Referat stilistică

-Valori stilistice ale modurilor și timpurilor verbale-

Nume: Mazilu
Prenume: Adelina-Georgiana
Cadrul didactic: Conf. univ. dr. habil. Soare Liliana
Specializare: română-engleză
An: III

An universitar
2019-2020
 CUPRINS
1. Noțiuni
teoretice……………………………………………………………..1
1.1 Valori stilistice ale timpurilor verbale……………………………………………
1
1.1.1 Prezentul…………………………………………………………………………
1
1.1.2 Imperfectul………………………………………………………………………
3
1.1.3 Perfectul simplu…………………………………………………………………5
1.1.4 Mai- mult- ca- perfectul…………………………………………………………
5
1.1.5 Perfectul compus………………………………………………………………..6
1.1.6 Viitorul…………………………………………………………………………..6
1.2 Valori stilistice ale modurilor verbale……………………………………………
7
1.2.1
Indicativ………………………………………………………………………….7
1.2.2 Imperativ………………………………………………………………………...7
1.2.3 Conjunctiv……………………………………………………………………….7
1.2.4 Condițional-optativ……………………………………………………………..8
1.2.5 Infinitiv…………………………………………………………………………..8
1.2.6 Gerunziu…………………………………………………………………………
8
1.2.7 Participiu………………………………………………………………………...8
2.2.8 Supin…………………………………………………………………………..8

2. Parte aplicativă- interpretarea timpurilor și modurilor verbale în Riga

Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu…………………………………….9
3. Bibliografie…………………………………………………………………11
 Valori stilistice ale modurilor și timpurilor verbale

1. Noțiuni teoretice
Conform D. Irimia în studiul Introducere în stilistică, „textul literar poate
reprezenta o realitate ce cuprinde două ipostaze consubstanțiale: (1) structura
stilistică și (2)funcția de semnificare poetică. În prima ipostază, structura stilistică
poartă mărcile Eului auctorial; în ipostaza a doua, structura stilistică generează lumea
semantică a textului și poartă totodată mărcile Eului textului” 1. Ambele mărci joacă un
rol important pentru valorificarea capacității expresive a limbii, a categoriilor estetice,
semantice, morfologice și sintactice.
Verbul, în calitatea sa de nucleu al comunicării, reprezintă o sursă importantă
de expresivitatea artistică în cadrul operelor literare. Acesta nu își manifestă
expresivitatea numai la nivelul conținutului semantic sau al structurilor lingvistice
( verbe/locuțiuni verbale) ci și la nivelul categoriilor morfosintactice care îi aparțin:
timpurile, modurile, persoanele.
Timpul, cea mai amplă categorie gramaticală, dezvoltă o importanță majoră în
stilul beletristic, „[…] Stilul beletristic își definește specificul prin constituirea
timpului gramatical într-o categorie narativă„2.
Modul, categoria gramaticală care exprimă atitudinea emițătorului față de
acțiunea enunțată, angajează eul rostitor în discursul literar. Această categorie
gramaticală marchează modul în care emițătorul ( în ipostaza de narator, eu liric,
personaj epic sau dramatic) se raportează la obiectul enunțării, modul în care le
percepe și ipostaza lui (subiectivă sau obiectivă) față de evenimentele implicate în
discurs.

1.1 Valori stilistice ale timpurilor verbale

1.1.1 PREZENTUL este forma verbală cu cea mai amplă ocurență, cuprinzând toate
cele trei perspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltând un sens
nedeterminat.
a. prezentul narativ:
- timpul narării și timpul evenimentelor narate se suprapun astfel că „scriitorul
aduce timpul narațiunii în timpul cititorului” (D. Irimia)3;
-prezentul narativ dinamizează acțiunea, induce lectorului sentimentul participării
directe la evenimentele istorisite, creând iluzia că acestea sunt relatate pe măsura
ce se desfășoară;

ex: Omul se scoală, trezește, înhamă caii și umblă de colo până colo prin curte. (M. Preda)
1
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999, p.13.
2
Idem, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986,
p.167.
3
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, apud Miorița Got, Stilistica limbii române, Editura Fundației
României de Mâine, București, 2007, p. 74.

