INTERVIU Andrei Şerban, regizor: „A nu aplauda în picioare e o idee

revoluţionară!“

Influentul om de teatru Andrei Şerban (71 de ani) încearcă să educe publicul din
România să nu-şi mai rupă palmele la finalul piesei, dacă spectacolul „este o mizerie“.

Aştepţi un sfert de veac până când ai ocazia să-l întâlneşti pe regizorul care ţi-a
răsturnat orice ştiai despre teatru. Îţi doreşti să-l cunoşti, fiindcă de numele său, în
1990, se leagă o iluminare cum nu mai trăiseşi. Ziua în care-l cunoşti pică într-o joi,
înaintea premierei-eveniment a spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“ de la
Teatrul Bulandra, acolo unde regizorul de azi pusese ca student „Iulius Cezar“. De
atunci, teatrul românesc s-a putut împărţi, simplu, în perioada de dinaintea lui Andrei
Şerban şi în cea cu Andrei Şerban. Discutaţi câteva minute, înţelegi că e inoportun, şi
nici timp nu e, să-l oboseşti pe septuagenarul cu alură de adolescent şi stabiliţi
interviul pentru a doua zi dimineaţă. Faci interviul, afli cât şi-ar dori regizorul să nu
mai aplaudăm piesele proaste, cum se vorbeşte evreieşte şi ţigăneşte într-un spectacol
cu acţiunea desfăşurată într-un oraş din China, cum îi merge ca profesor la New York,
cum va pleca din Bucureşti a doua zi, la cinci dimineaţa, spre Coreea de Sud să
monteze un kabuki. Iar în timp ce asculţi febril interviul la căşti, plimbându-te prin
Grădina Icoanei, găseşti pasajul în care regizorul spune că Seciuan e România. Şi
atunci ştii, pur şi simplu ştii fără tăgadă, că omul cel bun e Andrei Şerban – cel
cândva rechemat şi apoi, atât de româneşte, renegat în teatrul pe care-l slujeşte ca un
apucat („lucrez prea mult!“).

„Weekend Adevărul“: Domnule Şerban, suntem la aproape 12 ore de la premiera

spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“, a doua dumneavoastră montare a piesei în
ţară, prima fiind cea din 1968, de la Piatra Neamţ. Cum e să puneţi această piesă în
libertate în România? Facem abstracţie de montarea newyorkeză...

Andrei Şerban: În libertate, aţi spus? De fapt, libertate am avut şi-n ’68, când am pus
piesa prima dată. Pentru că, pe vremea aceea, Ceauşescu era un liberal. În Vest era
considerat ca un fel de eliberator din Europa de Est. Cenzura era foarte slabă! În plus,
tancurile ruseşti intrau în Praga, iar spectacolul era un fel de strigăt de disperare
pentru ce se întâmpla în momentul acela. Deci eram foarte liberi să exprimăm asta!
Iar la New York, evident, cenzura nu există. Acum, spectacolul de la Bulandra pune
degetul pe rană, nu? Un spectacol vorbeşte timpului în care e conceput, observaţi
cândva. Văzând noul dumneavoastră Brecht, mă întrebam de unde ştiţi de
bombasticul televiziunilor de la noi. Nu bănuiam, la cât sunteţi de ocupat, că vă uitaţi
la TV când ajungeţi în ţară... Mă uit la emisiunile politice. Ca oricine, sunt şi eu
preocupat de ce se întâmplă în ţară. Veţi vota la prezidenţiale? Voi fi în Coreea de
Sud, dar voi merge la Ambasada României de acolo. Bine, acuma nu ştiu cât contează
voturile celor din străinătate... Acum cinci ani, au fost decisive! De aceea mi-e teamă:
că nu vor mai fi de data asta! Să vă răspund. Mă uit la televizor – sunt foarte implicat
şi foarte îngrijorat. În spectacol, norii sunt pe podea, iar florile cresc cu capul în jos,
din cer. Aceasta-i România lui 2014, o ţară cu susu-n jos? Mă tem că răspunsul e
inclus în întrebare! OMUL CEL BUN DIN NEW YORK La conferinţa de presă de
după montarea din noiembrie 1968, aţi şocat asistenţa. În Praga strivită de tancurile
ruseşti, studentul Ian Palach îşi dăduse foc, iar dumneavoastră aţi spus: „Avem nevoie
de o cutie de chibrituri. Cine ne-o poate da?“. Ce doreaţi să aprindeţi? Focul
conştiinţei, focul spiritualităţii. Sigur, nu ne putem sacrifica fizic, aşa cum a făcut acel
tânăr, care, prin simbolul său, a arătat ce lucru îngrozitor se întâmpla. Dar, ca artişti,
ce putem noi sacrifica pentru binele social? E o întrebare, nu un răspuns. Ce om bun a
apărut, în preajma dumneavoastră, după această răzvrătire a lui Andrei Şerban,
tinerelul de 25 de ani? A apărut Ellen Stewart, directoarea teatrului La MaMa, care s-a
întâmplat să vadă – asta arată care sunt influenţele destinului şi ale norocului unui om
– un spectacol de-al meu din tinereţe, la Festivalul Internaţional de la Zagreb, cu
studenţi români, Dan Nuţu, Florian Pittiş... Pittiş, cel care a picat la Teatru când aţi
fost dumneavoastră admis! Da! Apoi, Ellen Stewart a venit la Bucureşti, să vadă
„Omul cel bun…“. După acest spectacol, m-a invitat la New York, să fac un spectacol
la teatrul La MaMa, mi-a obţinut o bursă a Fundaţiei Ford... E povestea celebră, în
care s-a dus şi a obţinut aprobarea de la Dumitru Popescu-„Dumnezeu“... Exact. Deci
omul cel bun, îngerul păzitor al vieţii mele, a venit la mine după ce am făcut „Omul
cel bun…“, să mă ia în America şi să fac o carieră acolo! Ana Ularu, „omul cel bun“
din teatru: „Andrei Şerban este un regizor extraordinar” Ana Ularu s-a întors la teatru,
cu ocazia rolului titular pe care-l joacă în spectacolul „Omul cel bun din Seciuan” de
Bertolt Brecht, montat de Andrei Şerban la Teatrul Bulandra. A făcut o pauză de
teatru, pentru că a filmat foarte mult în străinătate - de la Hollywood, până la Nepal.
Despre toate acestea a vorbit actriţa în cadrul emisiunii Adevărul Live. În rolurile
jucate azi de Ana Ularu şi Vlad Ivanov erau, odinioară, Carmen Galin şi Mitică
Popescu. Se pot compara, are vreo noimă?, cele două distribuţii? N-au nicio legătură,
decât că şi unii, şi alţii sunt actori excelenţi! Sigur că Mitică şi Carmen Galin jucau
într-un spectacol grav, dureros, n-avea deloc tenta asta de umor amar, trist şi sarcastic,
despre realităţile care ne înconjoară azi. Pe când Ivanov, Ana Ularu şi Alexandra
Fasolă (care este în mod egal o excelentă interpretă a rolului feminin) joacă într-o altă
tonalitate, dar calitatea este aceeaşi. DESPRE ACCENTUL EVREIESC ŞI CEL
ŢIGĂNESC E un fleac, dar, ştiind grija dumneavoastră filigranată pentru orice
detaliu, îmi permit să vă întreb unde s-a pierdut traducerea încetăţenită din chineză –
Seciuanului îi spunea, pe româneşte, Sîciuan. Poate ştiţi legenda potrivit căreia
Pekinul a devenit Beijing la indicaţia lui Ceauşescu. Cu Sîciuanul cine ce-a avut?! E
un detaliu, mie îmi suna mai bine cu „e“ decât cu „î“, e doar o preferinţă de moment,
nu are nicio simbolistică. Alt aspect mărunt în economia piesei, dar de o savoare
aparte: autenticul accent evreiesc al Rodicăi Mandache, atunci când intră în pielea
personajului Doamna Iang. Sunteţi, vorba americanilor, şi „dialect coach“? E o idee
puţin mai complicată. Dacă Seciuan este România, atunci e clar! Fiindcă dacă există
nişte etnii faţă de care avem, noi, românii, o atitudine, în ascuns, atunci acestea sunt
ţiganii şi evreii. Şi personajul pe care-l joacă Manuela Ciucur (n.r. – Doamna Shin)
are un accent ţigănesc foarte pronunţat. E un fel de comentariu, în sens comic,
evident, al modului în care îi privim pe evrei şi pe ţigani. E o secvenţă în spectacol în
care personajul principal feminin îşi plimbă nenăscutul băieţel, îl suie în copac după
cireşe, aleargă împreună. E o scenă, cred, pilduitoare pentru modul în care construiţi
actul actoricesc – mi-a amintit de „Dansul fetei înecate“ din „Trilogia antică“. Se
cizelează greu o astfel de scenă? Acolo textul e aşa de frumos! E o mare oportunitate
pentru actriţă să-şi ia răgazul de a vizualiza fiecare mic detaliu al drumului imaginar
pe care l-ar face cu copilul într-o lume ideală. O lume minunată, în care nu există
conflicte, războaie, mizerie. E un moment foarte scurt de a cădea într-o iluzie: că aşa
ceva e posibil, că putem trăi în Paradis! Aţi trăit într-o asemenea iluzie? Din când în
când, trebuie să trăim în iluzii, altfel, ce ne-am face?!...

