ANALIZA DISCURSULUI SI LINGVISTICA TEXTUALĂ

La apariţia lor ca discipline autonome, analiza discursului şi lingvistica textului, au

evoluta independent, fără a se raporta una la cealaltă. Astăzi le putem pune în relaţie, fiindcă
problema discursului „ca obiect empiric” trimite întotdeauna la text, iar textul trimite la un
lanţ de discursuri care circulă în câmpul cultural al unei formaţiuni socio-discursive (memoria
unei colectivităţi sau a fiecărui individ în parte). Considerând lingvistica textuală un
subdomeniu al câmpului mai larg al analizei practicilor discursive, punem în relaţie un text,
pe care îl considerăm un ansamblu de date lingvistice brute ce trebuie tratate ca activitate
discursivă, cu reguli luate din limbă. Dacă a vorbi despre text ca obiect abstract înseamnă a
ţine seama de gramatica transfrastică, ce este o prelungire a lingvisticii clasice, a vorbi despre
discurs înseamnă a considera situaţia de enunţare-interacţiune în unicitatea şi inter-
discursivitatea în care se încadrează fiecare text în parte. „Un text nu devine un fapt de discurs
decât prin punerea lui în relaţie cu inter-discursul unei formaţiuni socio-discursive, ea însăşi
definită ca loc de circulaţie a textelor (intertextualitatea proprie memoriei discursive a unui
grup) şi a categoriilor generice (interdiscursivitatea genurilor şi sunbgenurilor.)” J. M. Adam,
Lingvistica textuală, p. 61.
K Stierle ne vorbeşte de „un transfer al textului în discurs”, operat de activitatea
interpretativă a cititorului-auditor, întrucât „discursul este în mod necesar supus activităţii din
planul secund al cititorului, care nu se mulţumeşte să perceapă un text, ci îl organizează
înainte de toate în discurs. K. Stierle, Identité du discours et transggression lyrique, in
Poétique, 32, Seuil, 1977, p. 426. În concepţia lui K. Stierle, discursul este definit de
stabilitatea publică şi normativă a genurilor de discurs. O unitate lingvistică (frază sau
propoziţie) devine unitate de discurs (enunţ) numai dacă legăm acest enunţ de altele, în sânul
inter-discursului unei formaţiuni sociale pe care să o putem raporta la un întreg câmp
adiacent. „Nu poţi spune o frază, nu poţi s-o faci să acceadă la o existenţă fără să fie folosit şi
un spaţiu colateral. Un enunţ are întotdeauna margini populate cu alte enunţuri.” M. Foucault,
Arheologia cunoaşterii, trad, Bogdan Ghiu, Bucureşti, Ed. Univers, 1999, p. 120.
M. Foucault are în vedere şi situaţia unei fraze sau propoziţii care nu este niciodată
identică cu ea însăşi ca enunţ, atunci când coordonatele situaţiei de enunţare şi regimul de
materialitate se schimbă, fiindcă şi coordonatele şi statutul material al enunţului fac parte din
caracterele ei intrinseci. În acest sens, Bahtin spunea: „Identitatea absolută între două
propoziţii (sau mai multe) este posibilă (ele coincid dacă sunt suprapuse ca două figuri
geometrice). În plus, trebuie să admitem că orice propoziţie, fie ea şi complexă, în fluxul
nelimitat al vorbirii poate fi repetată de un număr nelimitat de ori, sub o formă perfect
identică, dar, în calitate de enunţ (sau fragment de enunţ), nici o propoziţie, chiar dacă ar fi
alcătuită dintr-un singur cuvânt, nu poate fi repetată niciodată: vom avea întotdeauna
un enunţ nou (fie el şi sub formă de citat). M. Bahtin, Esthétique de la création verbale,
Paris, Gallimard, 1984, p. 316.
Formaţiunile discursive determină ceea ce se poate spune despre construcţia care
determină semnificaţia pe care o dobândesc cuvintele, întrucât „cuvintele îşi schimbă sensul”
atunci când trec de la o formaţiune discursivă la alta. Stabilirea unei legături între genuri şi
formaţiuni socio-discursive este unul din progresele recente în analiza discursului. Limba
oricărui scriitor este traversată de împrumuturi din alte limbi şi din sociolecte. În cadrul
analizei discursului, lingvistica textuală are rolul de a teoretiza şi de a descrie organizarea
enunţurilor elementare în sânul unităţii de înaltă complexitate, care este textul, de a detalia
relaţiile de interdependenţă care fac dintr-un text „o reţea de determinări” (Weinrich,
1973:174), de a se referi atât la descrierea cât şi la definirea diverselor unităţi şi operaţii ce se
regăsesc în enunţ la toate nivelele de complexitate. Întrucât, fiecare text se prezintă ca un
enunţ complet şi ca rezultat al unui act de enunţare, analiza textuală a discursului nu se poate
dispensa de articulaţia text-discurs, aceste două abordări fiind complementare, separate doar
de considerente metodologice.

