Formula AS > Anul 2014 > Numarul 1102 > Lumea romaneasca

IOANA PAVELESCU - "Locuiesc de 20 de ani

la New York, dar sunt fericită când sunt
acasă, printre ai mei"
Silvia Kerim
Salonul cu celebrități

- Dragă Ioana, am dorit de mai multă vreme să fac posibilă o întâlnire a ta - prin paginile
revistei noastre - cu mai tinerii ei cititori. Ai o biografie tu­multuoasă, care merită cunoscută
integral. Dar să începem cu ultimul eveniment din viața ta: pre­miul obținut la "Festivalul de
film inde­pen­dent" de la New York. Mii de felicitări și un coș imaginar de flori...

- Acest festival este foarte important și foarte în­dră­git de către new yorkezi. Anul trecut au
participat la el peste 150 de filme americane, ca și din multe alte țări ale lumii. Marele juriu
a fost cel ce a acordat pre­miile, dar la fel de importante au fost și premiile pu­blicului. Să fii
premiat de un astfel de juriu este ceva foar­te important în cariera unui actor. Îi sunt foarte
recunoscătoare. Rolul pentru care am luat "Premiul de interpretare" este cel din filmul lui
Andrei Zincă, "Puzzle" - o producție "Castel Film"...

- Despre ce este vorba în filmul vostru?

- Despre o iubire puternică, o iubire inaccesibilă... un subiect "gras", trebuie să recunoști!

Desigur, m-a bucu­rat să joc în filmul lui Zincă, dar reîntâlnirea mea, prilejuită de acest film,
cu Dan Nuțu, m-a bucurat și m-a emoționat în mod deosebit. Am constatat astfel că Dan a
rămas același actor "bântuit" și neliniștit și care, cât timp a fost în țară, făcea ravagii - după
cum știi - în teatrul și în filmul românesc. Dan a rămas același artist dedicat muncii pe
platou, generos, îndrăgostit de meseria lui, sursă de inspirație permanentă pentru cei din
jurul său. Partenere de replică mi-au fost Că­tălina Mustață, care a făcut un rol "bi­ju­terie",
după cum se spune, și Tünde Skovran, frumoasa ac­tri­ță de la Teatrul Maghiar din Cluj, care
a și debutat în acest film.

- Ai plecat de mulți ani din țară. Practic, faci naveta între București și New York, orașul tău de
adopție. Sunt încredințată că nu numai tânăra generație ar dori să afle cât mai multe despre
tine, ci și spectatorii rămași aca­să, cei care te-au admirat de-a lungul tim­pu­lui, în spectacole
de teatru și în filme. Așa­dar, hai să povestim despre mediul aparte în care ai crescut, despre
familia ta, despre ma­ma ta, ex­traordinara actriță Corina Cons­tan­tinescu, despre ta­tăl tău,
minunatul medic de copii, Mihai Pavelescu.

