Structurarea textului dramatic, Personajul dramatic si Genul dramatic despre

Sinteze literare

Subiectul dramatic este dat de curgerea intamplarilor, a interactiunii mai multor

personaje, aflate in conjunctie sau in disjunctie, dar si de zbuciumul unui
personaj, de miscarea interioara, sufleteasca. in teKtrul clasic, subiectul poate
contine un prolog, cu valoare de expozitiune, intriga este puternica, sustinuta
printr-un eveniment important sub aspectul cauzalitatii, faptele se succeda
gradat, intr-un crescendo, spre punctul culminant (moment de maxima incordare
a relatiilor dintre personajE), iar deznodamantul urmeaza rapid sau ia forma unui
epilog. in teatrul modern, momentele subiectului pot fi condensate, dispersate,
evenimentul este inlocuit prin situatii simbolice, faptele devin succesiune de
stari spirituale sau afective ale personajelor, iar deznodamantul are o doza de
ambiguitate, este deschis.
Conflictul consta in ciocnirea de idei, opinii, interese, in contradictia si
nepotrivirea dintre sentimentele, conceptiile, interesele diferitelor personaje
dintr-o opera dramatica. Poate fi, ca si in epica, de natura exterioara (intre doua
personaje sau intre personaje si societatE) sau de natura interioara (intre ganduri,
stari, sentimente ale unui personaJ). in tragedie, conflictul se rezolva prin
moartea eroului, in comedie sau drame - prin aplanarea tensiunilor acumulate,
prin solutii de compromis. Si unele drame au final tragic.
Conflictul este elementul esential care sustine actiunea, conduce la dezvoltarea
subiectului si a relatiilor dintre personaje.
Actul este o parte, o diviziune a actiunii dramatice. Initial, semnifica un singur
decor, apoi s-a complicat prin posibilitatea demarcarii cu ajutorul cortinelor in
cadrul aceluiasi act. Actele se compun din scene si tablouri, ca subdiviziuni care
grupeaza una sau mai multe secvente cu anumite personaje.
Replica corespunde interventiei unui personaj care da un raspuns
interlocutorului sau intr-un dialog cu mai multe personaje. Replicile antitetice
evidentiaza ideatic si expresiv conflictul dramatic, sensurile acestuia.
Indicatiile scenice (didascaliilE) reprezinta instructiunile date de autorii
dramatici pentru reprezentarea piesei. Acestea includ numele personajelor,
relatiile dintre acestea, indicatii de rostire si tonalitate ale replicilor, sugestii
regizorale, referiri la decor, ambianta, miscare scenica, valorificarea altor forme
de arta (muzica, dans, secvente de filM).

Acestea pot fi sumare (in piesele lui AlecsandrI) sau extinse (Camil Petrescu,
Lucian BlagA), fiind o forma de prezenta a eului dramatic in text.
Functiile importante ale didascaliei sunt de a preciza cine vorbeste si cui se
adreseaza, de a situa dialogul intr-un anumit context, de a descrie actiuni
nonverbale care insotesc sau intrerup dialogurile sau de a sugera stari de spirit,
sentimente, trairi implicate in rostire sau mimica.

Personajul dramatic este elementul important al constructiei dramatice, prin

interventiile, dialogurile si monologurile pe baza carora se constituie subiectul si
conflictul dramatic.

Caracterizarea acestuia se poate realiza :

direct: prin portret fizic, moral, psihologic (pe baza indicatiilor scenice cu
referiri individuale, in portrete sumare, schitate doaR);
indirect, prin:
- actiuni, fapte, opinii ale personajului;
- comportament, gesturi, mimica (limbaj nonverbal predominant in genul
dramatiC);
- onomastica;
- mediul social, decorul in care se misca;
- limbaj;
- autocaracterizare.
Caracterizarea se realizeaza gradat, prin succesiunea de scene si tablouri, de
replici si atitudini, spre trasaturile de maxima expresivitate. Teatrul modern
urmareste personajul si in interioritatea sa, sondeaza zonele constientului si ale
inconstientului prin elemente de introspectie si monolog interior.

