UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT CULTURAL

STUDII TEATRALE

MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU

AN II
 Pippo Delbono

Pippo Delbono s-a născut pe 1 iunie 1959, la Varazze, în provincia

Liguria din Italia. De copil a urcat pe scenă, în orașul lui natal unde a jucat rolul Pruncului
Iisus, poate pentru că avea părul foarte lung. El a crescut cu teatrul, unchiul și tatăl său fiind
amatori îndreptați spre comedie, dar spre deosebire de aceștia, Pippo a iubit teatrul religios și
se regăsește în filmul Evanghelia după Matei a lui Pasolini. A fost un bun elev și în liceu era
primul din clasă.
A avut o perioadă de refulare între 14 și 18 ani în care nega cu furie
arta, poezia și literatura. S-a înscris apoi la Școala de teatru din Savona unde l-a întâlnit pe
actorul argentinian Pepe Robledo care i-a fost partener în drumul artei. “Exercițiile complet
incomprehensibile pe care le făceam cu Pepe îmi provocau stări absolut bizare.” 1 Au urmat
apoi trainingurile cu Pepe, integrarea lui Pippo în Farfa și multe alte experiențe de viață și
teatrale prin turnee.
Din păcate sau din fericire, nu a fost decât un spectacol prezentat în
turnee, Pippo Delbono a început să aibă probleme cu vederea, însă Pepe l-a încurajat să facă
regie și să creeze propriul spectacol, prin intuiția lui. Astfel, a luat naștere Il tempo degli
assasini. “E un spectacol experimental, un studiu...pe tema tinereții...a relațiilor pe care le
purtăm cu noi toată viața...povești din tinerețe, înțelegeți...”2 Cu alte cuvinte, Pippo Delbono a
integrat povestea sa de viață cu Vittorio și a utilizat chiar gesturile acestuia , deschiderea și
închiderea mâinii pe care le făcea când era în comă, la spital, înainte să moară. Il tempo degli
assassin este un spectacol de umor, ironie în care se vorbește despre moartea lui Vittorio, dar
și despre clipe de suferință ale lui Pepe.A fost jucat în 1987, dar poate fi repus în scenă toată
viața. Pe vremea aceea, “nu publicul era acela care venea să ne vadă, ci teatrul mergea să-și
întâlnească publicul.”3Din acest motiv, Pippo Delbono împreuna cu Pepe au dezvoltat teatrul
ca formă de călătorie.După ce s-au întors din America Latină, au prezentat la Wuppertal piesa
Il tempo degli assassin, unde a venit Pina Bausch să îi vadă și le-a mulțumit că au reușit să o
emoționeze. A urmat o colaborare cu aceasta, chiar o poveste de dragoste între Pippo și Bina,
care s-a încheiat repede, dar i-a dăruit lui Pippo o libertate creatoare și încredere. “Pentru că
mi-a spus : ai forța să lucrezi singur, să-ți urmezi singur drumul propriu, ea a fost un maestru
pentru mine.”4
După o perioadă în care a montat piese fără text sau doar cu o
singură replica, pippo Delbono a descoperit și a citit opera lui Shakespeare de care săa simțit
depăși initial, însă ușor-ușor a extras esența textului și l-a raportat prin prisma vieții lui. A
realizat piesa Henric al V-lea unde “distanța, ficțiunea este atât de evidentă, încât adevărul
poate fi atins într-un alt mod. Când apare Pepe și spune :Am câștigat bătălia!, râd și simt că
plâng în același timp. Lucrul ăsta e posibil. Și simt că spectatorii pot înțelege spectacolul
făcând apel la propria lor viață, proiectând pe scenă propria lor experiență, așa cum am făcut-
o eu însumi.”5 Pippo Delbono afirmă că atunci când face un spectacol își dorește să
emoționeze cât mai mulți oameni, iar teatrul lui să ajungă la toate tipurile de oameni. Într-un
moment de boală grea, se simțea din ce în ce mai nefericit și a început să umble prin piețe,
ospicii, iar oamenii care erau acolo îl făceau să se simtă putin mai fericit. Astfel, l-a cunoscut
pe Bobo, care era internat acolo și după lungi demersuri a devenit un personaj pe scena la
spectacolul Barboni, prin intermediul căruia, Bobo și-a descoperit latura de poet. Dar, Pippo
nu s-a oprit aici și a început să caute prin gări, pe străzi, oameni vagabonzi care exprimau
1
Pippo Delbono, Teatrul meu, Fundația culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul azi (supliment), București,
2009, p. 26
2
Idem, p. 33
3
Idem, p. 44
4
Idem, p. 51
5
Idem, p. 62
ceva, iar lucrurile veneau de la sine. Guerra, o nouă piesă a lui aduce pe scenă, laolaltă, atât
oameni profesioniști, cât și amatori sau vagabonzi de pe stradă. “Guerra este inspirată din
Odiseea. Asemenea lui Ulise, toate personajele se pierd în încercarea lor de a se apropia de
centrul existenței, rătăcind între iubire și teamă: sunt oameni aflați în război.” 6 Deși cuvântul
personaj este puțin inadecvat pentru teatrul său.
Varietatea profilurilor care alcătuiesc trupa lui aduce adevărata
fascinație a a artei sale, poate fi un “un elogiu adus condiției marginale, de la marginalitatea
pe care o înscriu pe trup boala, handicapul, infirmitatea fizică, la cea pe care o imprimă
personalității conștiința excluderii sociale. Actorii lui trăiesc teatrul nu ca o meserie, ci ca o
experiență fundamental pentru propria lor supraviețuire.” 7 Amintim aici pe Nelson,
vagabondul considerat schizophrenic, Bobo – microcefalul surdomut care apare în piesa Urlo
(Sibiu, 2008) în rochie de mireasă și Pippo îl ține de mână cu tandrețe. Actorii nu joacă, ci
“practică arta prezenței : ei sunt pur și simplu, investiți cu totul în arta lor, posesori ai unui
limbaj corporal ieșit din comun, figure atipice, personalități impresionante gravitând cu
devoțiune în jurul lui Delbono.”8
La Menzogna (Minciuna) a fost spectacolul prezentat de Pippo
Delbono pe 16 și 18 noiembrie la Sala Mare a Naționalului din București unde “există un
optimism de adâncime, e multă cruzime, dar nu și disperare, pentru că la sfârși când îmi scot
hainele, când dedic spectacolul tatălui meu, când lângă mine se află Bobo, iar eu spun că aș
vrea să fiu asemenea lui, totul devine, de fapt, un act de iubire.” 9

Bibliografie:
Delbono Pippo, Teatrul meu, Fundația culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul azi (supliment),
București, 2009.

6
Idem, p. 121
7
Idem, p. 178
8
Idem, p. 178
9
Idem . p. 181 - 182