- Familia mea a fost pentru mine o bi­ne­cuvântare și un noroc. Iar "mediul"? Nu-i puțin
lucru să îl ai la masa de prânz pe Petre Țuțea. Din 1964, când a ieșit din puș­cărie, și până în
1983, nea Petrache, cum îi spu­neam noi, fratele meu și cu mine, la ora 12 fix intra pe ușă și
mai pleca după câteva ore. Hrănit cu bunătăți de bunica mea, începea să poves­tească
pentru cei care erau atunci acasă ori la masă. Mama sau tata, cu programul lor ne­re­gulat,
apăreau adesea mult mai târziu, dar el îi aș­tepta întotdeauna. Momentele alea de grație nu
le voi uita niciodată. Erau zile sau seri în care se strângeau, pe lângă Petre Țuțea, unchii
mei, vio­­lo­nistul Mihai Constantinescu, pictorul Paul Ghe­rasim, Victor Pavelescu, filosof și
poet eru­dit de mare rafinament, ca și mătușa mea, Steliana Ghe­rasim; apoi ve­neau marea
regizoare Marietta Sadova, Ale­xan­dru Pa­leologu, Arșavir Acterian, Puiu Cotruș - ne­potul
poetului Aron Cotruș, Mircea Horia Si­mio­nescu, Costache Olă­reanu, Puiu Tonitza (fiul ma­-
relui pic­tor), Adela Petrescu, fa­milia Enă­­ceanu și alții. Discu­țiile se în­cingeau, su­biectele al­-
ternau, iar noi, copiii, îi ascultam cu gu­ra căs­ca­tă și cu urechile ascuțite. Un tip ex­traordinar
a fost un­chiul meu, fratele mamei mele, violo­nistul Mihai Cons­tan­tinescu. El știa pe
dinafară po­eziile lui Radu Gyr, "scă­pate" din puș­cărie, nu știu prin ce căi, și ni le recita
adesea. Mama le învățase pe de rost. Des­­pre ele, noi, copiii, am aflat mult mai târ­ziu. Prin
anii '80, eu am prins cu­­raj și le-am transcris. Le păstrez și azi, așa cum mi le-a dictat mama
atunci. La noi acasă se organizau și seri de poezie. În astfel de ocazii, mama recita din Emi­-
nescu, din Blaga, din Arghezi, din Ion Barbu. Ni­cio­dată n-am mai auzit o ast­fel de noblețe a
rostirii. Știa pe de rost toate "Scrisorile" lui Emi­nes­­cu, "Lu­cea­fărul", "Doina". Cred că ar fi
putut ține un recital care să du­reze ore în șir, și tot n-ar fi ter­minat cu poe­zii­le poeților ro­-
mâni, de la Văcă­rești până la Ște­fan Augustin Doinaș! Tot la noi se organizau și "serate mu­-
zi­cale", prilej cu care, unchiul meu, Mihai Cons­tantinescu, ne în­cânta cu armonii de Bach,
Beethoven, Vivaldi... Din ca­uza oamenilor mari printre care am crescut, nu mi-a plăcut
niciodată să merg la petreceri cu copii, sau mai târziu, cu tineri de vârsta mea. Dez­voltându-
ne într-o astfel de atmos­feră, ocro­tiți de astfel de armonii, de atâ­tea energii pozitive, noi,
copiii, am fost scutiți de bâjbâieli și nesiguranțe. Am știut dintot­deauna că tot ce am aflat și
învățat a fost bun și ade­vărat și drept. Modelele noastre se aflau acolo, pe ca­napea, lângă
noi, ori pe câte un fotoliu. Da, am co­pi­lărit pe lângă mari valori culturale.

- N-ai spus nimic despre tatăl tău...

- Tatăl meu, minunatul și genialul - zic eu - medic pe­diatru, Mihai Pavelescu, a fost devotat
copiilor bol­navi pe care i-a îngrijit de-a lungul întregii sale vieți. Era așteptat mereu cu
emoție și cu speranță de mamele speriate. A fost un pasionat al me­seriei lui. Nu a refuzat
niciodată o che­mare, la nicio oră și în nicio casă, oricât de departe se afla, și nu de pu­ține
ori, la plecarea de la bolnavi, lăsa bani de me­di­camente, când simțea că e nevo­ie. Ha­rul lui
de a pune diag­nos­tice exac­te îi crease un anumit renume, care l-a scăpat de multe din­tre
pro­blemele do­sarului său "greu". Și acum, după atâta amar de timp mai sunt oa­meni, și nu
puțini, care își aduc aminte de el. Oa­meni cărora ta­tăl meu le-a sal­vat viața. A fost cel mai
bun și mai iubi­tor părinte, pe care orice copil și l-ar fi putut dori! Tata s-a stins pe 31 ia­-
nuarie, în ziua Doc­torilor Fără de Ar­ginți, în anul 1987. La înmor­mântarea lui, într-o
biserică sufocată de oameni, poetul Ioan Ale­xan­dru i-a pomenit harul și devo­ta­mentul pen­-
tru copii, așa cum numai un suflet ales ca cel al acestui scriitor atât de special a pu­tut-o
face... Din păcate, vor­bim des­pre o lume care s-a dus, un mod de a trăi și a gândi care
dispare pe zi ce trece. De la o vreme, avem par­te, din ce în ce mai mult, de vul­ga­ri­tate în
gân­dire, în ma­nifes­tări, în vorbire. După pă­rerea mea, Teatrul suferă cel mai mult din
pricina aces­tei tendințe. În Teatru, nimic nu trebuie să fie vul­gar! Tea­trul ar tre­bui să ră­-
mână așa cum a fost din­tot­dea­una, adică o instanță cul­tu­­rală. Uite, îmi aduc aminte ce-mi
spunea Marietta Sa­dova (care era nașa mea de botez, îm­pre­ună cu Fanny Re­breanu, soția
marelui scriitor - ei fu­seseră și nașii părinților mei), pe când eram mică. Aflând că țineam
morțiș să mă fac actriță, ea obișnuia să repete: "Puiule, ai grijă de sufletul tău! Nu aduci pe
scenă decât ceea ce porți în suflet! Păstrează-ți sufletul curat"...