Ana Ularu şi Andrei Şerban, la o repetiţie cu public pentru „Omul cel bun din
Seciuan“ FOTO David Muntean „LA PREMIERĂ AU FOST GREŞELI TEHNICE“
Să recunoaştem că poruncile noastre sunt prea greu de urmat? – se întreabă un Zeu
din „Omul cel bun“. Dar ale dumneavoastră cum sunt? În timpul premierei, sus, la
cucurigu, cum se zice, încă mai îndreptaţi detalii legate de lumini… Spectacolul nu
este niciodată terminat. Am o senzaţie foarte clară că premiera, cum a fost aseară (n.r.
– joia trecută) este un început, nu un sfârşit. La premieră îţi dai seama de lucruri care
trebuie corectate, nuanţate, să fie mai subtile ori mai bogate ca expresie... Cred că
spectacolul e gata la ultima reprezentaţie, când se scoate decorul. Atunci când e gata
ceva, moare. Aşadar, totul este o căutare. Pentru mine, spectacolul e un semn de
întrebare, nu un răspuns. La premieră, de pildă, au fost greşeli tehnice, care m-au
deranjat – anumite probleme de microfon, le-aţi auzit, nu? Da! Iar la final, erau atât de
agitaţi băieţii de la urmărire încât spotul s-a stins! Spectacolul ajuns la final este un
moment de arest, de pauză, de linişte, în care nu se aplaudă. Acel moment e de
tranziţie. Din lumea în care ai fost transportat într-o altă energie, altă realitate, la cea
în care revii când încep aplauzele. De aceea, ideea asta de a nu te scula în picioare
când începi să aplauzi este revoluţionară pentru mine. Dumneavoastră, ca şi Peter
Brook, v-aţi referit în dese rânduri la obiceiul de a ovaţiona orice. Vedeţi bine că nici
după 25 de ani nu ne-am dobândit libertatea de a nu aplauda dacă nu ne place... Aţi tot
rugat publicul să nu mai sară la aplauze în picioare... Domnule, merg la teatru când
pot, pentru că lucrez întruna... lucrez prea mult... şi, de câte ori merg în România la
teatru, fie că spectacolul e bun sau prost, indiferent, lumea se scoală şi aplaudă în
picioare. Acest fenomen este dezastruos. De ce? Întrucât, pe de o parte, arată vanitatea
de spectator – „Mă ridic în picioare ca să vă arăt că am înţeles. EU am înţeles! Sunt ca
voi, de-al vostru!“. Dar dacă spectacolul este o mizerie artistică şi o mizerie umană,
de ce să se scoale în picioare?! Ca să spună „sunt la fel de mizerabil şi de dobitoc ca
voi“?! Aici e problema! Altă problemă este că, în România, arta e total anihilată de
politică în clipa de faţă. Banii pentru cultură sunt ridicoli. Cum au fost de 25 de ani
încoace, doar că acum s-au tăiat şi mai rău! Pe de altă parte, asta arată lipsa totală a
înţelegerii acestui cuvânt misterios care se numeşte calitate. Merg la teatru sau sunt
îndrăgostit de artă pentru o calitate. Alta decât a vieţii mele confuze, frustrate, care e
tot timpul în întuneric, fiindcă viaţa noastră este plină de fragmentar şi de confuzie,
suntem de acord... Total! Dar merg la teatru, la expoziţie, citesc o carte sau ascult
muzică pentru o altă calitate. În cazul în care mergem la teatru şi vedem mase de
oameni care se ridică în picioare şi strigă ca şacalii „Bravo!“ pentru un act fără nicio
calitate mă face să cred că ne-am pierdut simţul discernământului în raport cu
calitatea. E jalnic ce se întâmplă. Faptul că am adus în spectacol o pancartă pe care
scrie „Nu aplaudaţi în picioare, vecinul din spate suferă!“ este ca să educ publicul.
Ascultaţi, oameni buni, avem de-a face cu altceva aici! ; „Vlad Ivanov ar putea să
cânte într-o trupă de jazz“ Pe pagina dumneavoastră de Facebook, am audiat varianta
newyorkeză a „Omului bun… “, sună a cabaret toată ziua! Se cântă în voie şi la
Bulandra, vocea lui Vlad Ivanov e chiar o revelaţie... Ştiam că Vlad e un cântăreţ
profesionist. El ar putea să fie acum pe Broadway şi să cânte într-o trupă de jazz
foarte bine. Este foarte rar să găseşti pe cineva care nu este numai un mare actor de
teatru şi de film, este şi un cântăreţ profesionist. Am folosit prilejul de a-l pune să facă
tot ce e capabil!