1
 b. prezentul istoric/dramatic:
-actualizarea unor evenimente anterioare în prezentul naratorului și, implicit, al
lectorului;
ex: Mihnea încalecă, calul sau tropotă,
Fuge ca vântul
(D. Bolintineranu).

c. prezentul etern/atemporal:
-timpul narațiunii , timpul enunțării și al receptării se înscriu într-un continuum
temporal, fără început și fără sfârșit, perceput din perspectivă cosmică sau metafizică;
-realizează categoria timpului (considerată irelevantă), exprimând condiția ontologică
a unor entități considerate atemporale: Divinitatea, Natura, Creatia, Arta, Iubirea,
Libertatea etc;
- prezentul etern are rol de reliefare a unor categorii filosofice, a unor concepte etice,
estetice sau cognitive, a unor valori umane considerate atemporale.

ex: Numai poetul,

Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
(M. Eminescu)
d. prezentul gnomic/ pantemporal :
-conferă enunțurilor o valoare omnitemporală și un grad mare de generalitate;
- este specific enunțurilor sentențioase autonome (proverbe, zicători, maxime),
meditațiile filozofice, cugetări diverse asupra condiției umane, asupra raportului
om-lume, om-divinitate, ființă creatoare-creație etc;
- în plan semantic, imprima o dimensiune cognitivă textului şi o valoare morală,
general-umana, mesajului;

ex: Toată lumea se uita pe fereastră.

Citeşte, spală, iubeşte, moare
Şi din cânt în când da fuga
Şi se uita pe fereastră. (M. Sorescu)
e.prezentul liric:
- exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată;
- la nivelul stilistic prezentul liric valorizează clipa cea repede ce ni s-a dat în
contrast cu trecutul său cu viitorul.

ex: Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua/
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi

2
 ……………………………………
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu al stinge nu pot cu toate
Apele mării.
(M. Eminescu)

f. prezentul evocativ/ al reprezentării ficţionale:

-perspectiva a unui trecut care se deschide spre prezentul narării/al rostirii lirice şi al
lecturării;
- semantizarea poetică a prezentului evocat determina anularea succesiunii lineare a doua
durate pe care le dizolvă într-un flux temporal continuu;
-dinamizează imaginile artistice/ acţiunea, prin referentul temporal de aspect durativ.
ex: Să ai noroc în viaţă, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple
plămânul de oftica şi altuia îi pică moştenirea de-a gata. (G. Călinescu)

g. prezentul anticipativ /prosaectiv:

-impune o perspectivă orientată spre viitor;
-exprima certitudinea naratorului/a eului liric şi iminenta evenimentului, în vreme
ce prezentul conjunctivului creează un orient de aşteptare pe o coordonată a probabilităţii;

-ex: Curgi în Himeria. Te-ntorci întreg şi mut şi-ţi vine să cânţi la trompets, […], să-noți
pe sub apă cu ochii deschişi, să dispari într-un nor sclipicios. (S. Popescu)

h. prezentul iteratic
-reliefează caracterul repetabil al ciclurilor cosmice sau existențiale, al unor acţiuni
etc;

ex: Iar acolo bătrânul dascăl, cu-a lui haina roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate (M. Eminescu)

1.1.2 IMPERFECTUL este „timpul propriu literaturii de amintiri, adică al aceleia

care înfăţişează o succesiune de evenimente ale trecutului ”4.
a. imperfectul narativ / evocativ:
-timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii şi spre cel al lecturării, iar
prezentul scriitorului şi al cititorului se deschide spre referentul temporal trecut;
-are o funcţie dinamică, proiectează un eveniment, un proces sau o stare într-o durată
nedeterminată şi instituie o perspectivă subiectivă, un punct de vedere al
naratorului/al personajului/al eului liric;

4
Tudor Vianu, Problema stilistică a imperfectului, în Arta prozatorilor români, Editura Contemporană,
București, 1941, p.412.