"Acasă, la Teatrul Mic"

- Mică de tot, mergeai des la teatru?

- Da, și zilele în care mergeam cu mama la teatru erau adevărate sărbători pentru mine! M-
am aflat de foarte mică printre colegii și colegele mamei mele. Îi iubeam și îi admiram. Uite,
de pildă, Tatiana Iekel are un loc foarte luminos în sufletul meu. Ea fă­cea parte din familia
noastră, împreună cu soțul ei de atunci, Flo­­rin Piersic. O altă pri­etenă deosebit de pre­țioasă
a mamei mele a fost Olga Tu­do­ra­che, de care mă leagă multe și pe care o iubesc în mod
special. Când am crescut ceva mai ma­re, mă duceam la teatru după școală. La drept
vorbind, am crescut în teatru. În "Teatrul Mic". "Teatrul Mic" e ca­sa mea. Eram prea co­­pil în
vremea în care mama re­pur­ta un suc­ces extraordinar în spec­ta­colul cu "Nora", de Ibsen, în
care juca, bineînțeles, ro­lul titular. Spec­ta­colul ăsta s-a jucat cu casa închisă timp de opt sta­-
giuni. În ale sale "Cronicile Opti­mis­tului" din re­vista "Contemporanul", George Că­linescu i-a
dedicat ma­mei mele un capitol întreg. Tudor Ar­ghezi, care a venit și el la spectacol, i-a dat o
dedi­cație pe program în care o asemuia cu Eleonora Duse, și încheia cu "Să-i per­mită lui
Tudor Arghezi să-i să­rute mâinile emo­ționat". Ei bine, o actriță de această va­loare a trăit in­-
tens pe scenă până la vârsta de 50 de ani, când regimul comunist a pen­­sionat-o. Cu "do­­-
sarul" pe care îl avea și cu carac­terul ei curat și ne­pă­tat, e de mi­rare că a fost lăsată să joace
atâta timp! Și totuși, mama a suferit enorm din cauza aces­tei "smulgeri". A rămas ne­con­-
solată până la sfârșitul zilelor ei. Numele mamei mele, Corina Cons­tan­ti­nescu, se află înscris
la Sighet, pe lista victimelor co­munismului. Mama a murit în anul 2008...

- Ai doi copii. Au moștenit, și ei, patima teatrului, prezentă în casa voastră?

- Copiii mei, Ionuț și Maria, au crescut și ei în această atmosferă artistică. Amândoi sunt
talentați în domeniul artelor. Ionuț a studiat regia de film și s-a de­finit deja, după cum spun
cunoscătorii, ca un talent special și viguros. Nimic din vulgaritatea din jur nu-l atinge.
Lumea lui este cea a poveștilor în care a cres­cut, povești despre oameni adevărați, puternici
și no­bili - aristocrați ai sufletului - așa cum este și el. Ma­ria, talentată încă din copilărie la
pictură, a fost con­siderată de un­chiul meu, pictorul Paul Ghe­rasim, ca având har ade­vă­rat.
El a și îndrumat-o să facă Li­ceul "Tonitza". Maria s-a evi­dențiat și printre colegii ei de la Par­-
sons-School of Design din New York, fiind foar­te apre­ciată de profesori. Acum este o crea­-
toare de modă cu­nos­cută. Sunt foarte mândră de copiii mei! O iubesc și pe Si­mina, so­ția lui
Ionuț, pe care eu o con­sider tot co­pilul meu. Sunt foar­te mân­dră și de ea, cum este ca om, ca
mamă. Și sunt la fel de fericită pentru copiii lor, nepoții mei, Sarah și Levyn. La un loc, ei
sunt tot ce am mai scump pe lumea asta.

- E momentul să vorbim des­­pre tine, absolventă a IATC, la clasa lui Ion Co­jar. Care sunt
spectacolele de care te-ai legat sufle­tește pentru tot­deauna?