Structura textului dramatic

I. Teatrul clasic, traditional (aristoteliC):
Cultiva ca specii: tragedia, comedia, farsa, vodevilul, drama, melodrama.
Actiunea este logica, tehnica lineara.
Tehnici de constructie a actiunii dramatice :
- inlantuirea evenimentelor;
- acumularea situatiilor;
- substituirea de persoane (quiproquO);
- travestiul (deghizarea, mascA);
- tehnica imbroglioului (incurcaturi, confuzii de personajE);
- simetriile situatiilor dramatice ;
- compozitie piramidala.
Conflict puternic, opozitia dintre personaje sau grupuri de personaje, forte
indreptatite in mod egal, rezolvarea este posibila numai prin moarte.
Personaje:
- tipologii general-umane;
- caractere, arhetipuri (ipocritul, avarul, parvenitul, pretiosul, femeia-vanitoasa,
cocheta, superficialul, nehotaratul etc.);
- individualizare prin numele personajelor, date despre caracterul acestora, profil
psihologic, comportament, detalii vestimentare, raportare la alte personaje.
Spatiul scenic:
- sugerat prin decor, indicatii scenice ;
- modelul cutiei" ;

- unitate de spatiu in tragedia antica.

Timpul/perspective le temporale:
- timp fizic, linear, limitat;
- timp istoric (succesiune de evenimentE);
- unitate de timp ;
- in relatie cu evolutia actiunii (indicatii scenicE).
Limbaje scenice:
- dramaturgul se exprima prin personajele sale si stie tot atat cat si acestea
(perspectiva aveC);
- personajul se defineste prin actiune, prin relatii (solidare, antagonice, directE),
prin limbaj si comportament scenic.
Modurile discursului: dialog scenic, monolog dramatic.

II. Teatrul modern:

Specii: drama de idei, drama expresionista, teatrul absurdului, teatrul epic,
teatrul liric, tragicomedia, farsa tragica.
Actiunea dramatica:
- propune o situatie simbolica;
- este o succesiune de stari de constiinta (obsesii, cosmaruri, angoasE);
- evolutie spirituala a personajelor;
- punctul culminant se disperseaza in mai multe momente ;
- finalul deschis, suspansul, absenta solutiei; logica actiunii" urmeaza o curba
imprevizibila a vietii interioare, intamplarile sunt aduse la nivelul constiintei de
fluxul memoriei; compozitia este circulara, in spirala, sinusoidala.

 Conflictul - introduce opozitia dintre individ si existenta, dintre individ si

sistem, (..dialogul este conflictual.
Personaje:
- ilustreaza ipostaze existentiale (spaima de moarte, alienarea, esecul,
solitudinea, absurduL);
- personaje generice (valori, idei supraindividualE): El, Ea, Mama;
- insi cu identitate vaga, amorfa, noneroi, bufoni, nebuni, cu personalitate dubla
etc.;
- absenta numelui/integrat seriei;
- alegorizare, simbolizare, mitizare/demitizare, parodiere a personajului.
Spatiul scenic:
- apelul la simboluri (labirintul, spatiile inchise sau deschise, artificiale sau
naturalE);
- tendinta de fuzionare a categoriilor spatio-temporale (spatializarea timpului").
Planurile temporale se multiplica:
- timp obiectiv, perceput ca trecere;
- timpul incremenit (un etern acum");
- timp biologic, timp interior;
- timp imaginar;
- timp mitic;
- amintirea/proiectia in viitor.
Limbaje scenice:
- regizorul/autorul"/povestitorul" intra in rol, pe scena, comentand personaje,
actiuni etc.;

- personajul se defineste prin dialogul conflictual, nu atat prin actiune, cat si prin
relatii, prin limbaj si comportament scenic.
Modurile discursului:
- dialog scenic;
- monolog dramatic;
- anticlimax (schimbare de cod, de regim stilistic : tragic/comiC).

