Student:

Master – Limba română, Anul I, 2019

EUGEN COȘERIU: „OMUL ȘI LIMBAJUL SĂU”

= RECENZIE =

Eugen Coșeriu este părintele lingvisticii integrate și fondatorul mai multor școli de lingvistică
precum Şcoala lingvistică de la Tübingen sau prima școală de lingvistică din America de Sud,
etc.

Doctor în filologie și filosofie, Coșeriu este autorul a peste 50 de volume în domeniul

lingvisticii, deși opera sa nu a cunoscut prea multe ediții în limba română, deoarece
majoritatea lucrărilor sale au apărut în alte limbi precum italiana, spaniola, germana,
franceza, ș.a.m.d.

Ca axă a filosofiei lingvistice dezvoltate de acest savant înțelegem importanța studiului

integral al limbajului ca activitate fundamentală a ființei umane, pe lângă planul limbilor
istorice cercetat de structuraliști și a planului universal și a celui particular.

Studiul „Omul și limbajul său” a apărut cu titlul original „El hombre y su lenguaje” în Madrid,
în 1977 fiind tradus mai târziu, în 1997 în limba română de către Lucian Lazăr și publicat în
Revista de Filosofie” în București.

În acest studiu, Eugen Coșeriu își începe discursul filosofic afirmând că „despre limbaj s-a
spus aproape tot ce era de spus”, dar avertizează asupra faptului că multe dintre aceste
lucruri ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi spus deoarece pot conduce la concluzii greșite. Pe
parcursul acestui studiu despre limbajul uman, savantul atrage atenția asupra riscurilor pe
care le implică anumite afirmații în ceea ce privește o înțelegere aprofundată a limbajului și
abordează, comentează și clarifică șapte dintre aceste direcții. Aducând în discuție axiome
acceptate ca fiind general valabile în privința limbajului, autorul dezbate despicând firul în
patru, trecând dincolo de superficialitate, dorind să lase bine definită autonomia limbajului.
O primă tematică dezvoltată este construită pe baza sintagmei: „limbajul este o activitate
specific umană”, însă mergând pe principiul saussurian al semnificantului și semnificatului,
Coșeriu detașează limbajul de tăcere chiar dacă ambele reprezintă modalități expresive
întrucât tăcerea nu are semnificat propriu. De asemenea, el afirmă că nu se poate ajunge la
determinarea esenței limbajului prin echivalarea finalității acestuia cu funcțiile actelor de
vorbire deoarece vorbirea poate fi întrebuințată în scopuri multiple.

În afirmația „limbajul ca vorbire înseamnă a vorbi cu altul”, savantul vede riscul de a trage
concluzia inacceptabilă că esența limbajului rezidă doar în comunicarea practică. Limbajul se
manifestă în dialog și este legat în mod intim de ceea ce au interlocutorii în comun.

Actul limbajului ca vorbire se realizează conform unei tehnici însă nu este potrivit a vedea în
înțelegerea unei limbi istorice particulare realizarea ideală a limbajului în general. De
asemenea, privirea limbajului drept tehnică implică riscul de a ignora relația acestuia cu
extralingvisticul și de a ignora concepția „ingenuă” a limbajului, iar acesta este prezentat
tocmai ca o formă de cunoaștere a realității extralingvistice și funcționează nu pentru și prin
lingviști ci prin vorbitori. Așadar, universalul limbajului nu este echivalent cu generalitățile
empirice observate în limbi. Dacă limbajul ajunge să fie considerat numai ca o sumă a
limbilor atunci nu se mai caută răspuns la întrebarea primară „De ce există limbile?” Rezidă
de aici riscul de a considera fiecare limbă drept un sistem închis, limba devine un produs
static ignorându-se caracterul spontan al acesteia, dinamicitatea limbajului și faptul că.
Conform cu Humboldt, fiecare limbă este o cheie pentru toate celelalte.

Mergând pe ideea lui Humboldt, sub inspirație aristotelică, limbajul este egal cu enérgeia, iar
acest lucru are următoarele implicații:

 Limbajul este văzut drept activitate creatoare alături de celelalte activități libere ale
omului (arta, știința, filosofia);
 Caracterul creator al limbajului nu trebuie ignorat în investigarea tehnicii lingvistice;
 Limbajul trebuie explicat prin funcție, nu prin material;
 Limba trebuie considerată ca o permanentă sistematizare, nu ca un sistem închis.

Din egalizarea limbajului cu o activitate liberă specific umană rezultă riscul de a echivala
funcția cu instrumentalitatea, de a reduce limbajul la un instrument al gândirii raționale, la
un instrument al manipulării și al vieții practice minimalizând astfel identificarea limbajului
cu poezia.

Așadar, pentru a înțelege autonomia limbajului semnificantul și semnificatul trebuie înțelese

ca intralingvistice întrucât limba este mai întâi creație și mai apoi întrebuințare. În limbaj se
pornește de la universal pentru a ajunge la definirea particularului, și nu invers. Oferind
exemplul navei, Coșeriu convinge că limbajul este cel care pune la dispoziția științelor
„obiecte„:

Exemplu:

Pentru științe: Ce este o navă?

Pentru istorie: Ce navă este aceasta?

Pentru filosofie: Ce înseamnă a fi o navă?

Deci, o cunoaștere tehnică este posibilă în afara limbajului însă „lucrurile” ca ceva cunoscut
și delimitat, o cunoaștere epistemologică, acestea sunt accesibile numai prin intermediul
limbajului.

O altă afirmație explicată de savant este aceea a echivalăriilimbajului cu poezia, cu arta în

definitiv.

Pentru clarificare este remarcat faptul că aceasta este numai o dimensiune a limbajului
deoarece, chiar și în calitate de creație lingvistică primară, limbajul este întotdeauna orientat
spre o altă persoană. De fapt, limbajul este fundamentul și manifestarea primară a socialului,
este înțelegerea ființei prin aportul omului istoric.

Ultimul concept dezbătut în studiul „Omul și limbajul său” este cel al echivalării limbajului cu
logosul și cu logosul intersubiectiv. Eugen Coșeriu își concluzionează discursul filosofic
afirmând că dimensiunile subiect-obiect și subiect-subiect se contopesc în limbaj. Aceste
dimensiuni apar distincte numai în interpretarea explicită a limbajului, dar, în fond, sunt o
singură dimensiune.

 Coşeriu, Eugeniu: „Omul şi limbajul său” , în „Revista de Filosofie”, tom XLIV, nr.1-2, Bucureşti, 1997.