„Tânărul sosit din Europa de Est ca să schimbe teatrul american“ Cum s-a terminat
spectacolul, am fugit glonţ spre Ileana Lucaciu, ştiind că văzuse repetiţiile cu public
de astă-vară. Eram curios dacă-şi publicase impresiile. Dragă, mi-a zis dumneaei, nu
se scrie niciodată înainte de premieră! Cum vă aveţi cu criticii de teatru (desigur, nu
mă refer la prietenul de-o viaţă George Banu!)? La New York, sunt decisivi... New
York cred că este singurul oraş din lume în care un singur ziar contează... „The New
York Times“! Acolo sunt sute de critici. Dar dacă scrie „The New York Times“ de
rău, a doua zi nu se mai joacă spectacolul. Când aţi ajuns în SUA, a scris bine de
dumneavoastră. Eraţi „tânărul... ...sosit din Europa de Est ca să schimbe teatrul
american!“. Dar e singurul oraş în care se întâmplă asta! Peste tot, critica are o
valoare, dar nu mare. În România de azi, critica nu mai are nicio valoare şi nici nu mai
contează. De ce, că scriu criticii pe bloguri?! Cine mai citeşte critică de teatru azi? Iar
oamenii vin la teatru nu pentru că le spun criticii, ci pentru că le-au spus vecinii,
colegii sau că îi chiar interesează. Românii sunt foarte interesaţi de teatru, umplu
sălile, asta e foarte frumos. Problema mea cu spectatorii este calitatea „mâncării“ care
le este oferită... ...şi pe care o hăpăie imediat! Exact! Despre „aceiaşi actori care au
scris această scrisoare contra lui Pleşu acum“ La premieră, l-am zărit în lojă pe Horia-
Roman Patapievici, cel ce a surprins esenţa revenirii dumneavoastră, în 1990: atunci,
aţi readus spiritul, sacrul şi originarul în cultura noastră publică. Pleşu, mai mult decât
el: era ministrul Culturii şi el m-a adus la Naţional... Ajungem şi la o întrebare despre
Andrei Pleşu! A, bun! Dar până atunci, cum găsiţi cultura publică românească în
2014? Aşa cum am zugrăvit-o în spectacol. Alături de Horia Patapievici la premieră
se afla Andrei Pleşu. Ce părere v-au făcut actorii care au protestat public după ce
filosoful a dezavuat sprijinul lui Radu Beligan pentru un candidat la preşedinţie? Nu
v-a sunat ca pe vremea în care marile noastre artiste vă pârau lui Iliescu că tundeaţi şi
despuiaţi actriţele în „Trilogia antică“? Până să ajungă acolo, aceiaşi actori, în ’90,
când Beligan a fost demis şi Pleşu m-a numit pe mine în locul lui, au venit buluc la
direcţie să mă roage să nu mai fie primit în teatru acest om, care a trădat şi a linguşit.
Aceiaşi actori care aveau să vă trădeze şi pe dumneavoastră... Aceiaşi actori care au
scris această scrisoare contra lui Pleşu acum! Interesant! Eu am fost bine primit la
început de majoritatea actorilor, iar turneele pe care le-am făcut în străinătate i-au
încântat! Totuşi, când mi-am dat seama că nu sunt un agent de turism şi că nu de
aceea am venit în România, să duc actorul român în străinătate – la toate acele
festivaluri eu mai fusesem, le ştiam pe de rost, n-aveam niciun fel de curiozitate să
mai merg. Eu venisem să fac treabă aici, să fac ceva pentru teatrul românesc în
România, nu în afara graniţei... Când am spus că nu mai vreau să călătorim, vreau să
facem treabă aici, toţi s-au supărat! Ei doreau să meargă la Paris, să-şi ia una, alta!
Atunci s-au dus la Iliescu, când nu i-am mai dus în străinătate... CE I-A SPUS
BELIGAN LA O CAFENEA DIN PARIS Aveaţi deja o robustă carieră internaţională
când Radu Beligan v-a sfătuit să „rămâneţi alături de cei mari, în ţară nu sunteţi
dorit“, asta am reţinut din autobiografia dumneavoastră. A fost la fel ca atunci când aţi
plecat de la şefia Naţionalului, în 1993? Nuuu, ce mi-a spus el a fost extraordinar de
frumos din partea sa. El, ca membru în Comitetul Central care se uita în stânga şi-n
dreapta la o cafenea din Paris, să nu-l audă nimeni, mi-a zis: „Atât timp cât poţi sta
lângă cei mari, adică Brook, nu te grăbi să revii!“. Cu alte cuvinte, subtextul era că
devenise foarte puternică cenzura în România – Ceauşescu se inspirase din revoluţiile
culturale ale lui Kim Ir Sen şi Mao – şi nu puteam să mai lucrez ca înainte. Nu pentru
că nu eram dorit de public! De la stânga la dreapta: Andrei Şerban la vârsta de un an,
la cinci ani şi în 1975 la Paris FOTO Arhivă Personală „Era foarte crud să stai pe coji
de nucă... Însă educaţia m-a ajutat“ „Weekend Adevărul“: De la Bucureşti plecaţi în
Coreea de Sud, ce faceţi în Asia? Andrei Şerban: Mă duc să fac un kabuki modern, la
Teatrul Naţional din Seul. De fapt, un kabuki tradiţional de-al lor, se numeşte pansori
(n.r. – gen de a spune o poveste pe muzică, prin voce şi cu tobe), într-un context
contemporan. Şi când va avea premiera, chiar anul acesta? Într-o lună! Succes!...
Încep repetiţiile poimâine (n.r. – sâmbăta trecută) şi premiera e într-o lună. Am mari
temeri! „STUDENŢII MĂ ŢIN CA PE ACE“ Conduceţi catedra de teatru a
Universităţii Columbia. Ce satisfacţii aveţi ca profesor? Faptul că studenţii nu-mi dau
voie să obosesc, mă ţin ca pe ace. Tot timpul îmi pun întrebări dificile, tot timpul sunt
curioşi, sunt avizi să lucrez cu ei. Evident, plătesc foarte mulţi bani, e normal să
dorească să înveţe foarte mult de la un profesor. Şi, prin faptul că mă provoacă, mă
ajută să mă menţin tânăr. Nu-mi pot imagina cum se desfăşoară cursurile
dumneavoastră. Ştiu, bunăoară, că la teatru nu vă plac lecturile la masă. Îmi închipui
că nici cu studenţii nu staţi pur şi simplu în nişte bănci... Ceea ce e minunat cu şcoala
e că e un teatru ideal. Eşti ca într-un soi de laborator, poţi face tot felul de
experimente, pe care în teatru sau la operă nu le poţi face. Eu nu-mi permit să mă duc
la Covent Garden cu o trăsnaie. Unu, nu ştiu cum va ieşi, da’ chiar nu ştiu cum va
ieşi! Doi – am o responsabilitate pentru un public foarte cultivat. Or, în şcoală, eşti
liber să faci ce vrei, nu vine criticul de la „The New York Times“, nu-l interesează
experimentele studenţeşti! N-ai constrângeri, asta e extraordinar! Când studenţi ai
dumneavoastră trec de la teatru la film sau ajung pe Broadway, ce ştiu eu?!, vă simţiţi
trădat? Deloc! Tot ceea ce îmi doresc este să plantez sămânţa posibilităţii de a face
teatru în mii de feluri. Teatrul nu este genul care îmi place mie şi pe care-l fac eu, ci
este deschis şi vast precum viaţa! A merge pe Broadway sau a face un film nu este o
crimă, nu sunt purist! Dimpotrivă, îmi face o mare bucurie să văd că studenţi de-ai
mei ajung celebri şi că fac altceva decât mă aşteptam şi mă surprind şi pe mine.
Bucuria pe care o am este că au început cu mine. Şi că pe acea sămânţă le-am sădit-o
eu, am şi eu mica mea vanitate. Aveţi câteva nume? Nu sunt cunoscute în România,
sunt mai mult din lumea televiziunii americane şi nu cred că aţi şti despre cine e
vorba. Sigur, încă nu am descoperit o Meryl Streep, dar sper că va veni vremea! Sunt
şi studenţi români? Adesea! Sunt uimit – să dai 50.000 de dolari pe an ca să studiezi la
Columbia... mi se pare o sumă indecent de mare! Şi sunt destui studenţi din România
care dau audiţii să vină la Columbia. Mi-e jenă să îi întreb de unde au atâţia bani, însă
am şi eu suspiciunile mele... Foto dreapta: Alături de Victor Rebenciuc (Sursă: Ioana
Burtescu) „BĂIEŢII ERAU ÎN BECI, DAR ERAU BINE“ Vă propun un joc: să
rememoraţi câteva tablouri din familia şi din viaţa dumneavoastră. Să luăm, de pildă,
scena blazonului! Blazonul Şerbanilor de la 1603, pe care vi l-a dăruit tatăl
dumneavoastră pe patul de moarte, să-l duceţi din America unde vă retrageţi după
premiere. Blazonul are şi un dicton? Ha-ha, nu, nu avea dicton. Mergem la New York,
pe 11 septembrie 2001, când au fost atacurile teroriste. Fiii dumneavoastră, Nicolas şi
Antony, erau acolo, cum aţi dat de ei? A fost incredibil! Aveam premieră la Comedia
Franceză, cu „Neguţătorul din Veneţia“, de William Shakespeare. Am aflat vestea de
la director, exact la repetiţia din dimineaţa premierei. Am fost şocat, evident. Am
încercat să prind New York-ul la telefon, nu se putea, să mă sui în avion, nici asta nu
se putea. Din fericire, câteva ore mai târziu, am primit prin fax o ştire de la şcoală –
era chiar prima lor zi de şcoală! – că băieţii erau în beci, dar erau bine. A fost foarte
dramatic... „UITĂ TOT, ÎN AFARĂ DE ÎNJURĂTURILE CLASICE“ Eram la
„Păsările“ după Aristofan, la TNB, v-am zărit familia în sală, plasatoarea ne rugase să
îi facem loc şi soţiei domnului Şerban, stăteam pe nişte bănci lungi... M-a frapat
asemănarea ipostazelor: copiii îşi ţineau căpşoarele în mâini, într-o poziţie, să zic,
meditativă, urmărind un spectacol într-o limbă pe care n-o ştiau... Şi-au perfecţionat
limba paternă? Deloc! Ce vârste au acum? 28 şi 26... Şi ce fac, iertaţi-mi indiscreţia?
Antony e avocat, iar Nicolas face o şcoală de business în Madrid. Amândoi au intrat
într-o direcţie total opusă celei pe care am urmat-o eu. Nu ştiu dacă sunt pregătiţi
pentru lumea business-ului şi a avocaturii, încă îi văd foarte inocenţi şi, într-un fel,
naivi, nepregătiţi pentru lumea asta crudă în care s-au angrenat. Le doresc tot binele,
vom vedea dacă vor reuşi, am şi eu îndoielile mele. Germana însă o vorbesc bine?
Mama lor e nemţoaică, da! În America încercam să îi învăţ, când erau mici, româna,
dar era o încercare artificială, fiindcă o vorbeau numai cu mine. Or, germana era mai
simplu, ei se şi plimbă mult în Germania, la rudele mamei lor, eu nu mai am rude
deloc aici... Într-un fel, a fost natural ca ei să înveţe germana şi să o folosească –
româna unde s-o folosească?! Interesant, însă, când vin în România, în două
săptămâni înţeleg totul şi pot chiar să vorbească, prind foarte iute. După două zile de
când au plecat, uită tot, în afară de înjurăturile clasice! Mama dumneavoastră era
elenă, cumva poate aţi găsit astfel izvoarele teatrului antic, nemaivorbind că aveaţi,
cum au sesizat părinţii, o atracţie irezistibilă pentru scenă. Cum de nu s-a transmis? Ei
iubesc teatrul foarte mult. Sigur că, pe de o parte, sunt intimidaţi de tata, iar apoi, nu i-
am încurajat niciodată să urmeze calea asta. E un pericol acolo. Văd de multe ori copii
de artişti care îmbrăţişează aceeaşi meserie şi nu au neapărat chemare. Pasiunea asta
n-au avut-o, iar dacă n-au avut-o, nu trebuie s-o urmeze.