Paradigma textului-discursului
Discursul este evenimentul de limbaj, iar textul este orice discurs fixat prin
scriere. Vezi Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, traducere Vaasile Tonoiu, Bucureşti,
Humanitas, 1995, p. 111-112. Întrucât ceva se întâmplă atunci când cineva vorbeşte,
lingvistica frazei serveşte drept suport teoriei discursului ca eveniment. În discurs, fraza îşi
desemnează locutorul prin diverşi indicatori de subiectivitate şi personalitate. Toată
lingvistica frazei suportă dialectica evenimentului şi sensului de la care pleacă teoria textului.
De aceea, prima trăsătură a lingvisticii frazei este că:
1. Discursul este totdeauna realizat temporal şi în prezent, în timp ce sistemul limbii este
virtual şi străin de timp.
2. 2. În timp ce limba nu cere nici un subiect în sensul că întrebarea „cine vorbeşte” nu se
aplică la acest nivel – discursul trimite la locutorul său, graţie unui ansamblu complex
de combinatorii cum sunt pronumele personale. Vom spune că instanţa de discurs este
auto-referenţială.
3. În timp ce semnele limbii trimit numai la alte semne în interiorul aceluiaşi sistem şi în
timp ce limba se lipseşte de lume aşa cum se lipseşte de subiectivitate, discursul este
întotdeauna cu privire la ceva. El trimite la o lume pe care pretinde că o descrie, o
exprimă, o reprezintă. În discurs este actualizată funcţia simbolică a limbajului.
4. În timp ce limba este doar o condiţie a comunicării pentru care oferă coduri, toate
mesajele sunt schimbate în discurs. În acest sens, singur discursul comportă nu numai
o lume, dar şi un interlocutor căruia i se adresează. Toate aceste trăsături luate
împreună fac din discurs un eveniment, dar ele nu apar decât în mişcarea de
efectuare a limbii în discurs, în actualizarea competenţei noastre lingvistice în
performanţă.
Discursul este opusul a ceea ce lingviştii numesc sistem sau cod lingvistic. Dacă
semnul este unitatea de bază a limbajului, fraza este unitatea de bază a discursului. „A spune
că discursul este un eveniment înseamnă a spune, mai întâi, că discursul este realizat temporal
şi în prezent, pe când sistemul limbii este virtual şi în afara timpului; în acest sens se poate
vorbi, împreună cu Benveniste, de "instanţa de discurs" pentru a desemna producerea
discursului însuşi ca eveniment.” Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, traducere Vaasile
Tonoiu, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 95.
Disocierea semnificaţiei şi intenţiei rămâne o aventură a trimiterii discursului la subiectul
vorbitor, dar cariera textului se sustrage orizontului finit trăit de autorul său. Ceea ce spune
textul interesează mai mult decât a vrut să spună autorul, de acum înainte orice exegeză îşi
desfăşoară procedurile în sensul semnificaţiei circumscrise care a rupt legăturile cu psihologia
autorului. A înţelege un text înseamnă în acelaşi timp, a elucida propria noastră situaţie, a
interpola printre predicatele situaţiei noastre semnificaţiile care fac din Unwelt-ul (natură,
mediu) nostru un Welt (lume, planetă). Pentru că discursul trimite la o lume (Welt) el se
raportează la ceva, fiindcă lumea este ansamblul referinţelor pe care le deschid textele. A
înţelege un text înseamnă în acelaşi timp a elucida propria noastră situaţie sau a interpola toate
semnificaţiile care fac din Umwelt-ul nostru un Welt. „Această lărgire a Umvelt-ului la
dimensiunile Welt-ului ne permite să vorbim de referinţe deschise de către text; ar fi chiar mai
bine să spunem că aceste referinţe deschid lumea. Încă o dată, spiritualitatea discursului se
manifestă prin scriitură, eliberându-ne de vizibilitatea şi limitarea situaţiilor, deschizându-ne o
lume, şi anume noi dimensiuni ale fiinţării - noastre – în - lume.” Paul Ricoeur, Eseuri de
hermeneutică, op. cit., p. 159.
 Heidegger este îndreptăţit să spună că ceea ce înţelegem mai întâi într-un discurs nu este o
altă persoană, ci un proiect, adică schiţa unei noi fiinţări în lume. Singură scriitura este cea
care ne dezvăluie destinaţia propriului ei discurs - de a proiecta o lume.

