LOCUTIUNILE IN LIMBA ROMANA SI PREDAREA LOR

Profesor:Maria Lukacs
Scoala nr. 1, Pantelimon, jud. Ilfov

Articolul de faţă se întemeiază pe ideea că locuţiunile reprezintă o realitate lingvistica

ignorată multă vreme de gramaticile elementare, nu şi de specialişti. Problema locuţiunilor
constituie obiect de studiu pentru numeroase lucrări de detaliu sau de sinteză. Cercetarea
locuţiunilor a cunoscut în ultimul timp o atenţie mai mare, ajungându-se de la simple
observaţii la lucrări fundamentale teoretice sau aplicative, care evidenţiază aspecte generale
sau particulare ale locuţiunilor.1
Manualele şcolare alternative existente, fără să ignore total problema locuţiunilor ca
unităţi de inventar ale limbii române, le tratează insuficient şi, uneori, inadecvat. Deşi se
precizează că toate unităţile lexicale flexibile şi neflexibile sunt, după structură, de trei feluri
(simple, compuse şi locuţiuni), manualul de limba şi literatura română de clasa a VII-a 2 nu
defineşte decât locuţiunile verbale, substantivale, adjectivale, adverbiale, prepoziţionale şi
conjuncţionale. Chiar şi atunci când nu le ignoră, locuţiunile sunt plasate la sfârşitul
capitolului, ca şi când s-ar situa în afara sistemului clasei morfologice respective. De exemplu,
locuţiunea verbală (acesteia i se acordă mai mult spaţiu din cel puţin două motive: apare prima
în manual şi este foarte bine reprezentată în limbă în raport cu celelalte locuţiuni) este plasată
la sfârşitul capitolului, adică după ce se discută categoriile gramaticale ale acestei clase
morfologice, neţinându-se seama că locuţiunile nu se deosebesc de verbele simple decât din
punct de vedere formal. E drept că la funcţiile sintactice nu se mai face această separare, deşi
şi aici avem observaţii. Ni se pare, oarecum, redundant să utilizăm formula „Funcţiile
sintactice ale verbului şi ale locuţiunii verbale”.
De asemenea, manualele şcolare mai prezintă o „slăbiciune” în sensul că, în
determinarea caracterului locuţional al unor structuri, nu iau în consideraţie decât criteriul
semantic, adică al sinonimiei grupului cu un cuvânt autonom. Acest mod de abordare este, în
concepţia nostră, derutant, întrucât nu toate locuţiunile au sinonime, după cum nici toate
cuvintele simple nu au sinonime, fiind explicate prin perifraze. Exemplu: intrigă – schemă
generală de fapte şi de acţiuni care reprezintă subiectul unei opere literare (DEX); fototrof –
care sintetizează substanţele organice cu ajutorul luminii solare (MDN). Este posibil ca şi o
locuţiune să nu aibă echivalent semantic un cuvânt autonom. Pe de altă parte, unele locuţiuni
au sinonime alte locuţiuni: a da ortul popii= a da colţul = a-şi da obştescul sfârşit; a-şi lua
tălpăşiţa = a o tuli = a o zbughi. Mai mult decât atât, există echivalente semantice pentru
propoziţii întregi: ( locuinţă) care oferă confort = confortabilă. În aceste condiţii, definiţia
oferită de manual3 conform căreia „locuţiunea adjectivală este grupul unitar de cuvinte care
este sinonim cu un adjectiv [...]” este

1
Florica Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1958; Georgeta
Ciompec, Morfo-sintaxa adverbului românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985; Mioara
Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986; Stefan Munteanu, Paralelisme frazeologice,
în Limba română, 1988, nr. 6, p. 509; G. Pană-Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Humanitas
Educaţional, 1992; Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1992;
Gramatica limbii române, Editura Academiei, vol. I., Bucureşti, 2005.
2
Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sămihăian, Limba şi literatura română, manual pentru clasa a VII-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
3
Op. cit., p. 140.