„Dacă am vreun talent vizual, de la tata îl am“ Ne întoarcem la momentul Budapesta

1956, altă revoluţie zdrobită. Dumneavoastră eraţi gata să faceţi o pantomimă
stradală... Eram cu prietenii mei de la şcoală şi voiam să facem un moment de teatru
„agitprop“ (n.r. – practică sovietică, de sorginte marxistă, de agitaţie propagandistică)
în stradă. Un fel de improvizaţie, de scheci, de caricatură politică pentru a stârni un
şoc! Ar fi fost extrem de periculos! Se întâmpla pe strada copilăriei, Tudor Arghezi...
Da. Iar dacă de la acea vârstă, 13 ani, aveam intenţii beligerante, asta arată că cel care
mai târziu a devenit ce a devenit era din faşă pregătit să ia calea asta... PRIMUL
SPECTACOL, „SÂNZIANA ŞI PEPELEA“ Vă amintiţi primul spectacol văzut? Nu
ştiu sigur, dar cred că aveam 6-7 ani, probabil că am fost la Nottara şi am văzut
„Sânziana şi Pepelea“. Am spus-o şi-n carte, eram fascinat de cortină, ce minunat
lucru e cuvântul ăsta, cortină! În teatrul brechtian de azi nu prea se mai foloseşte
cortina, de aceea am pus cortina înapoi în „Omul cel bun din Seciuan“, Brecht o
eliminase! E ideea asta de magie, de mister – ce o fi în spatele cortinei? Curiozitatea
asta de copil cred că mi-a rămas până azi. Alt lucru care mi-a rămas în minte citindu-
vă cartea este modul în care eraţi pedepsit – pus pe coji de nucă, multă vreme credeam
că e o expresie, o figură de stil! V-aţi pedepsit astfel copiii? Doamne fereşte! Dar
dumneavoastră v-a slujit! Înţeleg că ajută şi la ţinută, stăteaţi drept... Mi-a slujit, dar
era o tehnică prusacă! Tatăl meu s-a născut sub imperiul austro-ungar, la Seghedin
(n.r. – Szeged, în Ungaria de azi), într-o atmosferă profund maghiară! „A AVUT UN
SENTIMENT PATRIOTIC, DE ROMÂN“ Şi cum de a rezistat tatăl dumneavoastră
la maghiarizarea forţată din acei ani? A rezistat fiindcă a avut un sentiment patriotic,
de român, extrem de puternic. În acelaşi timp, educaţia foarte severă, radicală,
prusacă, l-a făcut să se poarte cu mine aşa cum se purtaseră părinţii săi cu el. Într-un
fel, e îngrozitor, nu cred că aşa trebuie să se poarte părinţii cu un copil, dar pe mine
m-a ajutat. Pe moment, era foarte crud să stai pe coji de nucă... În timp însă, când am
primit alte lovituri, educaţia m-a ajutat, eram călit... În noua orânduire, tatăl
dumneavoastră, care fusese în atâtea ambasade, director de bancă, om din apropierea
lui Iuliu Maniu, ajunsese un simplu fotograf. La fel, mama dumneavoastră a fost silită
să se angajeze, a găsit un post de profesoară... Când era foarte tânăr, tata visa să
meargă la Paris, să studieze cu Rodin. Fratele său l-a sfătuit să facă avocatura în
Germania, ceea ce a fost o decizie criminală: aproape toată viaţa a făcut ceva ce n-a
vrut să facă! Fotograf a devenit târziu, de nevoie, artistul din el s-a trezit. Ceva foarte
frumos a izbucnit în acel moment, creativitatea lui era debordantă... Dacă am vreun
talent vizual, de la tata îl am, nu eu l-am inventat! ; Şi-a cunoscut soţia la Geneva.
„Venea din aristocraţia veche germană“ Pentru că-mi displace să caut pe internet,
spuneţi-mi, cum v-aţi cunoscut soţia? Ne-am cunoscut la Operă, în Geneva, făceam
„Cele trei portocale“ de Prokofiev. După concert, ne-am cunoscut la un cocteil. A fost
dragoste la prima vedere... Lucra în branşă? A, nu, venea din aristocraţia veche
germană... Ca să nu greşesc, cum se numeşte? Alexandra Plattenberg. Studia filosofia,
era şi este un om extrem de cultivat. Viaţa noastră împreună a creat aceşti copii
minunaţi. În mama lor, au sprijin constant, foarte puternic şi... german. „ENERGIA
NE ESTE FURATĂ!“ Domnule Şerban, ultima întrebare şi scăpaţi! Sunt uluit să vă
văd silueta, parcă mai ieri v-au poreclit tovarăşii de joacă „Macaroană“! Cum vă
menţineţi în formă, la 71 de ani? Faptul că munciţi literalmente ca un apucat? Mai
faceţi yoga? Din când în când, da, fac şi exerciţii... Ştiţi ce ni se întâmplă? Energia ne
este furată! Suntem, cum să spun?, vandalizaţi de toate forţele negative, distructive ale
vieţii. Şi ca să încerc să contracarez asta, mă opun tentaţiei de a mă pierde, de a fi
secat de energie, încerc să fiu atent, vigilent. Secretul acestei energii este că nu mi-am
pierdut curiozitatea faţă de tot. Faţă de viaţă. Continui să fiu curios. PROFIL Predă la
Universitatea Columbia din New York Numele: Andrei Şerban Data şi locul naşterii:
21 iunie 1943, Bucureşti Starea civilă: căsătorit, are doi copii Studiile şi cariera: -
Intră la IATC la Actorie, dar se transferă la Regie, după care, student fiind, montează
„Iuliu Cezar“ la Teatrul Bulandra, bucurându-se de un mare succes. - În 1969,
primeşte o bursă la Teatrul La MaMa din New York şi rămâne în America, unde
începe o carieră strălucită ca regizor de teatru şi de operă, impulsionat de personalităţi
de excepţie, de la Ellen Stewart la Peter Brook. Lucrează în toată lumea şi ia
nenumărate premii. - Din 1990 până în 1993, conduce Teatrul Naţional din Bucureşti.
- Toamna aceasta a pus în scenă la Bulandra, unde a montat în ultimii ani „Ivanov“ şi
„Lear“, piesa „Omul cel bun din Seciuan“, după Bertolt Brecht. - În prezent, e
profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York. - Locuieşte în: Bucureşti
şi New York.