3
 -când este utilizat în poezie, imperfectul devine „timpul narativităţii subiective ,
evocatoare, lirice, impresioniste”5;
-în poezia populară – epica sau lirica – valoarea expresivă este conferita, frecvent, de
situarea într-o durată indeterminată, specifică timpului baladesc, mitic; la final de
vers, verbele la imperfect generează monorima.

ex: El ascultă tremurător

Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufundă în mare
(M. Eminescu)
b. imperfectul descriptiv:
-actualizează în imagini plastice o realitate trecută situând-o într-o durată
indeterminată;
- funcţia descriptiv – evocativa se realizează prin aspectul imperfectiv al verbului care
conferă descrierii (lirice sau inserate în textul narativ) un caracter dinamic;

ex: Ea era frumoasă ca umbra unei idei,

A piele de copil mirosea spinarea ei.
(N. Stănescu)

c. imperfectul iterativ:
- valoarea expresivă a imperfectului a unor verbe cu sens iterativ (sau a verbelor care
primesc conotaţii echivalente prin determinării adverbiale/substantivale etc.) rezita în
forţă cu care exprima, sugerează o dublă înscriere a fiinţei într-un continuum temporal
şi într-un tipar repetabil al existenţei.
ex: Partea dezagreabilă era că urcăm şi coborâm fără să ştim de ce, iar asta ni se
comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar […] îmi repetam necontenit,
ca idiotizat:' N-aş fi crezut-o niciodată în stare să facă asta…' (Camil Petrescu)

d. imperfectul oniric :
-situează lumea narată într-un timp imaginar de grad secund (durata ficţionară
exterioară)
-„Este timpul la care se povestesc visele sau coşmarurile…”6.
-funcția stilistica este acea de a institui un plan al imaginarului oniric şi de a semnala
caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de stări şi trăirii lirice.
ex: Se făcea ca la o curte verde în paraclisul patimilor rele cei trei Crai, mari egumeni ai
tagmei prea senine slujeau pentru cea din urmă oară vecernia… (Mateiu Caragiale)
e. imperfectul anticipativ :
-ambiguizează relaţia dintre real şi ireal;
-se întemeiază lumi posibile, se imaginează experienţe ipotetice.

5
Miorița Got, op.cit., p.76.
6
Eco Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Constanţa, Editura Pontica, 1997, p.86.

4
 ex: … începu vechiul joc de-a imaginile: încerca să aducă la suprafaţă imagini cât mai
vechi, cât mai depărtate, să le mărească, să le dea viaţa […] şi nu era deloc uşor, pentru că
trebuia să fie tot timpul atent…

