UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT CULTURAL

STUDII TEATRALE

MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU

AN I
 CLASICISMUL ȘI ROMANTISMUL

„Clasicism - Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare

genuină”1. “Secolul al XVII- lea rămâne, în istoria culturii, vârsta de aur a clasicismului francez,
epoca marilor creații teatrale, de la Phedra lui Racine și Cidul lui Corneille la Mizantropul lui
Moliere.”2 Oamenii dramaturgi de atunci, in special Molliere au fost pentru teatru și au creat din
perspectiva actului teatral viu, “el se dăruiește trup și suflet meseriei teatrale”3 Secolul al XVII –
lea cunoaște creatorii compleți, cei care scriu, realizează acțiuni dramatice și interpretează prin
conștiința artei teatrale. Teatrul este viu, se trăiește, motiv pentru care piesele lui Moliere
reprezintă un “ferment al teatrului trăit”4 și se pun în scenă chiar în zilele noastre.
Clasicismul vine din latinescul classicus, ceea ce înseamnă lucru de prim
rang, în care te-ai putea încrede, exemplu demn de a fi urmat. De-a lungul anilor, înțelesul
acestui termen a fost extins, căpătând conotație de valoros, începând să fie utilizat pentru a
denumi meritele literare ale unui scriitor. În sensul cel mai general, clasic este opusul termenului
de modern, semnifică: recunoscut, consacrat, aparținând trecutului. Sursele poetice clasice le
aflăm, în primul rând, în comentariile și dezvoltările renascentiste ale ideilor cuprinse în Poetica
lui Aristotel. Scrierea Stagiritului a fost redescoperită și publicată în secolul al XVI-lea, fapt care
a deschis cugetării estetice noi orizonturi. Foarte curând au început să apară scrieri în care
înrâurirea aristotelică se face din ce în ce mai puternic simțită. Multe dintre ideile considerate
prin excelență clasice se găsesc formulate în tratatele de poetică ale umaniștilor italieni din
secolul al XVI-lea care valorifică doctrina literară a lui Aristotel. Organizarea acestor idei dintr-o
perspectivă estetică într-un corpus stabil de norme și reguli, mai mult, într-o formă a gustului
literar este opera celor care au pregătit instaurarea clasicismului în Franța. Dintre aceștia, Boileau
este figura cea mai proeminentă, dar în același timp, și cea mai influentă. Chiar dacă nu a
inventat principii noi și nici măcar nu a modificat vreuna din normele enunțate de înaintașii săi,
se poate spune că prin Boileau a triumfat gustul clasic în marea literatură din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea. „În tot secolul al XVII-lea, curentul general e în favoarea regularității,
organizării, normării, esențializării și universalizării în gândire și artă. În consecință, vocile care
se vor ridica împotriva normelor vor fi contra spiritului dominant și, în concluzie, copleșite de
acesta”5 La clasici, din pricina intervenției severe a rațiunii și a contururilor precise, asistăm la o
evidentă tendință de a separa artele și, în mijlocul fiecărei arte, genurile. Pictura nu trebuie
amestecată cu sculptura, drama cu comedia, poezia cu proza. La romantici, dorința de a amesteca
diversele arte între ele și genurile în cadrul aceleiași arte este generală. Clasicismul exprimă
aceeași admirație pentru Antichitatea greco-latină ca și Renașterea. În a sa Arta poetică, Boileau
scrie în mod cât se poate de elocvent: „O deosebire a romantismului față de clasicism constă în
aceea că, în timp ce teoria secolului al XVII-lea fusese fundamentată de critici, cea romantică va
fi impusă de creatori și, mai întâi, de operele lor. Ea se manifestă, în primul rând, prin definiții
date stării de spirit și curentului care o ilustrează prin opere, și, ulterior, prin principii estetice,