Andrei Şerban: „Scopul artei este acela de a-l

pregăti pe om pentru moarte“

Regizorul Andrei Şerban este cunoscut pe tot mapamondul pentru montările sale din
teatru, care au scris pagini întregi din istoria acestei arte, dar şi pentru spectacolele lui
de operă, care, de asemenea, au zguduit din temelii „ordinea” şi „confortul” cu care
mulţi melomani s-au obişnuit. Andrei Şerban este un etern „provocator”, fie că pune
în scenă teatru sau operă.

Din fericire, spectatorii români nu trebuie să ia avionul până la Paris sau la New York
pentru a vedea unele dintre cele mai mari montări ale sale. E de-ajuns să meargă la
Bucureşti, la Teatrul Bulandra, la Cluj, la Teatrul Maghiar, sau la Opera din Iaşi, loc
unde se simte ca acasă, mai ales că, de curând, a devenit şi, în mod onorific, cetăţean
al acestui oraş.

Pentru spectatorii ieşeni, Andrei Şerban a ţinut o minunată prelegere, chiar înaintea
unuia dintre spectacolele sale de succes, „Lucia di Lammermoor”, prelegere în care a
explicat pe larg care sunt pentru el diferenţele majore între regia de teatru şi cea de
operă. Marele regizor a mers chiar mai departe, încercând să dea un răspuns la o
întrebare care îl macină de la începuturile carierei sale: De ce avem nevoie de teatru?
„În operă, o uvertură este ceea ce este prefaţa la o carte. În prefaţă ideile sunt
creionate lejer, la fel şi uvertura oferă doar o sugestie a ceea ce va urma. Materia
muzicii e făcută din sunet şi tăcere. Compozitorul este cel ce poate să integreze
sunetele şi tăcerea, să le unească. La operă sunt fascinat în primul rând de tăcerea de
dinaintea momentului în care dirijorul ridică bagheta. Acel moment de imobilitate, de
suspensie, de pauză, e plin de mister. Când repet operă, încerc să-i conving pe dirijori
să prelungească pauzele între note, dar unora le e teamă. Se tem că spectatorii devin
nervoşi când e prea multă linişte. Dar tăcerea are intensitate, are urgenţă, e activă.
Pentru unii e nelinişte, pentru alţii mângâiere. Viaţa cântecului se naşte apoi spontan”,
spune Andrei Şerban. “Kierkegaard spunea că, prin muzică, comunicăm cu
Dumnezeu fără intermediar. Muzica nu ţine nici un discurs, nu are obligaţia de a
transmite un mesaj. Poţi lăsa imaginaţia să zboare, să meditezi, nu ai nevoie de nici o
explicaţie”.

Şi totuşi, de ce muzică? Şi totuşi, de ce teatru? La aceste întrebări Andrei Şerban a dat

câteva răspunsuri: “Grotowski întreaba: «Când cânţi, pentru cine cânţi?»  Când am
întrebat-o acest lucru pe Natalie Dessay, una dintre cele mai devotate cântăreţe de
operă, cu care am lucrat la Opera din Viena, ea mi-a spus: «Eu nu cânt bine decât în
spectacolele de operă, când sunt în relaţie cu o poveste, cu un partener. Când cânt în
concerte nu mă simt deloc în largul meu. Mă plictisesc. Pentru că nu am contact. Şi la
un moment dat rămân blocată pentru că mă simt prea singură(...)».

Intenţia muzicii vechi, aceea de a linişti mintea din agitaţia sa continuă ca să

poată primi influenţe divine, a devenit suspectă în zilele noastre. Dar tot muzica
lui Bach e cea care evocă sentimentul de ordine şi armonie, e mărturia existenţei
unor legi cosmice, graţie pe de o parte, claritate şi ordine în structura ritmică pe de
altă parte, o dualitate ca între suflet şi trup. Ascultând-o înţelegi că acţiunea
muzicii ajută la transformarea fiinţei, la catharsis, spre binele comun. Arta veche
funcţionează ca un stimul constant, e un apel către transcendent.

Uneori arta e menită să deranjeze, să te facă să-ţi pui întrebări esenţiale: «Cine
suntem?», «Ce căutăm aici?». E
ca bătaia clopotului de la biserică,
e un apel, e o chemare spre trezire. Bătaia clopotului alungă
monotonia vieţii obişnuite. E o aducere aminte. A mai trecut o oră. Timpul nu revine
înapoi. În vechime clepsidra în care nisipul se scurgea grăunte cu grăunte era foarte
populară şi nu numai pentru a măsura timpul, ci şi pentru a le aminti oamenilor
că timpul nu se mai întoarce şi că nu trebuie să risipească nici o secundă. Să
trăieşti momentul prezent, să fii conştient că timpul nu stă pe loc. Fiecare
grăunte de nisip contează. Şi dacă vrei să ignori asta o faci pe riscul tău”.