1
 contrazisă de realitatea lingvistică. Potrivit acestei definiţii, ar însemna că îmbinarea liberă de
tip propoziţional este o locuţiune adjectivală, deoarece este sinonimă cu adjectivul
„confortabilă”.
Utilizarea unilaterală a criteriului semantic în identificarea locuţiunilor crează o serie de
neajunsuri, iar lipsa unor criterii ferme duce la o interpretare greşită a unor fapte de limbă în
teoria şi practica gramaticală.
Stabilirea caracterului locuţional al unei construcţii, distincţia dintre un cuvânt simplu,
un cuvânt compus şi o locuţiune, dintre o locuţiune şi o îmbinare liberă de cuvinte, uneori cu o
structură morfologică identică,este o operaţie care comportă dificultăţi îm lipsa unor criterii
clare: a spăla putina – a chiuli, a curăţa prin spălare o putină Tipurile enunţate mai sus diferă
prin gradul de sudare a elementelor. Greutatea vine din aceea că graniţele dintre ele nu sunt
rigide, că există o dinamică a trecerii dintr-o categorie în alta, desigur lentă, dar permanentă,
în urma căreia îmbinări libere trec în locuţiuni, iar locuţiunile în cuvinte compuse: cu minte-
prepoziţie + substantiv; cu minte – locuţiune adjectivală; cuminte – adjectiv compus. Cele mai
multe cuvinte compuse au fost la un moment dat, într-o etapă anterioară în evoluţia limbii,
locuţiuni sau chiar îmbinări libere4.
Toţi cercetătorii sunt de acord că există îmbinări libere şi stabile (constante) ale căror
componente sunt strâns unite, iar sensul iniţial se şterge cu totul, astfel încât înţelesul
întregului este diferit de suma înţelesurilor termenilor. Accepţia conceptului de locuţiune în
articolul de faţă, folosit în majoritatea studiilor de specialitate de la noi, este cea oferită de
Florica Dimitrescu5, în ciuda faptului că au trecut de atunci cinci decenii: „ Locuţiunea este un
ansamblu de cuvinte, mai mult sau mai puţin sudat, cu un înţeles unitar determinat, care se
comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.”
În practica predării locuţiunilor, avem în vedere nu doar particularităţile semantice ale
acestora, care le deosebesc de alte construcţii, ci şi pe cele morfologice, sintactice şi stilistice.
Particularităţi semantice. Aşa cum am arătat deja, într-o grupare de tip locuţional,
elementele alcătuitoare îşi pierd înţelesul, iar sensul global al locuţiunii nu este o însumare a
înţelesurilor componentelor, ci un înţeles nou, obţinut prin contopirea, amalgamarea
termenilor după o formulă proprie. Ca urmare a acestei trăsături, se constată fenomenul de
catacreză6 care duce la asociaţii absurde de cuvinte: a tăia frunză la câini, a-şi lua nasul la
purtare, a-şi lua inima în dinţi, nici în ruptul capului, etc. Aceste structuri sunt însă fireşti
pentru cine cunoaşte sensul global.
a. Sunt uşor de identificat de către elevi, simţite şi acceptate ca atare de toţi vorbitorii
limbii române, locuţiunile în structura cărora s-au conservat arhaisme lexicale:
aminte, seamă, ort, vileag, hac, ghes, habar, rost, afund, hang, târcoale etc. Prezenţa
acestor arhaisme este un indiciu al vechimii lor, ceea ce face ca ele să fie acceptate
unanim ca locuţiuni: a-şi aduce aminte (a lua aminte), a da seamă (a lua în seamă, a
lua seama etc), a da ortul popii, a da în vileag, a veni de hac, a da ghes, a avea
habar, a face rost (pe de rost), a se da afund, a ţine hangul, a da târcoale.
b. În structura unor locuţiuni se găsesc arhaisme gramaticale, respectiv forme vechi de
plural: câmpii, boale, veci, în construcţii ca: a bate câmpii ( a-şi lua câmpii), a băga
în boale, pe veci.
c. Există şi locuţiuni în componenţa cărora se găsesc arhaisme sintactice: a prinde de
veste, a veni de furcă, a avea de gând. În aceste locuţiuni verbele se construiesc cu
prepoziţia acuzativului de, recţiune care în limba română actuală este exclusă. În alte
cazuri, ca de exemplu a ţine minte se pierde prepoziţia.