1.1.3 PERFECTUL SIMPLU prea puțin utilizat în limba comună, este, în stilul

beletristic „un al doilea timp al narativităţii7”.
a. perfectul simplu narativ:
-exprima o durată absolută, de mare concentrare epică, situând prim planul
evenimentelor/al momentelor relatate, al stărilor enunţate într-un trecut recent, apropiat de
timpul narării;
-este un timp al narațiunii obiective,neutre, epice.
-reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomina al timp narativ – imperfectul sau prezentul
– provoacă o schimbare de ritm narativ, având rolul de accelerare bruscă a relatării;
ex:Se apleacă, lua în mâini un bulgăre şi-l sfărâma între degete cu o plăcere înfricoşată.
(L. Rebreanu)
b. perfectul simplu descriptiv:
-funcția dinamica specifică perfectului simplu conferă vivacitatea imaginilor descriptive,
organizând elementele într-o succesiune alertă; descrierea de acest tip are caracter livresc;
ex: Deodată se făcu rece şi începu să bată vântul [,,,] Ploaia începu să cadă în stropi mari,
tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu cu nişte zguduituri mai puternice şi mai
puternice. (I. Slavici)
1.1.4 MAI-MULT-CA-PERFECTUL stabileşte cadrul temporal, limita de la
care urmează a se desfăşura episodul respectiv. Este un mod de prezentare a
faptelor care pune viu în lumina succesiunea lor, legătura lor după ordinea
temporală.
a. mai-mult-ca-perfectul încadrării cataforic:
-situat în incipit, deschide seria de evenimente prin evocarea unor circumstanţe propriu-
zise;
-schitează fundalul evenimentelor care urmează a fi narate;
- ca strategie discursivă este utilizat cu precădere în proza tradiţională, marcând
succesiunea cronologică a evenimentelor, organizate pe două planuri: un plan secund, al
anteriorităţii (dominat de mai-mult-ca-perfectul verbelor) şi un prim-plan al actualităţii
(acţiunea propriu-zisă relatată cu ajutorul verbelor la perfectul simplu/ campus, ori la
prezentul narativ);
- rolul stilistic este acela de a diferenţia timpul diegetic – situat într-un trecut îndepărtat –
de timpul istorisirii şi al receptării, creând o tensiune narativă prin relaţia contrastivă între
planul de adâncime al relatării sintetice/ al evocării şi prim-planul evenimenţial;
ex: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem
parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahova, între Buşteni
şi Predeal. (C. Petrescu)
c. mai-mult-ca-perfectul narativ/ anaforic:
-„întrerupe seria evenimentelor din prim-planul narativ pentru a insera un enunţ / o
secvenţă retrospectivă”8.
7
Tudor Vianu, Studii de stilistică, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, București, 1968, p.145.
8
Tudor Vianu, Studii de stilistică, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, București, 1968, p. 160.

5
 -valoarea expresiva este conferită de întreruperea fluxului temporal, de o dislocare
semnificativă în ordinea cronologică a evenimentelor, a situaţiilor sau a stărilor
comunicate;
Ex: Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluăm tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi
acum simţeam că acolo am avut dreptate, ca atunci văzusem limpede, că seria ei aceea
fusese. (C. Petrescu)

1.1.5 PERFECTUL COMPUS „fixează într-o perspectivă de anterioritate

ireversibilă încheierea implacabilă a unor procese situate în succesivitatea”9.
-perfectul compus înscrie evenimentele narate, procesele, stările sau experienţele lirice
într-o durată trecută închisă, într-un interval de timp anterior timpului enunţării;
-funcția stilistica principală este aceea de a crea un decupaj în fluxul duratei,
delimitând o secvenţă de temporalitate situată în anterioritatea imediată a prezentului sau,
dimpotrivă, într-un trecut foarte îndepărtat cum este cel al basmului;
-din perspectiva momentului enunţării, acest trecut ireversibil este prezentat ca acţiune
încheiată, ca rezultat al unui proces sau ca un efect al unei stări;
-are rol de narare a unor evenimente trecute istorisite în succesiune cronologică său rol
de evocare marcată de indici ai subiectivităţii (formele inversate, de exemplu): „O acţiune
trecută ale cărei ecouri sunt încă vii în sufletul nostru e exprimam prin perfect simplu”.(I.
Iordan) ;
-alta funcţie stilistică este delimitarea planului naratorului (a cărui obiectivitate poate fi
exprimată prin perfectul simplu) de planul personajelor, marcat subiectiv prin perfectul
compus;
-forma învechită a perfectului compus (având doua auxiliare : 'eu l-am fost zărit') este o
marcă a registrului stilistic arhaic.

ex: Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeaţă,
Când eunucul lui bătrân,
Veni s-o-imbie cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă,iaca, (I. Barbu)

1.1.6 VIITORUL în literatura viitorul poate deveni un timp al reprezentării unei

lumi posibile de tipul visului său al viziunii.
a. viitorul cu funcţie narativă:
-prezentul enunţării se prelungeşte într-o durată imaginară, progresia în ireal nu are o
limită, poate conduce spre infinit;
- rolul stilistic principal este crearea unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan
interior al reveriei sau al dorinţei, al anticipării profetice ori al presimţirilor neliniştite;
(călătoria iniţiatică, visul de iubire, aspiraţia spre ideal, apocalipsa) ;
- formele inversate, cu auxiliarul postpus au rol de a accentua stilistic planul semantic al
verbului prin topica marcată afectiv.