Limbajul dramaturgiei

Limbajul dramatic pare mai coventional decat alte limbaje, pentru ca este
orientat spre comunicarea de informatii prin care se constituie subiectul piesei.
in codul dramatic se integreaza insa elemente lirice si epice care sporesc
expresivitatea. Monologurile adopta uneori tonul confesiv, trairile personajelor,
descrierile de interioare, relatia personajului cu ceilalti, cu sinele, cu universul
din jur contine note lirice, faptele pot fi relatate patetic, exaltat, cu indici clari ai
subiectivitatii. in piesele lui Lucian Blaga, fascinatia miturilor, aerul magic al
unor intamplari, impresia de ritual, recursul la arhetipuri, eresuri, nostalgia
primordialitatii confera expresivitate si lirism textului dramatic. in Probleme de
estetica, B. Croce sugereaza aceasta discreta relatie a liricii cu dramaticul: Lirica
nu e efuziune, nu e tipat si nici planset, ci, dimpotriva, tocmai ea este o
obiectivare, intrucat in ea sinele se contempla ca la un spectacol, se povesteste,
se dramatizeaza".
Instinctul epic apare prin dispozitia momentelor subiectului, prin reperele
narative, dupa cum alte texte au valoare filosofica, tensiune imaginativa,
inclinatie descriptiva etc.
Dialogul este forma fundamentala de organizare a limbajului dramatic. Dialogul
obisnuit din situatia de comunicare este transferat in arta, cu alte semnificatii.
Simpla inlantuire de replici, gen intrebare-raspUns, devine dialog artistic,
specific genului dramatic. Aici exprima conversatia dintre doua sau mai multe
personaje, declanseaza si motiveaza actiunea, defineste relatiile dintre personaje,
exprima atitudinea lor fata de o situatie, contribuie la caracterizarea personajelor
direct (prezentare de sine, a propriilor ganduri, pareri, sentimentE) sau indirect

(un personaj caracterizeaza un alt personaJ). Replicile scurte, laconice ori,

dimpotriva, ceremonios ample, alternarea timpurilor verbale, enunturile
exclamative, vocativele, interpelarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte
ori sintagme, punctele de suspensie sunt printre cele mai frecvente mijloace de
realizare a comentariului din perspectiva interna a celor direct implicati in
desfasurarea intamplarilor." (E. Simion, Limba si literatura romanA) Dialogul
artistic are o valoare estetica, textul este dublat de un subtext sau paratext al
semnificatiilor, comunicarea reala devine procedeu compozitional sau stilistic.
Dialogul sugereaza relatiile dintre aparenta si esenta personajelor sau a
situatiilor, include oralitatea limbajului, marcile stilistice ale unui mod specific
de comunicare. Creeaza impresia de verosimil, credibil, confera ritm, dinamism
textului. Particularitatile limbajului oral, vorbit (vocative, imperative, dativul
etic si posesiv, apelative, adresari directe, interjectii, topica afectiva a frazeloR)
sunt insotite de elemente nonverbale (gestul, mimica, privirea semnificativa) sau
paraverbale (pauza, intonatia, accentul, intreruperea, tacereA), completand
relevanta reprezentarii scenice, dialogate in spectacolul teatral.
Monologul este un mod de expunere a propriilor ganduri si sentimente ale unui
personaj. in teatru, pot exista scene intregi in care un personaj vorbeste cu sine
insusi (solilocviuI), centrat pe locutor, forma a monologului interior din genul
epic, unde ilustreaza tehnica analizei psihologice.
O varietate este si monologul adresat, o interventie mai substantiala a unui
personaj intr-o scena semnificativa la care participa si alti eroi (monologul lui
Stefan cel Mare din drama istorica Apus de soare de Barbu StefanescuDelavranceA).
Monologul este o interventie ampla, in stil direct, formulata in prezenta sau
absenta altui personaj. Daca este adresat unui alt personaj cu intentia de a fi
receptat (ca discurs, confesiune, narare orala), vorbim de monolog propriu-zis.
Daca este centrat asupra personajului si cuprinde expunerea unor opinii, trairi,
aspiratii, emotii, nelinisti, este soliloc/ solilocviu (Iona de Marin SorescU).

Genul dramatic propune receptorului, prin diversitatea speciilor, a constructiilor

dramatice, a personajelor, un univers inedit, in care literaritatea textului isi
sporeste semnificatiile si latentele prin interpretare, prin reprezentare scenica.
Tragicul, comicul, sublimul si grotescul, conflictele aprige sau meditatiile
dramatice, eroicul si burlescul deschid variate perspective asupra conditiei
umane si asupra ipostazelor complexe, inepuizabile ale literaturii.