4
Georgeta Ciompec, op. cit., p. 39.
5
Op.cit., p. 52.
6
Ibidem,.p. 56.

2
 d. Mai există o serie de locuţiuni care păstrează în structura lor cuvinte regionale:
hârzob, brâncă, bortă, ca în: a coborî cu hârzobul din cer, a da brânci, a face bortă
în cer.
e. Există şi locuţiuni care păstrează în linii mari semnificaţia cel puţin a unuia dintre
componente:a se da de-a rostogolul—a se rostogoli: a o lua la fugă—a fugi: în
spatele—înapoia: pe negândite.—fără a se gândi: a sta de vorbă—a vorbi.
În practica predării, este necesar să le atragem atenţia elevilor că un criteriu de verificare
a caracterului locuţional al unor construcţii, este privaţiunea sinonimică, adică imposibilitatea
înlocuirii unuia dintre componente cu sinonimul său: în faţă (în obraz, în chip), a da drumul
(calea), a sta de vorbă (cuvânt). Niciuna dintre trăsături nu trebuie însă absolutizată, deci nici
aceasta, pentru că există tendinţa ca unele componente să fie înlocuite de sinonime, fără să
schimbe sensul locuţiunii: tobă (burduf de carte); în timp (vreme) ce; a face cuiva zile fripte
(amare, negre); a-şi da sufletul (duhul, obştescul sfârşit); a da la lumină (vileag, iveală).
Particularităţi morfologice.
a. Locuţiunile au un caracter mai mult sau mai puţin fix, care le conferă aspectul de
„sintagmă blocată” sau „construcţie îngheţată”7 . Aceasta înseamnă că cel puţin unul
din termeni nu poate primi determinanţi specifici pentru situaţia sa din îmbinările
libere:cu stea(strălucitoare) în frunte :cal (superb) de bataie:scos din cutie(de
carton): de frunte(senină etc. Această trăsătură face ca posibilităţile combinatorii ale
acestor componente să fie suprimate sau reduse.
b. Locuţiunile conţin cel puţin un termen invariabil, dar care în îmbinările libere este
flexibil: numai piele şi os; cu noaptea-n cap; a da foc; a lua loc; într-adevăr etc.
Există cazuri când variabilitatea termenului duce la schimbarea sensului locuţiunii: a
face faţă – a se descurca; a face feţe – a fi surprins.
c. O altă trăsătură a locuţiunilor este topica fixă: încurcă lume – lumea încurcă: a-şi
lua inima în dinţi – a-şi lua în dinţi inima; cusut cu aţă albă - cu aţă albă cusut etc.
Acest criteriu devine nefuncţional în cazul locuţiunilor vechi, inversiunea fiind în
să- această situaţie un procedeu stilistic: aminte să-mi aduc, ortul popii să dau, de
hac să-i vin, seamă să dai etc.
d. De asemenea este exclusă distanţarea, adică introducerea între componentele
locuţiunii a unor elemente străine, excepţie făcând locuţiunile verbale şi cele
substantivale: a-şi da [într-o clipă] seama; punct [nou] de vedere.

Particularităţi sintactice. Un rol major în definirea statutului locuţiunilor revine unui