Cine sau ce e regizorul?

Desigur că arta este terapeutică nu doar pentru “consumatorii” ei, ci, poate chiar în
primul rând, pentru creatori. Aşa că primul care se vrea “vindecat” prin teatru şi operă
este chiar regizorul, care este un fel de locţiitor al lui Dumnezeu în creaţie. Pentru a
defini rolul regizorului, Andrei Șerban a făcut apel la mentorul său, „Peter Brook: “?
Peter Brook spunea că «regizorul are un rol ciudat: nu cere să fie Dumnezeu, dar asta
e, cumva, implicit. El vrea să rămână o ființă supusă greșelilor, și totuși o conspirație
instinctivă a actorilor îl transformă în arbitru, pentru că există mereu o atât de mare
nevoie de un arbitru. Într-un anumit sens, regizorul este în permanență un impostor, o
călăuză în noapte care nu cunoaște teritoriul, dar n-are de ales – trebuie să-i conducă
pe ceilalți, învățând drumul pe măsură ce-l străbate». Trebuie să-şi asume rolul. Şi eu
mă numesc regizor. Şi eu trebuie să-mi asum rolul”.

Dar care este acest rol? “Cum spunea Shakespeare,

artistul e creaţia
timpului şi-i serveşte atât pe oameni, cât şi pe zei. Ceva
cu totul opus egoismului feroce care ne caracterizează astăzi. Dar de ce au nevoie
oamenii? Majoritatea celor care vin la teatru sau la operă au impresia, nu ştiu de ce, că
noi, cei de pe scenă, trebuie să-i distrăm.”

Teatru versus operă

“Când lucrez la operă în Occident, unde preţurile sunt exagerat de ridicate, am

obligaţia să distrez, să plac, să fiu un «entertainer», în special în America. Şi trebuie
să o fac pentru că de asta depinde următorul meu contract. E sinistru, dar adevărat. Şi
nu e uşor. În special în lumea operei, unde regizorul e ultimul chemat. Întâi,
managerul se întreabă ce să facem să aducem un anume cântăreţ, să spunem Angela
Gheorghiu. Ce vrea Angela Gheorghiu să cânte? Dacă ea a acceptat să cânte, să
zicem, «Traviata», se gândeşte «ce dirijor să aducem?» După aceea de-abia îşi
aminteşte: «A, avem nevoie şi de un regizor!» Deci, regizorul e ultimul chemat şi
atunci trebuie să accepţi condiţiile date. În teatru, condiţiile mi le creez eu însumi. Eu
îmi aleg piesa, eu decid distribuţia, dar asta nu se întâmplă niciodată la operă. Dacă eu
nu accept, i se oferă proiectul altui regizor. Când lucrez în operă, trebuie să nu supăr
publicul, să-i ofer plăcere estetică. Cîntăreţii se adaptează mai mult sau mai puţin
regiei ştiind că vocea este tot ce contează. Şi regia se poate ocupa de efectele vizuale,
fără să-i implice pe ei decât în mică măsură. Pentru unii, cu cât mai mult îi las în pace,
cu atât mai bine. În teatru, însă, lucrurile sunt complet diferite. Mesajul unui spectacol
e transmis prin actori şi dacă jocul lor e prost, nimic nu funcţionează. Decorurile,
luminile, proiecţiile, în operă sunt ca nişte cârje, ca nişte proptele adăugate muzicii.
Dar muzica singură produce continuitatea. În teatru, continuitatea e mai greu de
obţinut pentru că actorilor le lipseşte muzica.

La începutul repetiţiilor în teatru, mulţi actori mormăie la prima lectură textul. Abia
încep să-l descifreze, nici nu ştiu să-l citească bine. La operă, opusul. Toţi soliştii ştiu
pe dinafară muzica şi textul, poate au mai cântat rolul şi în alte locuri. Când deja, la
10 dimineaţa, tenorul urlă ca taurul aria din «Trubadurul» pe mine mă intimidează.
Nu ştiu ce aş mai putea să-i spun. El este perfect. E gata de premieră. Eu nu mai am ce
să-i mai spun. Durata repetiţiilor în operă e de obicei mai scurtă decât în teatru, nu am
timp nici să elimin clişeele de actorie că deja trebuie să înceapă repetiţiile cu
orchestra. În teatru, regizorul este alături de actori până la premieră. Şi dacă regizorul
se numeşte Andrei Şerban, poate face schimbări şi cu trei minute înainte de premieră.
În unii actori asta provoacă un cuntremur, ca un virus într-un computer (...) Cântăreţii
au obiceiul să se mişte în ritm cu muzica. Când trupul imită pleonastic ceea ce vocea
cântă e o catastrofă. Tenorul cântă cu mâna pe piept «te iubesc», dar nu-i cântă direct
sopranei, cum ar trebui, ci la rampă, privind semeţ spre balcon sau, când e nesigur pe
el, se uită fix la dirijor. Clişeele sunt greu de eliminat în operă. Totul e artificial la
culme şi de-a dreptul caraghios. Manierismele şi clişeele abundă şi în teatru, dar totuşi
actorii, în special cei tineri, au mult mai mult ambiţia să joace mai aproape de viaţă.
Criticii academici susţin că regia modernă distruge opera. Dar eu nu cred totuşi că
«Traviata» poate fi distrusă de un regizor.Imposibil.Pentru că muzica este atât de
puternică încât nu ai cum să o distrugi. Muzica triumfă peste orice inepţie a orgoliului
regizoral. În teatru, piesele sunt mult mai vulnerabile. Până şi Shakespeare şi Cehov
pot părea plicticoşi şi neinteresanţi când sunt în mâinile unui regizor mediocru.

În operă, periculoasă e şi atracţia pentru grandios. Când lucrez la Metropolitan, am

mulţi bani la îndemână, spaţii mari, pot fi mult prea capricios şi răsfăţat, aşa cum mă
vor sponsorii. Dar apoi mă întorc în teatru, unde totul e modest prin comparaţie, dar e
foarte sănătos să-mi amintesc că muşchii adevăraţi ai imaginaţiei sunt provocaţi exact
atunci când spaţiul e gol. Şi m-am surprins uneori că reiau în teatru obiceiuri proaste
din operă. Am tendinţa să subliniez în exces anumite idei, simbolurile sunt îngroşate.
Asta îmi vine din operă, unde spectatorii cu bani mulţi vor să stea pasivi şi să li se
explice în mod vizual muzica. În teatru această vulgarizare e profund deranjantă, de
parcă în sală ar fi un public de surdo-muţi sau de parţial handicapaţi. Şi atunci îmi
amintesc de ce spunea Stanislavski, şi anume că cea mai bună regie e una invizibilă”.

Lecţia lui Hamlet

“De ce este considerat Hamlet periculos?”, se întreabă Andrei Şerban. “Pentru că

pune întrebări. Pentru că gândeşte. Într-un sistem politic corupt nu e bine să
gândeşti, nici să pui întrebări. E periculos. Hamlet ne aminteşte mereu că spectacolul
trebuie să fie periculos. Să te pună faţă-n faţă cu adevărul. Dar e un lucru
verificat: pe mulţi oameni adevărul îi face foarte nervoşi. De
ce ne e teamă să spunem publicului adevărul? Din frica de a nu avea succes, de a nu
rata şansa de a deveni faimoşi? Faima e un lucru foarte atrăgător,
dar nu e viaţă adevărată. Şi de ce ai prefera să fii faimos în loc să-ţi
trăieşti viaţa în mod autentic?