Lumea textului
Dacă ştim ce este autorul unui text pentru că îi derivăm noţiunea din cea a locutorului
vorbirii; subiectul vorbirii este cel care spune "eu" desemnându-se pe sine în text. Vezi Emil
Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1966.
Acestei proximităţi a autorului, faţă de text şi faţă de propria sa vorbire, i se substituie
un raport complex al autorului cu textul, raport care îl instituie şi îl plasează în spaţiul de
semnificaţie al scriiturii. Dacă în orice propoziţie putem distinge sensul şi referinţa sa, trebuie
să reţinem şi faptul că sensul propoziţiei este obiectul ideal pe care îl vizează. Acest sens este
strict imanent discursului, deoarece doar discursul se raportează şi se aplică la realitate şi
exprimă lumea. Din perspectiva lui Heidegger, proiectarea tuturor posibilităţilor textului oferă
interpretării propunerea unei lumi pe care să o putem locui: „Limbajul este casa fiinţei.”este
vorba despre lumea textului, lumea proprie acelui text unic al fiinţei. Limbajul poetic
operează asupra mimesis-ului realităţii favorizând ficţiunea să re-descrie realitatea sau să o re-
creeze prin intermediul unui mythos al unei "fabule"care îi atinge esenţa cea mai profundă.
Fundamentul comunicării fiind discursul şi nu limba, aceasta se adresează auditoriului pe
care îl creează, iar acest fapt marchează spiritualitatea scriiturii în contrast cu materialitatea şi
cu înstrăinarea pe care discursul le impune. De aceea, trăsăturile principale ale paradigmei
discursului provin din însuşi statutul textului caracterizat prin:
1. fixarea semnificaţiei
2. desfăşurarea unor referinţe ne-ostensive
3. disocierea sa de intenţia mentală a autorului
4. evantaiul universal al destinatarilor săi.
Toate aceste trăsături luate împreună constituie obiectivitatea textului. Din această
obiectivitate derivă posibilitatea explicării, ce nu este deloc străină ordinei semnelor,
întrucât aceasta este adecvată obiectivităţii textuale. De aceea, explicaţia şi
comprehensiunea sunt confruntate în sânul aceleiaşi sfere a semnelor. Comprehensiunea
textului este legată şi de o dialectică a obiectivării. Unităţile superioare frazei au aceeaşi
compoziţie ca unităţile inferioare frazei; sensul povestirii constă deci în aranjarea elementelor
şi în puterea întregului de a integra aceste subunităţi în ansamblul povestirii. Ea devine atunci
un discurs adresat de către narator unui destinatar. Ocultarea lumii înconjurătoare de către
cvasi-lumea textelor generează posibilitatea de a tratata textul prin lentila dialectică a lecturii:
ca pe un text anonim sau un text pe care îl putem desăvârşi în cuvinte, restituindu-l
comunicării vii. Vezi Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, op. cit., p. 119.
Textul este deci o lume, iar caracterul paradigmatic al interpretării textuale trebuie să fie
extins până la această ultimă implicaţie care închide cercul hermeneutic. El rămâne o structură
de nedepăşit a cunoaşterii aplicată câmpurilor umane, dar tocmai această rectificare îl
împiedică să devină un cerc vicios.