- Cred că două au fost pen­tru mine cele mai im­portante. Primul, "Copiii lui Kennedy", în
regia lui Dra­goș Galgoțiu, alături de unii din cei mai importanți actori ai teatrului ro­-
mânesc: Tatiana Iekel, Rodica Ta­palagă, Ștefan Iordache, Di­nu Manolache, Papil Pan­duru.
Nu am să uit cât de inspi­rați eram cu toții în tim­pul repeti­ții­lor și ce atmosferă specială a
creat la lucru Dragoș Gal­goțiu. Un alt spectacol este "Maestrul și Marga­reta", în re­gia
Cătălinei Buzoianu. Ea ne-a în­dru­mat cu har într-o muncă ce ne-a marcat pe toți. Ștefan
Iordache era Ma­estrul, Vali Seciu - Margareta, Woland - Dan Con­durache, realizând o
performanță fără pre­cedent. Eu eram Hella, făceam parte din echipa dra­cilor care ve­neau
pe pământ să smintească lumea. Nu voi uita ni­cio­dată ce am învățat eu atunci de la Mi­riam
Ră­du­canu, care s-a ocupat de mișcarea scenică. M-a definit în structura mea interioară și
mi-a dezvol­tat mijloacele scenice. Îi mulțumesc și azi. Îmbrăcată de Lia Manțoc (după
părerea mea ea, cel mai rafinat și talentat sce­nograf de costume de teatru din țară), cu
machiajul pe ca­re mi-l făcuse tot ea, rolul meu a că­pătat o dimen­siu­ne specială și m-a ajutat
enorm, în felul în care l-am cre­at. Lia are acest dar unic de a crea per­sonaje din costum.
Chiar dacă stau pe umeraș, cos­tumele ei sunt vii și spun ceva.

Un dar al destinului: Andrei Șerban

- A urmat o scurtă pauză americană, după care ai revenit...

- Da, în 1992 am plecat din țară în Sta­tele Unite. Am revenit în 2003, la invitația lui Dinu
Săraru, pe-atunci director al Teatrului Național din Bucu­rești. Mi-a propus să joc "Anna Ka­-
renina", în regia Alicei Barb. A fost un rol pe care l-am iu­bit foarte mult. În 2008, a avut loc
întâl­nirea cea mai importantă pentru mine, ca om și ca actor. Cea cu Andrei Șerban. De
atunci văd altfel tea­trul, viața și pe mine. Taina pe care o des­co­peră actorul în el însuși,
atunci când lu­crea­ză cu Andrei, o va purta în celulele lui pretu­tin­deni. Andrei Șer­ban este
un vrăjitor, care, așa cum spune Geor­ge Banu, are puterea de a vrăji, dar care se și lasă
vrăjit la rândul lui, de actor. Schim­bul ăsta pe care el îl întreține și dezvoltă în tim­pul re­pe­-
tițiilor îl face pe actor să se re­inventeze în­truna, să se re­des­co­pere, să tră­iască stări pe ca­re
nu le-a cunoscut nicio­dată! Eu nu am lucrat niciodată în felul ăsta cu niciun alt regizor. Și
cred că asta se datorează faptului că Andrei Șerban este în per­manență în căutare, într-o
luptă cu el însuși și cu noi, pentru a ne face să ne întrebăm, chiar și atunci când avem
impresia că am găsit ceva, dacă nu mai e ceva în plus de descoperit. Acest om, alintat în
Statele Unite, vine aici, în țara lui, printre oamenii de teatru cărora el se simte dator să le
dăruiască ce are mai bun și mai im­portant în el. Vine de câte ori este chemat. Îl intere­sează
ce se întâmplă cu actorul român, cu teatrul ro­mâ­nesc, se im­plică. Nu pen­tru glorie vi­ne el
aici, el deja o are de mult, și nici nu-l prea in­teresează. El vine să ne împăr­tă­șească lumile
lui, să ne im­pli­ce în procesul lui de cău­tare.

- Te-am admirat în primăvară la premiera cu spectacolul "Zelda", de la Teatrul Foarte Mic.

- A fost pentru mi­ne o întâlnire impor­tan­tă cu re­gi­zoarea Li­ana Ce­ter­chi. Prietenia noas­tră,
veche și trai­nică, a ajutat și motivat într-un fel spe­cial mun­ca noas­tră. Liana este o re­-
gizoare foarte talen­tată, cu o gân­dire ana­litică și ra­finată, care merge pe fi­rul psi­ho­logic al
per­so­na­ju­lui, îmbogă­țin­du-l. A fost o muncă din care am câștigat mult și pen­tru asta îi mul­-
țu­mesc.