Trăim într-o epocă de declin major, comparabil cu declinul

Babilonului. Traversăm vremuri întunecate. Cum poţi transmite
în artă, într-o astfel de epocă, idei ezoterice? Andrei Tarkovski spunea:
«Mi se pare că unul dintre cele mai triste lucruri care se întâmplă în zilele noastre este
această distrugere definitivă în conştiinţa oamenilor a tot ce e legat de noţiunea
de frumos.»

Această cultură a «protezelor» blochează

drumul omului spre
întrebările fundamentale, spre perceperea propriei persoane
ca fiinţă spirituală. Uităm că scopul artei este acela de a-
l pregăti pe om pentru moarte, pentru trecerea spre o
altă realitate, de a-i curăţa sufletul, de a-l face capabil
să devină mai bun. E foarte uşor să ne simţim victime ale deteriorării
morale şi să spunem: «Asta-i situaţia. Nu mai e nimic de făcut». Asta e aproape
adevărat, dar nu întru totul adevărat, căci, după cum ne spun voci mai înţelepte, în
orice clipă, oricât de tragică ar fi situaţia, se poate face totuşi ceva. Iar în ceea ce
priveşte teatrul, Brook spunea că ceea ce putem face este să nu lăsăm această artă
veche şi fragilă să fie ştearsă de pe harta lumii şi înlocuită cu un simbol atât de
familiar vieţii noastre, supermarketul.

De ce avem nevoie de teatru? Întrebarea (care era chiar titlul unui spectacol montat de
mine în anii ’90, în scurta perioadă cât am fost director la Teatrul Naţional) se referă
la ideal. Nu poți fi o fiinţă umană dacă nu ai ideal. Asta ne deosebeşte de animale.
Fiecare dintre noi are un ideal, dar ne e imposibil să-l punem în cuvinte şi, de altfel, s-
ar banaliza, şi-ar pierde intensitatea. În acelaşi timp nu poţi trăi doar din idealuri sau
doar din amintiri. (Lucrez de zeci de ani în teatru şi totuşi îmi spun: «Eşti la fel de bun
ca ultimul tău spectacol»). Trebuie să fii un om al timpului prezent. Exemplul este din
nou Hamlet. Tatăl îi dă ordin să omoare, dar «să ucizi fără să-ţi pătezi sufletul».
Dilema lui Hamlet: cum să fii sută la sută uman şi în acelaşi timp să omori?

Fiecare trăim zilnic un paradox: IDEALURI pe de o

parte, AJUSTĂRI ŞI COMPROMISURI pe de altă
parte. Noi azi ne tragem de şireturi cu Dumnezeu,
Hamlet însă nu îndrăznea să se bată pe umăr cu Tatăl
său.”      

INTERVIU Regizorul Andrei Șerban:

Opera în România - un fenomen
extraordinar de redus, de perimat și de
prăfuit
duminică, 10 Ian 2016, 12:08  •  Cultură
741 afişări

Regizorul Andrei Șerban a acordat un interviu AGERPRES în care vorbește despre

proiectele pe care le are la Opera ieșeană. În același timp, maestrul Andrei Șerban
subliniază că este nevoie de o "radicalizare", întrucât opera în România este "foarte
prăfuită".
AGERPRES: Sunteți un cetățean al lumii, dar observ că vă faceți timp să reveniți la
Iași și de fiecare dată pentru o nouă transpunere scenică. Până acum sunt trei. De ce
vă atrage Opera din Iași?
Andrei Șerban: Spiritul foarte prietenos, fără inhibiții, fără clișee, fără reguli de
conduită învechite. Acest spirit inovator, de aventură. Încercăm lucruri noi. Asta mă
atrage. Pentru asta sunt foarte bucuros să fiu aici.

AGERPRES: Care este rețeta excelenței? Artistul trebuie să fie într-o perpetuă
căutare? Cât de complex sau de simplu trebuie să fie un artist?
Andrei Șerban: Da, da. Este foarte greu să fie așa, pentru că e foarte incomod. E mult
mai plăcut să te liniștești, să spui că ai lucrat o viață întreagă și că de fapt știi ceva și
atunci te bazezi pe ceea ce știi. Poți să faci asta, mulți fac asta, dar în clipa în care faci
asta, începi să te stingi, începi să devii automat, să intri în clișee, să intri în lucruri pe
care le repeți și le repeți la infinit și nu descoperi nimic nou.

În operă, în muzică, în teatru trebuie să mergem spre ceva ce nu știm. De câte ori ne
bazăm pe ce știm, lucrul devine foarte banal și foarte plicticos și muribund. Când
încercăm chiar într-un sunet, într-o arie să încercăm ceva nou, ceva ce nu am încercat
niciodată, de a încerca imposibilul, de a încerca să atingem necunoscutul, atunci
lucrul devine misterios, interesant și vioi. Când te bazezi doar pe ceea ce știi, artistic
vorbind, duce spre mediocritate.

AGERPRES: Sunteți cunoscut pentru compozițiile regizorale pe marile scene ale

lumii. Ați transpus spectacole în 39 de țări. Cum se vede prin ochii dvs opera în
România?
Andrei Șerban: Opera în România este un fenomen extraordinar de redus, de perimat
și de prăfuit. Opera nu e prăfuită, e foarte prăfuită. Din păcate așa este! Din când în
când sunt mici încercări de a face operă care corespunde timpului în care trăim, dar
aceste încercări sunt foarte timide. Ar trebui o radicalizare mult, mult, mult mai
curajoasă a sistemului de opere din România. În lume e cu totul altceva. Mergi la
Opera din Viena, Paris, la New York, la Londra, de Germania nici nu mai spun, opera
se face foarte mult ca un fel de oglindă a ceea ce se întâmplă în viața publică, în
 Opera și muzica vorbesc despre noi,
lumea publică.
despre oamenii de acum, nu despre trecut,
despre istorie, ci despre azi.
AGERPRES: Cum se poate ajunge la o astfel de astfel de radicalizare, cum ajungem
la un "acum"?
Andrei Șerban: Arta trebuie să vorbească, să comunice spectatorului ceva în care el să
se recunoască, în care el să se vadă. Dacă
prezinți ceva care nu are
nicio legătură cu viața noastră, atunci rămâi într-un fel
de cadru cultural, istoric sau general, sau general, care te
atinge poate estetic, dar nu te atinge în îngrijorările,
dorințele, năzuințele pe care le ai. Sunt convins că arta
trebuie să vibreze azi.
AGERPRES: Pentru reușita unui spectacol de operă e importantă relația dintre
regizor și dirijor?
Andrei Șerban: Trebuie să fie o relație deschisă, în care regizorul trebuie să fie
sensibil la muzică, ceea ce nu întotdeauna se întâmplă. De obicei, regizorii din teatru,
când vin la operă, în lumea operei, îi interesează doar textul și doar relația dintre
personaje, ca și cum ar fi o piesă de teatru, și ignoră total muzica. Ceea ce nu e bine.
Dirijorul trebuie să fie pasionat de teatru, să nu-l intereseze doar muzica, să-l
intereseze relația dintre ce se întâmplă în orchestră, în partitură, cu ce se întâmplă pe
scenă, pentru că de fapt este vorba despre oameni care cântă ca și când ar fi în teatru,
dar cântă despre viață.

