CĂRPUȘOR DIANA-IONELA

AN III, RO-GE

Cine adoarme ultimul

de Bogdan Popescu

Un narator omniscient, dar cam implicat afectiv ca să-l numim obiectiv, relatează, în primele
pagini, întîmplări fabuloase din Satul cu Sfinţi, unde, după  o aşteptare încordată, într-o linişte
„cu iz de morticică”, soseşte un car cu şapte-opt draci beţi. Tot despre acest sat vor scrie şi
ceilalţi doi naratori, profesorul suplinitor Marin Foişte şi studentul restanţier Ectoraş, aflat în
vacanţă, la părinţi. Cum primul ţine prelegeri în faţa unei clase din care elevii lipsesc, iar celălalt
îi scrie unui prieten de la oraş scrisori despre care ştie sigur că nu vor ajunge la destinaţie, îi
putem bănui pe cei doi că fac cu bună ştiinţă ceea ce fac: anume, literatură.

Se va contura, din complicitatea celor trei voci, atât o istorie locală fantezistă, de proporţii
epice, pornind de la un Întemeietor preistoric, cât şi o geografie mitică, incluzînd Codrul vînăt,
Apa Morţilor, Valea Puţului, Eleşteul şi Valea Morii, locuri pline de vietăţi fantastice şi unde se
ştie că vieţuieşte Cel ce Doarme, un fel de demiurg rău care visează întîmplările ce se petrec în
viaţa reală a oamenilor. El visează şi viaţa grea a profesorilor navetişti în vremea comuniştilor, şi
umilinţele băieţilor plecaţi la armată, şi greutăţile prin care trece un copil de la ţară care vrea să
înveţe la oraş, şi tragediile din familiile în care mor prea devreme mame sau copii: nu, nu
oamenii sunt de vină, ci adormitul din codru, care nu mai visează, de la o vreme, decît vise urîte.

Cum întîmplările din planul realist al romanului sunt poveşti din comunismul românesc,
avem, în romanul lui Bogdan Popescu, atât un captivant fantasy, cît şi unul dintre cele mai solide
romane despre istoria noastră recentă; împletindu-le pe cele două, ca o suveică, talentul unui
prozator de forţă, apt să construiască pe spaţii largi, să convingă, să farmece.