9
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, p.168.

6
 ex: Cu voia măriei-tale, zice Stroici, vedem că moşia noastră o să cadă de isnoava în
călcarea păgânilor. Când asta negura de turci va prada şi va pustii tara, pe ce vei domni
măria-ta? (C. Negruzzi)
b. viitorul colocvial (popular):
-este diferenţiat la nivelul graiului şi are o mare frecvenţă la nivelul limbii vorbite (stilul
colocvial) ;
-valoarea expresiva rezidă în marea încărcătura afectivă, în conotaţiile dubitative şi în
aspectul modal care îl apropie de conjunctiv;
-forma să analitică mai complexă decât a viitorului literar accentuează componenta durativă
şi încarcă de un conţinut sufletesc divers; în literatura cultă, utilizarea acestei forme nu mai
marchează exclusiv registru stilistic oral şi popular, ci şi un regim liric, marcat subiectiv ori un
regim familiar, deliberat prozaic.
ex: Eu am să scriu 'Romanul adolescentului miop'. Dar am să-l scriu ca un Jurnal al autorului.
Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schiţe pentru roman. (M. Eliade)
c. viitorul anterior
-construieste o succesiune de secvenţe anticipative situând starea sau evenimentul
exprimat înaintea altei acţiuni/ stări proiectate în viitor;
-absent în limba actuală, viitorul anterior conferă discursului un caracter livresc şi
aparenţa de vechime;
-valoarea stilistica este cea de exprimare a incertitudinii locutorului sau a unei posibilităţi
dezirabile, nesigure ori irealizabile;
ex:Pe unde, Doamne, vei mai fi fiind?
Ce viscol te-a înzăpezit pe grind?
Cine te-a răstignit în nelumină?
Plângând ca botezatu-ne-ai cu vină, pe unde Doamne, vei mai fi fiind? (H. Bădescu)

1.2 Valori stilistice ale modurilor verbale

1.2.1 INDICATIVUL:
-imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;
-intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre cert şi
posibil.
Ex: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. (Camil Petrescu)
1.2.2 IMPERATIVUL:
-comunicare directă;
-exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;
-exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale şi paraverbale;
-marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a discursului
personajelor;
-alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;
-prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care poate lua
forma invocaţiei retorice.
-ex: Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,/ Nu mai visa zadarnic, e prea târziu acum! (I.
Pillat)

1.2.3 CONJUNCTIVUL:

7
-exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;
-arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată: incertitudine, ezitare,
-aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
-substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
-în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul de a
semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
-ex: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat și cu istoria lui cu studiile, să stea acasă și
să pună mâna pe sapă. (M. Preda)

1.2.4 CONDIŢIONAL – OPTATIVUL:

-la timpul perfect acţiunea este ireală;
-înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
-valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea, indignarea;
-în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
-ex: Aș fi putut să spun și eu un cuvânt. (M. Vișniec)
1.2.5 INFINITIVUL:

-infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei
succesiuni temporale.
-ex: Războiul dădu lui Felix, peste câțiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. (G. Călinescu)

1.2.6 GERUNZIUL:
-dinamizare;
-acţiunea e în desfăşurare;
creează imagini dinamice;
-reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită,
dorită: “Şi poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit”).
-ex: Măicuță bătrână/ Cu brâul de lână,/ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmpi alergând,/ Pe toți întrebând
(…) (Miorița)