care privesc mai cu seamă teatrul și poezia. E vorba până la urmă, tot de o estetică a genurilor,
1
George Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia,
Cluj, 1971, pagina.10
2
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 57
3
Gaston Baty, Rene Chavance, Viața artei teatrale de la începuturi până în zilele noastre, traducere de Sanda
Râpeanu, editura Meridiane, oraș București, anul 1969
4
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 58
5
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 34
dar a cărei substanță e modificată total față de cea clasică” 6 “Spațiul unic al scenei îi
corespundeau spațiile multiple, separate ale spectatorilor : parterre, etaj sau scenă, chiar. În
secolul al XVII-lea, publicul devine o parte reală, concretă a spectacolului de teatru, așa cum
niciodată până atunci nu mai fusese – nici la greci, nici chiar la Shakespeare.” 7 În 1695, piesa
Judith a lui Claude Boyer a devenit “o capodoperă a emoției scenice”8, iar din acest motiv,
femeile care aveau câte o batistă pe genunchi erau în număr mare în rândul spectatorilor, bărbații
fiind în minoritate. Spectacolul clasicismului a creat o estetică a simplității vizuale. “Moliere a
schimbat spațiul și timpul în comediile lui, pentru a prelua semnalele unei epoci teatrale cucerite
în întregime de public.”9 Clasicismul englez care era rational și echilibrat a urmărit să
perfecționeze formele. “Clasicismul englez e mai liber, mai deschis decât cel francez.”10Acesta
se suprapune iluminismului, fiind sentimentalist, aproape tot secolul al XVIII-lea, pe baza
senzualistă a unui real eveniment. Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă
clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie). “Tensiunea dintre estetic și
autentic, tipică teatrului din secolul al XVIII-lea, este ilustrată relevant de dezvoltarea teatrului
olandez.Poate că societatea fiind mai sigură și mai prosperă în a doua jumătate a veacului, nu a
existat nici o presiune atât de mare pentru înființarea unui teatru național cu identitate reală.”11
Romantismul este contrar celor mai multe principii semnalate în
clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci opuse acelui „general
omenesc” esențial în clasicism, fiind astfel mai dificil de prins în reguli. Un autor, un artist
romantic nu va face apel la rațiune, ci va încerca să câștige favoarea noastră uimindu-ne,
impresionându-ne puternic sentimentele sau imaginația. “Un câștig real al artei spectacolului
romantic este însă folosirea estetică a lumiilor, o dată ce lampa cu gaz ia locul lumânărilor,
dăunătoare până acum expresivității jocului actoricesc și atmosferei acțiunii dramatice.”12
“Teatrul format stilizat, vulgar, brut a trecut la un alt nivel de realism : scena a început să caute
autenticitate și, mai nou, să oglindească viața de zi cu zi a spectatorilor.”13
Evenimentele de la sfârșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX – lea au
determinat în artă și literatură o dezbatere a problematicii existenței. În dramaturgie noua
formulă romantică este pregatita de mai mulți factori, cum ar fi: atenția acordată soartei
popoarelor subjugate sau maselor oropsite, interesul arătat studiilor istorice, răspândirea
romanelor sentimentaliste, succesul extraordinar al melodramei. Toate acestea pregatesc publicul
pentru receptarea dramei romantice. “Spre sfîrșitul secolului al XVII-lea, la 1691, G.V. Gravina
în Discorso sull’Endimione acuză gândirea clasicistă de o pură ambiție terminologică care
frânează dezvoltarea creației, iar pe teoreticieni îi numește jurisconsulți, ele (preceptele) nu vor
putea să cuprindă niciodată toate genurile diferite pe care mișcarea variată și continuă a spiritului
omenesc le poate produce din nou.”14