Poetica textului
Pe la începutul anilor ’60 se dezvoltă o lingvistică textuală ce investighează gramatica
textului, pragmatica textuală, poetica textului si opoziţiile faţă de lingvistica discursului. La
Conferinţa internaţională de la Varşovia, Roman Jakobson expune una din celebrele sale
dezbateri asupra raportului dintre lingvistică şi poetică, intitulată: Poezia gramaticii,
gramatica poeziei (1960). Situat pe o poziţie structurală, Jakobson schiţează un veritabil
program de abordare şi tratare sistematică a unor fenomene gramaticale din perimetrul artei
verbale: „Interacţiunea dintre echivalenţă şi discrepanţele sintactice, morfologice şi lexicale,
diferitele feluri de contiguităţi, similitudini, sinonimii şi antonimii semantice, şi, în fine,
diferitele tipuri şi funcţii ale "rândurilor izolate", toate fenomenele de această natură necesită
o analiză sistematică.” În opinia sa „poetica trebuie să răspundă în primul rând întrebării
esenţiale care poate fi formulată astfel: ce elemente conferă mesajului verbal caracterul unei
opere de artă? Deoarece principalul obiect de studiu al poeticii este diferenţa specifică
inerenţă artei verbale, care o separă de celelalte arte şi de alte forme ale "comportamentului
verbal" (verbal behaviour), poetica este îndreptăţită să ocupe locul de frunte în studiile
literare.” Roman Jakobson, Poezia gramaticii, gramatica poeziei, in Probleme de stilistică,
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964, p. 84
Preocupându-se cu structura verbală a textelor, poetica este parte integrantă a
lingvisticii, întrucât arta cuvântului şi varietăţile de limbaj ţin nu numai de ştiinţa limbii, ci şi
de întreaga teorie a semnelor, iar acestea fac parte din obiectul semioticii generale care
cuprinde şi registrul poetic. Cu toate acestea, lingvistica poate explora „toate problemele
posibile pe care le pune legătura dintre mesaj şi "universul mesajului" ce este verbalizat.

COSERIU DESPRE TEXT ŞI DISCURS

Eugenio Coşeriu, de al cărui nume este legată naşterea lingvisticii textuale la mijlocul
anilor ’50, propune opoziţia dintre gramatica transfrastică şi lingvistica textuală, prima
fiind considerată o dezvoltare a lingvisticii clasice, cea de a doua, o teorie a producerii
co(n)textuale a sensului, fondată pe analiza textelor concrete şi pe o teorie a textului.

Gramatica transfrastică = ca dezvoltare a lingvisticii clasice

Lingvistica textual = hermeneutică a sensului

În răspunsul dat la o întrebare pusă la o conferinţă internaţională, Coseriu menţionează despre

text si discurs următoarele: „Să răspund, pe scurt, la prima idee, cu privire la text şi la discurs.
Eu am conceput această lingvistică [a textului] mai întâi în limba spaniolă. În limbile
romanice putem face deosebirea între discurs şi text, înţelegând prin discurs acest nivel în
construirea lui, anume ca formă a limbajului vorbit sau scris, însă în forma activităţii. Iar
prin text putem înţelege – şi tot aşa, în alte limbi – rezultatul, adică acelaşi fenomen, însă ca
εργον [produs], nu ca ένέργεια, nu ca activitate. Şi aşa apare în mai multe scheme, care se
pot găsi în mai multe lucrări, de exemplu. În Lecţii de lingvistică generală1 ş.a.m.d. Însă, pe
urmă, am dezvoltat această lingvistică în cartea care a apărut despre lingvistica textuală în
Germania2. (Această carte a fost scrisă, redactată, în realitate, de un elev al meu, pe baza unui
curs). Şi, în germană, nu pot face în mod normal distincţia între discurs şi text, fiindcă,
dacă spun Rede, se înţelege altceva, se înţelege ori „vorbire”, ori „discurs” (de exemplu,
discurs politic) şi nu se înţelege faptul însuşi de a construi un discurs, adică textul ca
activitate.
Şi, de aceea, eu specific mereu că e vorba de două perspective diferite, însă că numim
Text fiindcă aşa vrea limba germană şi e mai comod în limba germană. Mai multe chestiuni de
terminologie – şi care, uneori, pot fi interpretate ca chestiuni de concepţie – se datorează, în
realitate, principiului acesta terminologic pe care îl am eu să iau cuvinte din limba curentă şi
să fac terminologia pe această bază. Tot aşa, germana nu face deosebirea între „limbă” şi
„limbaj”. Se înţelege că e „limbă” numai dacă lângă Sprache pun un adjectiv: die deutsche

1
E. Coşeriu, Lecciones de lingüística general, Madrid, 1981; vezi ediţia în limba română: Eugeniu Coşeriu.
Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Chişinău, 2000.
2
E. Coşeriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen, 1980; ediţia a treia, revăzută şi adăugită, Tübingen/
Basel, 1994.
Sprache, sau dacă întrebuinţez substantivul la plural: die Sprachen. Şi atuncea ce să fac în
germană? Atuncea, spun în germană Einzelsprache, ca să se înţeleagă că nu e vorba de limbaj
în general, ci e vorba de o limbă, de o formă istorică a acestui limbaj. Ca să opun limba
limbajului trebuie să spun Einzelspache (în opoziţie cu Sprache). [Eugeniu Coşeriu, In
memoriam la Răspunsuri la întrebări]