factor de natură sintactică şi anume contextului, adică relaţiilor prin care se leagă doi termeni
învecinaţi, fie ca determinant, fie ca determinat: îi scoate ochii din cauza greşelilor; îi scoate
ochii peştelui; şi-a dat cu cremă pe faţă; i-a spus pe faţă; a fost de faţă; a luat partea cea mai
mare; a luat partea cuiva; a luat parte la eveniment, îi pune în cârcă toate greşelile, îi pune în
cârcă un sac etc. Sintaxa este aşadar o sursă inepuizabilă de îmbogăţire a câmpului lexical cu
unităţi frazeologice sau locuţiuni, între sintaxă şi semantică realizându-se o relaţie de
solidaritate.
Locuţiunile se caracterizaează printr-o neclaritate a organizării interne, în sensul că nu se
poate distinge rolul gramatical al elementelor componente, relaţiile dintre ele fiind ca şi cele
semantice, neanalizabile. Verbe exclusiv tranzitive se construiesc cu prepoziţii: a prinde de
veste, a băga de (în) seamă. Majoritatea locuţiunilor prezintă ca o caracteristică sintactică
faptul că unul dintre componente îşi pierde total valenţele combinatorii. De exemplu, dacă în
structura locuţiunii intră un substantiv, acesta nu poate primi ca determinant un atribut: ţinere
de minte (ageră), a sta de vorbă (înţeleaptă), fără moarte (violentă), de piatră (tare).

7
Gabriela Pană-Dindelegan, op. cit., p. 79.

3
 Locuţiunile sunt aşadar nu numai unităţi semantice, morfologice, ci şi sintactice,
deoarece pun în valoare un singur sens (monoreferenţiale), iar din punct de vedere relaţional
se constituie ca un grup închis, stabil, ale cărui elemente nu suportă comutabilitate sau
substituţie. În baza sensului unic, ele actualizează o singură funcţie sintactică.
Particularităţi stilistice. Nu trebuie să neglijăm nici dimensiunea stilistică a
locuţiunilor, considerată fiind mai complexă, pentru că implică nu numai raporturile cu
celelalte dimensiuni, ci şi pe cele dintre text şi protagoniştii actului lingvistic. Orice act de
comunicare poartă amprenta individualităţii celui care îl elaborează. În limba română actuală,
locuţiunile sunt puternic concurate de echivalente neologice. Rolul profesorului de limba
română este de a cultiva la elevi interesul pentru locuţiuni, deoarece sunt mai expresive, prin
caracterul lor aproape metaforic: a da apă la şoareci – a plânge, de zi cu zi – cotidian; a-i
veni apa la moară – a-şi reveni etc. Se observă implicarea unei atitudini subiective în
conţinutul semantic al termenilor: ironie, sarcasm, tandreţe etc. În trecerea lor de la îmbinări
libere la structuri fixe, locuţiunile au suferit un proces de metaforizare, care a constat din
transformarea funcţiei denotative în funcţie conotativă printr-un mecanism de destructurare
sintactică şi neutralizare a relaţiilor şi a funcţiilor sintactice ale componentelor.
Aceste patru categorii de particularităţi ale locuţiunilor au fost relevate în lucrări mai
vechi şi mai noi şi sunt folosite drept criterii de identificare a acestora. Se pune întrebarea
firească: care dintre ele este mai avantajos? Ceea ce trebuie înţeles este că nu toate trăsăturile
se întâlnesc deodată, ci depinde de gradul de abstractizare şi în nici un caz nu se recomandă să
fie interpretate mecanic corelaţiile care se stabilesc între cele trei planuri: lexical, morfologic
şi sintactic. Discuţiile se poartă în legătură cu locuţiunile al căror statut este îndoielnic, incert.
În asemenea situaţii, este important ca analiza ulterioară să fie consecventă. De exemplu,
unele manuale, ori culegeri de teste pentru pregătirea elevilor în vederea examenelor,
consideră gruparea a avea curajul ca fiind locuţiune. În opinia noastră, conform criteriilor
enunţate, această structură este o îmbinare liberă pentru că substantivul poate primi în calitate
de determinant atributul nebun. Prin păstratea posibilităţilor combinatorii, cuvântul curajul şi-
a păstrat autonomia gramaticală. Prin urmare avem de-a face cu o îmbinare liberă de cuvinte.
Dacă admitem că această grupare este o locuţiune verbală, atunci construcţia se va combina cu
un complement.
Sunt şi situaţii în care este greu de precizat statutul unor construcţii şi nu din cauza unor
insuficienţe metodologice, ci pentru că au anumite particularităţi obiective. De aceea nu se
poate face un inventar precis al locuţiunilor ce urmează a fi învăţate. Ele trebuie analizate
nuanţat, de la un caz la altul.