6
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 73
7
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 63
8
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 66
9
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 69
10
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 13
11
John Russel Brown, Istoria teatrului universal, Ediție Oxford ilustrată, traducere Adriana Voicu, Cristina Maria
Crăciun, Dana Ionescu, editura Nemira Publishin House, orașul București, anul 2016, pagina 306
12
George Banu, Michaela Tonitza-Iordache, Arta teatrului, editura Nemira, orașul București, anul 2004, pagina 28
13
John Russel Brown, Istoria teatrului universal, Ediție Oxford ilustrată, traducere Adriana Voicu, Cristina Maria
Crăciun, Dana Ionescu, editura Nemira Publishin House, orașul București, anul 2016, pagina 275
14
Citat de B. Croce în Estetică, pagina 499
În prim plan apar tiranul nemilos, victima persecutată, individual dominat de fatalitate, brigandul
cinstit sau personajul comic. De asemenea se folosesc o serie de procedee si de mijloace:
decoruri medievale, deghizări, asasinate, uși secrete, trape, măsti, sicrie, pumnale, otrava; o
recuzită spectaculoasă.
In general teatrul romantic promovează idealuri superioare, acțiuni generoase, noblețe
sufletească. Dramaturgul romantic manifestă interes pentru libertatea nationala a popoarelor,
dreptate socială pentru cei asupriti, sentimentul de solidaritate si ajutor pentru cei ce au nevoie.
El urmărește să realizeze o imagine cât mai complexă și mai completă a realitații. De obicei
drama romantică se identifică cu una istorica, cu subiecte luate chiar din legendă.
Teatrul romantic preferă monoloagele ample si tiradele eroice sau sentimentale de efect. Stilul
este încărcat cu simboluri, metafore, comparații, antiteze, personificări, repetiții, predomină stilul
liric.
Toate caracterele proprii teatrului romantic se întâlnesc în dramele unor romantici francezi ca
Musset (Lorenzaccio), Vigny (Chatterton), Victor Hugo (Regele petrece, Notre damme de
Paris).
În Anglia, teatrul romantic este reprezentat prin operele dramatice ale poeților Byron (Manfred)
și Shelley (Prometeu descătușat).Teatrul romantic german este dominat de o tonalitate generală
diferită. Aici romantismul capătă profunde tonuri pesimiste, fantastice, idealiste și mistice. Cel
mai de seama dramaturg romantic german este Heinrich von Kleist. (Printul de Homburg,
Katchen von Heilbron), Georg Buchner (Leonce si Lena, Woyzeck, Moartea lui Danton). În
Rusia, creațiile dramatice ale principalilor reprezentanți Puskin (Boris Godunov) si Lermontov
(Mascarada) sunt pătrunse de puternice note sociale.”Spațiul teatral se îmbogățește prin aportul
unor noi tehnici și prin înrudirea tot mai apropiată cu opera, care împrumută acum nu doar
textele cele mai populare ale teatrului, pentru a le transforma în librete, ci și o anume atmosferă a
sălii, lipsită totuși de zarva luptelor dintre spectatori.”15 Clasicismul înseamnă în primul rând
ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, în timp ce romantismul exprimă idealul și
dorința de libertate, individul și autoexprimarea fiind promovate în prim-plan.
Viața teatrului este complexă cu numeroase valențe. Istoria teatrului se află în strânsă legătură cu
economia și politica societății. De-a lungul timpului idea de teatru a preluat mai multe forme, în
funcție de popoare și civilizații, însă au avut mereu la bază rădăcinile lor concrete. “Teatrul
cuprinde și exprimă viața. A-i scrie istoria, înseamnă a pătrunde într-un domeniu vast, în care se
încrucișează fapte, evenimente, instituții, forme de gândire și de acțiune, stări de spirit, idei,
sentimente și pasiuni din toate direcțiile manifestării omenești.”16

Bibliografie:

Banu George, Tonitza – Iordache Mihaela, Arta teatrului, editura Nemira, București, 2004.
Saiu Octavian, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008.
Brown Russel John, Istoria teatrului universal, Ediție Oxford ilustrată, traducere Adriana Voicu,
Cristina Maria Crăciun, Dana Ionescu, editura Nemira Publishin House, orașul București, anul
2016.
Baty Gaston, Chavance Rene, Viața artei teatrale de la începuturi, până în zilele noastre,
Editura Meridiane București, 1969.
Zamfirescu Ion, Istoria universală a teatrului, Editura de stat pentru literatură și artă, anul 1958.

15
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 91
16
Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, Editura de stat pentru literatură și artă, anul 1958, pagina 5