1.2.7 PARTICIPIUL

-comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase morfologice);
-verbal – inversiuni topice;
-adjectival – epitet, metaforă.
-ex: Casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită. (G. Călinescu)

1.2.8  SUPINUL
-exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;
-poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare metaforică;
-cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un indice textual al
stilului oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”) 
-ex: Iar Manea ofta/ Și se apuca/ Zidul de zidit,/ Visul de-mplinit. (Monastirea Argeșului)

8
2. Parte aplicativă- interpretarea timpurilor și modurilor verbale în Riga Crypto și
lapona Enigel de Ion Barbu.

Riga Crypto și lapona Enigel pare a fi un cântec bătrânesc care ilustrează o poveste de
iubire din lumea vegetală și este o baladă fantastică asemenea unui „Luceafăr întors” care
prezintă drama cunoașterii și incompatibilitatea dintre două lumi.
Formula compozițională a poemului este aceea a povestirii în ramă, a poveștii în
poveste, în cazul de față a nunții în nuntă.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintatic prin opoziția prezent/trecut
a verbelor la persoana a III-a singular , mărci care atestă structura epică a poemului și
absența eului liric.
Primele patru strofe constituie rama nunții povestite și reprezintă dialogul unui
menestrel cu un nuntaș. Menestrelul e îmbiat să cânte despre nunta supusă disoluției dintre
doi parteneri inegali, reprezentanți a două regnuri distincte: „Enigel și riga Crypto”.
Partea a doua, nunta povestită, conține mai multe tablouri poetice: portretul și
împărăția rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale și oprirea din drum a laponei
Enigel (strofele 8,9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi și
primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei și refuzul categoric
cu relevarea relației dintre simbolul solar și propria condiție (strofele 16-20), încheierea
întâlnirii (strofele 21, 22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27).
Prezentul utilizat în cea de-a doua strofă „Un cântec larg tot mai încearcă” are rolul de
a crea atmosfera din rama poetului și este urmat de imperativul „Zi” adresat de nuntaș
menestrelului „Zi-mi de lapona Enigel/ Și Crypto, regele-ciupearcă!” care sugerează
dorința și încercarea nuntașului de a-l determina pe menestrel să cânte despre povestea de
iubire dintre Crypto și Enigel.
În cea de-a doua strofă verbul „a zice” utilizat prima dată la perfect compus „Cu foc l-
ai zis acum o vară„ și imediat după la prezent „ Azi zi-mi-l strâns, încetinel” face trecerea
de la un eveniment dintr-o durată trecută și închisă la unul actual care suprapune timpul
narării cu cel al evenimentelor narate și care stabilește de asemenea coordonatele spațio-
temporale actuale; nuntașul fruntaș îi cere menestrelului să cânte „La spartul nunții, în
cămară”, dar azi, și „strâns, încetinel”.
Odată cu pătrunderea în cea de-a doua parte a poemului, și anume la nunta povestită,
identificăm o trecere de la timpul prezent la imperfect. În strofele 5-9 se identifică o serie
de verbe la imperfect ( „împărțea, bârfeau, ieșeau, făceau, trăia) care au rolul de a situa
evenimentele într-o durată indeterminată, specifică timpului baladesc. Aceste verbe
sugerează un timp al basmului, al vremurilor de demult, al lui „a fost odată” și situează
personajele poemului într-un timp mitic. Imperfectul descriptiv redat de aceste verbe ajută
la realizarea portretelor lui Crypto și Enigel pe care le aduce în actualitate prin imagini
plastice. Astfel, riga Crypto este bârfit și ocărit de supuși pentru că este „nărăvaș” și
pentru că „nu voia să înflorească”, în vreme ce Enigel vine din „țări de gheață urgisită”,
spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre soare și lumină.

