care, atunci când vorbea de principiul creativ, ca element central
al doctrinei lui Vico, a dedus din această analiză şi principalele consecinţe
pentru o definire corectă a funcţiei poetice a limbajului.
Analizând aprofundat doctrina lui Vico, Coşeriu găseşte
decalogul principalelor sale elemente:
1. Limbajul este o formă de cunoaştere
2. Limbajul nu poate fi considerat un instrument al gândirii
logice, căci el este o formă a gândirii şi anume, a gândirii prelogice.
3. Din acest punct de vedere, limbaj, poezie şi mit reprezintă o
unitate care precedă gândire logică, respectiv „vorbirea obişnuită”
4. Logica nu a apărut înainte de limbaj şi de poezie, ci invers,
limbajul şi poezie au precedat logica.
5. Mitul şi poezia nu pot fi înlocuite de către ştiinţă, deoarece ele
reprezintă o fază autonomă a umanităţii.
6. Poezia se află la originea istoriei fiecărei naţiuni şi precedă
„vorbirea în proză”.
7. Valoarea de adevăr a cuvântului rezultă din experienţa
umană şi rezidă în semnificaţia însăşi, văzută ca intuiţie poetică.
8. Etimologia are menirea de a descoperi nu adevărul lucrului
desemnat, ci adevărul uman al cuvântului, adică intuiţia umană
primitivă, care-şi găseşte expresia în cuvânt.
19

9. Un „vocabular universal” este necesar omului, dar acest concept


al lui Vico nu are nimic comun cu ideea carteziană de „mathesis
universali”, ci se referă mai degrabă la ceea ce înţelegem astăzi prin
limbaj ştiinţific
10. Semnele verbale nu sunt arbitrat instituite, ci sunt motivate în
măsura în care poeticitatea reprezintă stadiul primar sau originar al
limbajului.