AGERPRES: Vorbeați de teatru. Sunteți și regizor de teatru. V-ar interesa o astfel de

transpunere scenic și la teatrul din Iași?
Andrei Șerban: Da, m-ar interesa, dar pentru asta trebuie să fiu invitat.

AGERPRES: Care vă sunt piesele de suflet?

Andrei Șerban: E foarte complicat... sunt multe. Dacă spun Cehov, Shakespeare și
Sofocle spun deja tot.

AGERPRES: Este vreo piesă de teatru sau spectacol de operă ori autor pe care nu ați
reușit să le regizați?
Andrei Șerban: Aș vrea să regizez poate toate operele lui Mozart. Am regizat doar
"Flautul fermecat". Aș vrea să le fac și pe celelalte, dacă mai am ocazia.

AGERPRES: Până acum, la Iași, ați transpus pe scena Operei spectacolele "Indiile
Galante", "Troienele", "Lucia di Lammemoor". Acum reveniți pentru a pregăti un alt
spectacol, "Văduva veselă", care va deschide stagiunea din 2016-2017.
Andrei Șerban: Așa va fi. Nu știu dacă va fi cea mai interesantă, dar cu siguranță va fi
cea mai controversată, pentru că această "Văduvă veselă" nu se întâmplă într-un timp
istoric, cum a fost scrisă acum peste 100 de ani. Se întâmplă azi, acum, aici. Deci,
într-un fel va fi un spectacol polemic, un fel de combinație de satiră politică despre
situația din România actuală, combinată, evident, cu povestea de dragoste, cu
romanța, cu tot ceea ce are superb în ea această poveste, care este universală, dar este
universală și foarte specifică momentului acesta.

AGERPRES: Ați lansat un album. Ce reprezintă el?

Andrei Șerban: Vorbesc despre operă, teatru, muzică și viață. Niște subiecte foarte
simple. Care este legătura dintre ele cu viața mea? Am lucrat și în operă, și în teatru
cam toată viața. Uneori aceste două arte se întâlnesc, uneori nu se întâlnesc. În carte
descriu în mai multe texte ce înseamnă regia de operă, diferența de regia de teatru,
fotografii realizate de Mihaela Marin la Opera din Paris, Opera din Viena, Opera din
Iași.

*** Regizorul Andrei Șerban a primit, sâmbătă seară, titlul de "Cetățean de Onoare al
Municipiului Iași". Distincția i-a fost înmânată marelui regizor Andrei Șerban pe
scena Teatrului Național "Vasile Alecsandri", în prezența a aproape 800 de persoane.
Cu această ocazie, artiștii Operei Naționale Române Iași au susținut spectacolul
"Lucia di Lammemoor", regizat de Andrei Șerban. Tot sâmbătă, regizorul și-a lansat
albumul bilingv "Regia de opera. Gânduri și imagini".

Născut în 1943, Andrei Șerban este unul dintre cei mai mari regizori din lume. Andrei
Șerban a fost atras încă de mic de lumea teatrului. Primul spectacol regizat a fost pe
când era elev în clasa a VII-a, următorul fiind în clasa a XI-a. Între 1961 și 1968 a
studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie. În 1969 a emigrat în SUA. El
a studiat, în Franța, cu renumitul regizor Peter Brook. În 1990, Șerban s-a întors în
România, fiind până în 1993 director al Teatrului Național din București. Din 1992
este profesor de teatru la Institutul de Arte al Universității Columbia. A regizat
spectacole de teatru și operă pe cele mai mari scene ale lumii, două dintre ele fiind
Opera Garnier din Paris, Metropolitan Opera din New York.

La Iași, Andrei Șerban a transpus pe scenă opera balet "Indiile Galante" — de

Philippe Rameau (2012), "Troienele" — de Euripide (2013), "Lucia di Lammemoor"
— de Gaetano Donizetti (2014). Andrei Șerban este un laureat al Galei Premiilor
Operelor Naționale, eveniment organizat de Opera Națională Română Iași.

AGERPRES/(A — autor: Daniela Malache, editor: Florin Marin)

Regizorul Andrei Șerban, cetățean de

onoare al Iașiului
duminică, 10 Ian 2016, 10:59  •  Cultură
514 afişări
Regizorul Andrei Șerban a primit, sâmbătă seară, titlul de "Cetățean de Onoare al
Municipiului", pe scena Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași, în prezența a
aproape 800 de persoane.

"Oferim titlul de "Cetățean de Onoare al Municipiului" celui care a adus atât de multe
lucruri frumoase pentru Iași și al cărui nume este de referință pentru cultura
internațională, mondială și, desigur, cea românească. Vă mulțumesc pentru că ați
acceptat acest titlu. Orașul nostru e onorat și vă rămâne recunoscător pentru că ați
acceptat să ne fiți Cetățean de Onoare", a spus primarul interimar Mihai Chirica cu
ocazia decernării titlului.

Regizorul Andrei Șerban a declarat că este emoționat să primească o astfel de

distincție.

"Asta dovedește că este un teren fertil. Știm că de obicei acest titlu de Cetățean de
Onoare vine cu o bucată de pământ. Această medalie fiind luată, sper ca pământul să
fie în domeniul artei. De fapt, deși nu par, am 17 ani și am încă foarte multe de
învățat", le-a spus Andrei Șerban celor câteva sute de persoane aflate în Sala Mare a
Teatrului Național "Vasile Alecsandri".

Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a mulțumit, prin intermediul unui mesaj video,
"cetățeanului de onoare al Iașiului" și "cetățeanului lumii" Andrei Șerban "pentru că
ne oferă cunoașterea unei alte lumi".

"E frumos când un oraș onorează un artist mare prin momente în care orașul își
manifestă public admirația și recunoștința. Numai că în cazul cetățeanului Andrei
Șerban lucrurile nu sunt atât de simple. Andrei Șerban este de câteva decenii cetățean
al lumii. Pentru Andrei Șerban, lumea întreagă este un oraș uriaș în care New York,
Paris, Viena, Budapesta, Tokyo sunt ca niște cartiere în care sunt săli de spectacol
care au nevoie de cetățeanul Andrei Șerban. Pentru Andrei Șerban, lumea întreagă e o
scenă și singura limbă acceptată e cea a adevărului artistic", a spus ministrul Culturii,
Vlad Alexandrescu.

El i-a mulțumit și în calitate de spectator regizorului Andrei Șerban, pentru că

"poposește din când în când în cartierele Iași, București, Cluj, Sibiu și alte cartiere
din orașul universal în care trăiește" și pentru că "a făcut să conteze ce limbă vorbește
un actor român pe o scenă din România, atâta vreme cât vorbește limba teatrului
bun".

Andrei Șerban a venit de la New York la Iași pentru a transpune, alături de artiștii
Operei Naționale Române Iași, spectacole precum "Indiile galante" de Jean-Philippe
Rameau, "Troienele" de Euripide, "Lucia di Lammermoor", care au mai fost jucate pe
mari scene ale lumii.

Tot sâmbătă, Andrei Șerban și-a lansat albumul bilingv, român-englez, "Regia de
operă. Gânduri și imagini". Semnat alături de Mihaela Marin, albumul cuprinde
fotografii din spectacole și note de lucru ale marelui regizor.

AGERPRES/(A — autor: Daniela Malache, editor: Florin Marin)