Pe Broadway

- Vorbește-ne un pic despre Ame­­rica "ta". Despre studiile de tea­tru de acolo...

- Sunt cetățean ame­­rican de 9 ani. Când mă duc dincolo de Ocean, lo­cuiesc la New York. Din
anul 2000 până în 2002, am urmat cursurile de ac­torie pentru actori pro­­fesioniști de la fai­-
mosul "Lee Strassberg Insti­tute". Am absol­vit cu calificativ ma­xim. Am avut profesori foar­­te
buni, printre ca­re și pe Anna Stras­sberg, ultima soție a lui Lee Strassberg. Acolo a studiat și
sublima Marilyn Monroe. La New York am jucat pe "Off Broadway" și la "Lin­coln Center". Pe
"Off Broad­way" se în­tâmplă cele mai in­te­re­sante spec­­tacole de teatru. Acolo vezi tea­trul de
avangardă. Re­gizori tineri, efer­ves­cen­ță artistică molip­si­toa­re, o energie explozivă, un
climat anume, creat de profe­sio­na­lism ex­trem și pasiune seducătoare de teatru. Pe
Broadway sunt musica­lu­ri și unele specta­cole cu mari vedete. În rest, lumea ac­torilor este la
fel ca pretutindeni. Și totuși, după pă­re­rea mea, actorii americani au ceva în plus. Acest
"ceva în plus" le vine de la faptul că ei muncesc în­tr-un ritm nebun toată viața. Acolo, dacă
reușești, ești pro­pulsat cu o forță care îți taie res­pi­rația! Puterea pe care o capeți este
amețitoare. Într-o zi, am stat de vor­bă cu Harvey Keitel, în livingul casei lui din Ma­libu. Dia­-
lo­gul a fost atât de deschis și de cald, de parcă am fi fost niște prie­teni vechi, care se întâl­-
nesc după mulți ani. Am aflat cu acest prilej că are stră­moși români. Ne-am mai în­tâl­nit de
câteva ori de atunci și de fiecare dată mi-a lă­sat aceeași impresie de căldură și fru­mu­sețe
sufle­tească. Când îi spui unui actor american că și tu ești actor, atunci se schimbă privirea
iar atenția lui este cu­cerită. Sunt minunați și atât de adevărați actorii ame­ri­cani!

- Și când nu joci, ce faci? După cum arăți, faci mult sport. Ții o dietă anume?

- Când nu joc, citesc, scriu, fac yoga, fac sport! Se și vede, cum bine spui! Și mai văd filme la
cinema sau la televizor. Nu țin dietă, mă înfometez, pur și simplu, dar se pare că am ajuns
la performanța că nu-mi mai pasă că mi-e foame!

- Cum este strada la New York? Cum sunt oa­me­nii? Cum este viața ta când ești acolo?

- New York-ul este, după părerea mea, cel mai frumos oraș din lume. Nu vorbesc doar des­-
pre clădiri, despre arhitectura orașului, care mie îmi place foarte mult, dar și de oameni,
acea parte vie a orașului. Sunt ca nicăieri în altă parte. Și din această cauză, calitatea vieții
la New York es­te unică. Parisul este fru­mos și încărcat de istorie, Ro­ma este începutul
Europei și se simte asta când mergi pe străzi, dar oameni ca la New York, prie­tenoși, ca la
New York, nu întâlnești în nicio altă parte a lu­mii. Și totuși, sunt fericită când sunt Acasă. Cu
ai mei, prin­tre români!

- Acest du-te vino al tău dintre New York și Bucu­rești înseamnă un rost în viață sau este, mai
degrabă, o fugă de sine? O neliniște sufle­teas­că?

- New York și București sunt locurile mele de suflet și un dat al vieții mele. Mă împlinesc în
feluri diferite trăind și acolo și aici. Neliniștită aș fi dacă unul din locurile astea nu ar mai
exista.

- La vârsta maturității mai ai vise de dra­goste? În afară de profesie și familie din ce îți tragi
bucu­ri­i­le?

- Vârsta maturității, nu o cunosc încă și nu știu dacă am s-o împlinesc vreodată! Visul des­pre
Făt Fru­mos trebuie să existe nestins în sufletul fiecărei femei...

Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este
interzisa fara acordul nostru scris. Copyright © 1998-2014 Formula AS. Toate drepturile
rezervate.