Sunteți pe pagina 1din 3

Dialoguri independente

Iulia Cristescu: „Numele mici de acum, vor fi stelele mari de mâine!”

Este tânără, este rebelă, independentă, frumoasă, talentată, hotărâtă să se afirme și să


devină un nume pe scena teatrală românească și independentă. A jucat la Teatrul „Tony
Bulandra” din Târgoviște, a fost actriță a Teatrului „Fani Tardini” din Galați (de unde, de
altfel, și este) și a Teatrului Masca din București. Acum derulează un proiect extrem de
interesant la Teatrul Luni de la Green Hours (proiect despre care puteți citi în acest
interviu dar și într-o cronică făcută deja de mine). Doamnelor și domnilor, permiteți-mi să
o prezint pe Iulia Cristescu. Astăzi, într-un dialog indepedent.

Tudor Sicomaș: Ca de obicei, încep prin a te ruga să ne povestești câte ceva despre
parcursul tău artistic de până acum.
Iulia Cristescu: Păi, în linii mari, am debutat la Târgoviște, cu un text foarte drag mie: Crize
(sau altă poveste de dragoste) de Mihai Ignat. Am stat 2 ani acolo angajată nedeterminat
( ceea ce a devenit o raritate în ziua de azi pentru un tânăr actor român), apoi am demisionat
după vreo 2 ani. Nu m-am putut adapta orașului, am simțit că pur și simplu nu pot trăi o viață
acolo, așa că în 2009 am demisionat. Am plecat apoi în teatrul gălățean unde am stat 4 ani.
Am plecat și de acolo și am revenit în București, lucrând în televiziune în paralel.
T.S.: Iulia, ai trecut prin teatre de stat. Spune-ne, te rog, câte ceva despre fiecare experiență
în parte.
I.C.: Fiecare experiență a fost o învățătură! Unele au fost bune, unele frumoase, unele mai
puțin frumoase, am trăit în perioada asta cât 10, am ars cât 100, am fumat personaje cât pentru
alte 3 vieți, ca în definitiv să înțeleg că fiecare își are locul lui, și mai mult decât atât: că
fiecare în viața asta are ceea ce merită!
T.S.: Poți să ne zugrăvești, într-o manieră personală, diferențele pe care le simți tu sau pe
care le-ai observat de-a lungul carierei tale între teatrul de stat și cel independent.
I.C.: Diferențe sunt și nu sunt. În definitiv, teatrul se face cu oameni și, vorba lui Cehov „fără
oameni nu poți trăi”, indiferent că-s buni, că-s răi. Teatrele de stat au devenit o cloacă
mustitoare, fiecare cu mizeria specifică și directori ce-și îmbuibă burțile, își adună gășculițele
de actorași lingușitori, ca oameni de bază, iar de restul actorilor uită. Se uită inclusiv pe ei și
de unde au plecat, crezând că ceea ce fac, fac bine și asta îi face un soi de martiri pe altarul
Thaliei și trebuie să te comporți cu ei și gășculița de actorași ca și cu un soi de semizei! Nici
vorbă! Abia când își termină mandatele revin la realitate! Vai, ce am făcut?!? Ce ai făcut? S-a
urcat scroafa în copac, asta ai făcut!
În teatrul independent ai libertate, faci ce vrei, când vrei, cum vrei, cu cine vrei. Eu personal
consider că acesta este viitorul și locul în care găsești teatrul adevărat. Oricât ar fi de greu,
căci e teribil; să fim serioși, de aceea e independent că este teribil de greu, însă tocmai asta îl
face atât de frumos!
T.S.: Iată, am aflat mai devreme că Iulia Cristescu a făcut și televiziune. Povestește-ne câte
ceva din culisele acestei fascinante lumi.
I.C.: Fac in continuare. Televiziunea este fabuloasă, fascinantă. Dacă o faci cu pasiune îți
aduce nenumărate satisfacții și împliniri. Pentru mine, televiziunea națională rămâne sfântă!
Cei mai profesioniști și minunați oameni! Mai aud voci sinistre prin stânga și prin dreapta
care înjură TVR-ul, însă, la fel, e ceva de genul: vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt
acri; și nici lumea nu prea mai știe ce e calitatea. Dacă-ți informezi opinia publică cu circ și
pâine de dimineață până seara, în fiecare zi, aia normal că asta vrea și nu mai discerne ce e
calitatea. Eu sunt pe „old school” și tot ce e „old school” e „good”!
T.S.: Crezi că televiziunea a împiedicat sau împiedică ori va împiedica dezvoltarea unui nou
public de teatru?
I.C.: Nici gând! Televiziunea nu are nicio treabă cu teatrul. Rolul ei nu e acela de a
culturaliza, ci de a informa. Dacă vrei cultură, te duci la bibliotecă, citești o carte, mergi la
teatru, operă, balet etc.
T.S.: Nu de foarte mult timp, ai un proiect („Ghici cine intră pe fereastră”, după Pierre
Sauvil) care se joacă la Teatrul Luni de la Green Hours. De ce ai ales textul lui Pierre
Sauvil? Crezi că mai spune ceva publicului de azi?
I.C.: Cred cu tărie că orice partitură, indiferent cum ar fi, are ceva de spus. De ce Pierre
Sauvil? Pentru că e una din nebuniile mele mai vechi, pentru că vreau altceva, pentru că e
primul din seria proiectelor/producțiilor mele și pentru că vreau să aduc în atenția publicului
partiturile unor autori mai puțin cunoscuți la noi. Să îmbin contemporanul cu texte clasice, de
teatru vechi.

În textul adaptat de mine, se aduce în atenție o situație valabilă oricând: a abandonului, a


maternității, poate fi reînvățată maternitatea și după 18-20 ani? E destul de catchy?
T.S.: Eu cred că este! Pentru că semnezi și adaptarea și producția spectacolului, permite-mi
să te întreb - care parte a teatrului independent e mai solicitantă? Dramatizarea unui text,
alegerea lui, producția unui spectacol sau jocul actoricesc propriu-zis?
I.C.: Wow. Totul! E un cumul de factori care la final, trebuie să mărturisesc, m-au făcut să cad
lată psihic. E mai mult decât solicitant. Însă eu pentru asta trăiesc! Când îmi văd proiectul
realizat, îmi văd copilul crescând! Asta e bucuria mea. Iar în viitorul apropiat se va întâmpla și
propriul teatru. Va veni și ziua aceea. Și când va veni n-aș vrea să văd pe nimeni din cei care
nu au avut încredere în mine sau m-au arătat cu degetul, ciorchine ipocritic în jurul meu.
Mi-a venit acum în minte o scenă fabuloasă din viața mea care poate fi ușor luată drept o
fabulă. Eram mai tânără și lucram la o revistă, iar un ilustru domn patron și specialist în
marketing, mă invită la dumnealui în birou și-mi arăta pe un banner niște cuvinte înșirate cu
cariocă verde! N-am să uit niciodată! (râde) Scria așa: „Nu căuta scuze pentru eșecul tău!!”.
Pilda e că, în definitiv era eșecul lui, iar în viața asta trebuie să ai mare grijă cum te comporți
cu oricine: de la angajat la coleg; de la gunoier la camerist; de la femeie de serviciu la portar.
Nu știi niciodată cine e omul de lângă tine și ce zace în el! E o linie fină care te face să eșuezi
lamentabil.
T.S.: În final, te rog să le transmiți o idee personală iubitorilor de teatru din București și nu
numai.
I.C.: Să ia bine aminte: numele mici de acum, vor fi stelele mari de mâine!