9
 Intrarea în scenă a laponei este făcută printr-o serie de verbe la perfect simplu ( „Ea
poposi pe mușchiul crud/ Lin adormi/ Când lângă sân, un rigă spân/ Veni s-o-mbie cu
dulceață”). Aici perfectul compus concentrează și dinamizează epicul și chiar dacă
situează evenimentele într-un timp trecut (mai exact popasul Laponei în ținutul rigăi), le
apropie de timpul narării.
Prezentul revine în dialogul celor doi în strofele 11-13 ( uite, ia, toarnă, mă duc, scade,
ies) pentru a sublinia atemporalitatea simbolurilor și importanța clipei date în contrast cu
trecutul sau viitorul. Chemarea lui Crypto sub formă de descântec sau incantație magică
este refuzată de Enigel.
În cea de-a doua chemare și rugăminte, prin verbele la imperativ din versul „Începi,
rogu-te, cu mine ”, Crypto merge până la sacrificiul de sine. În strofa următoare
condiționalul optativ se împletește cu indicativul-prezent pentru a surprinde dorința și
tentația laponei la rugămințile insistente ale rigăi: „-Te-aș culege, rigă blând…/Zorile
încep să joace/ Și ești umed și plăpând/ Teamă mi-e, te frângi curând/ Lasă/ Așteaptă de te
coace”. După o scurtă ezitare Enigel refuză realizând că modul existențial al rigăi se
opune celui spre care ea tinde.
În strofa 15 apare din nou condiționalul-optativ care relevă dorința arzătoare a lui
Crypto de a-și îndeplini povestea de iubire alături de Enigel: „Să mă coc, Enigel, /Mult aș
vrea”.
Într-o ultimă încercare regele ciupercilor înceracă s-o convingă pe laponă să renunțe la
aspirația sa către soare, lumină, absolut și cunoaștere și să i se alăture în „somn fraged și
răcoare”. Aceste rugăminți sunt redate de verbele la imperativ „Lasă-l, uită-l”.
În următoarele cinci strofe predomină prezentul care imprimă un ritm vioi și ilustrează
determinarea laponei de a aspira spre absolut, cu toate că tentația iubirii este copleșitoare:
„Rigă Crypto,/ rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de
umbră mult mă tem”. Seria de verbe le prezent sugerează voința, hotărârea și întoarcerea
laponei spre visul ei și se alcătuiește de asemenea un alt descântec, de data aceasta adresat
de către laponă lui Crypto care se răsfrânge asupra acestuia și îl distruge: „Mă-nchin la
soarele-nțelept/ Că sufletu-i fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână, /Ce zace-n
sufletul-fântână/ La soare, roata se măreşte;/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e
carnea, se dezumflă,/ Dar vânt şi umbră iar o umflă. Verbele la prezent generează aici o
rimă îmbrățișată și o linie melodică specifică cântecelor bătrânești.
În următoarea strofă se face trecerea de la dialogul dintre cei doi la vorbele
menestrelului care lămurește finalul poveștii de iubire neîmplinite în care riga Crypto se
transformă într-o ciupearcă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale
propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul, /Să-l toace, gol la drum să
iasă, /Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă”. Încercarea ființei inferioare de a-și
depăși limitele este pedepsită cu nebunia. Suita de verbe la conjunctiv din finalul
poemului sugerează virtualitatea și iluzia și marchează trecerea de la dimensiunea reală la
cea ideală.
În versurile „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la făptura mai
firavă/ Pahar e gândul, cu otravă” versurile la prezent joacă un rol important în reliefarea
unei idei filosofice conform căreia omul obișnuit, muritorul dezinteresat de lumea
abstract, nu se poate înălța spre absolutul cunoașterii, care-i poate fi fatal.

10
 Bibliografie

1. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999;

2.Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986;
3. Got, Miorița, Stilistica limbii române, Editura Fundației României de Mâine, București, 2007;
4.Vianu, Tudor, Problema stilistică a imperfectului, în Arta prozatorilor români, Editura
Contemporană, București, 1941;
5. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, București, 1968.

11