Teatrul de idei - MARIN SORESCU

Dramaturgii secolului al XX-lea nu mai acceptă personaje eroice (înconjurate de o aură

ideală), nu mai cred nici în amploarea, nici în măreția evenimentelor petrecute cândva, și
sunt preocupați de raporturile complexe dintre individ și istorie, dintre soarta neștiută a
omului și mecanismul social implacabil care hotărăște destinul indivizilor.” Ca artist ți se
pune un nod în gât: s-a optat pentru tine Și unde mai e libertatea?”( eseul Ieșirea prin cer)
În câteva interviuri apărute în revista literară” Caiete critice”, 1992, Marin Sorescu afirma:”
Important pentru mine a fost și a rămas cotidianul. Nu biografia mi-a marcat scrisul, ci
succesiunea fantastică de atmosfere prin care m-a purtat”
Sorescu optează pentru un teatru de idei, continuând dramaturgia clasică a lui I.L.
Caragiale și pe cea interbelică a lui Camil Petrescu.
- piesele sale sunt:
- monologuri dramatice;
- dialoguri parabolice, inspirate vădit din teatrul modern existențialist și absurd.
- se înrudește spiritual cu Eugen Ionescu prin revolta omului confruntat cu aberațiile istoriei
și cu absurdul circumstanțelor care îi determină, la întâmplare, existența.
- ca și la Albert Camus, fixează raportul logic și tensionat între om și propria-i existență,
meditând asupra soluției de a ieși cât mai demn din condiția, adeseori umilitoare,
degradantă a vieții.
-Sorescu a preluat o idee caracteristică prozei camusiene, și anume aceea că omul trebuie
să înfrunte- în mod voluntar- moartea, având dreptul moral să recurgă la un gest disperat
cum este sinuciderea, atunci când nu are nicio soluție demnă de salvare; dar scriitorul
român da o altă interpretare aceste relații încordate dintre om și condiția sa existențială.In
piesele Iona, Paracliserul și Matca, personajul nu este cuprins de panică și se comportă într
o împrejurare extraordinară ca și cum s-ar afla într-o situație perfect normală.Prizonierul
nu își pierde fervoarea disociativă și face reflecții despre progres, soarta, despre psihologia
generațiilor, și chiar urzește planuri de viitor.
- ca și dramaturgii Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Marin Sorescu tratează absurdul
existențial într-o manieră realistă și gravă .
-Iona consideră că a avut ghinion, nu dispera, își păstrează umorul, se instalează în
anormalitate ca într-un spațiu firesc și elaborează soluții pentru ieșirea sa din captivitate.
-Iona trece dintr-un spațiu închis într-altul și eliberarea lui rămâne mereu iluzorie. Sugestia
parabolei: omul este prizonierul existentei sale, existența umană nu se deschide spre
nimic, ci, dimpotrivă se închide într-o alta, precum un cerc mai mic într-unul mai mare, sau
ca o capcană într-un șir nesfârșit de capcane; viața ar fi o succesiune de lumi închise,
străbătute cu disperare de omul mânat de voința lui aprigă de libertate.
“ Problema ei dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câți pești
unul între altul![...] Toate lucrurile sunt pești’.” “Trăim și noi cum putem, înăuntru”.
-solitudinea îl face să se de dubleze și să dialogheze cu sine, ca și cum ar constitui o
identitate aparte, soluție terapeutică propusă și de Emil Cioran în eseurile sale. “Ca
orice om foarte singur, Ion vor cu sine însuși, își pune întrebări și își răspunde, se comportă
tot timpul ca și când în scenă ar fi două personaje.El se dedubleaza și se stânge după
cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice.Caracterul acesta pliant al individului
trebuie jucat cu suplețe, neostentativ”- observațiile scenice dezvăluie personalitatea eroului
contemporan: Desi trăiește înt-o agitație umană sufocantă, creând falsa impresie de
comunicare interumană, protagonistul se simte cu atât mai izolat.
- gestul final: semn de disperare, de revoltă, de încheiere dramatică a unui destin fără ieșire,
de amărăciune resemnată, de milă față de fragilitatea omului? “ Stiu numai că am vrut să
scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor
din piesă e când Ioana își pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoului era întreg. Strigă: Io-na
și nu se mai auzea decât:Io,Io, în vreo limbă veche însemnând: eu”.Dramaturgul constată că
dintr-un om nu rămâne nimic, nici macar ecoul ființei lui întregi, niciun semn al individualității,
care se zbate singură și fără folos.Sau am putea spune că din om nu rămâne decât
conștiința destinului său tragic. Este ceea ce îi dă totuși măreție.
-Piesa este o” operă deschisă”, în sensul filozofiei lui umberto eco, și ea va cunoaște tot
atâtea interpretări câte puneri în scenă
-piesa de teatru A fost excepțional receptată nu doar în țară, dar și în străinătate. în fața
publicului occidental își dădeau mâna un dramaturgi adult și un tânăr regizor, Andrei Șerban,
amândoi reprezentând noua generație teatrală. monotonia aparentă a textului, simplitatea
decorurilor, sobrietatea dramaturgică nu au devenit inconveniente, ci atuuri ale unui teatru
de idei esențializare
-absurdul ce decurge și din fragmentarizarea vieții în lumea contemporană este resemnificat
într-un tot coerent, transformând parabola soresciana dintr-un cântec de lebădă despre
deznădejdea în fața deșertăciunilor lumești, într-un semn de încredere în motivul creștin al
Reînvierii. Dacă în viziunea lui Beckett Dumnezeu este mort, pentru Sorescu acesta pare
doar obosit de hărțuirea la care îl supun interogațiile propriei creații. Epuizarea divină se
transmite, fatal, eroului, care acceptă că se află față în față cu inevitabilul sfârșit. Insă, după
cum scrie Emil Cioran, conștiința sfârșitului este necesară tocmai pentru a forma cadrul
adecvat inițierii unui destin nou:” La-nceput a fost Amurgul”( eseul intitulat Amurgul
gândurilor).

Eugen Ionescu, Note și contra-note, 1962 - “ Eu nu am putut niciodată să înțeleg diferența

care se face între comic și tragic. comicul fiind intuiția absurdului, îmi pare mai disperant
decât tragicul. Comicul nu oferă nicio ieșire... Spun disperant, dar în realitate, e dincolo sau
dincoace de disperare sau de speranță

Literatura absurdului presupune ilogic ,aberant, inteligibilul existențial

- la Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Camus: absurdul denumește incapacitatea omului de a
găsi un sens vieții, de a pune în acord individul cu societatea și rigorile ei; drama omului
captiv între-o lume de neînțeles și fatalmente ostilă valorilor individuale.
Camus în Mitul lui Sisif afirmă că “opera absurdă ilustrează renunțarea gândirii la prestigiul
său și resemnarea de a nu mai fi decât inteligența care pune în operă aparențele și acoperă
cu imagini ceea ce nu are înțeles”. De aceea, literatura absurdului are frecvent un caracter
simbolic, ca în operele lui Kafka și Eugen Ionescu. Acest tip de literatură are rădăcini
îndepărtate - în baroc și în grotesc.
- primul autor român care a promovat absurdul este Urmuz(D.Demetrescu-Buzau).