Pentru a marca sărbătorirea Zilei Culturii Naţionale, Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizaţia

Levantului, în colaborare cu Asociaţia „Prietenii lui Panait Istrati” și Asociaţia „Lingua Economica” propune, prin
specificul său, o incursiune în seducătorul univers levantin al scriitorului român Panait Istrati, dincolo de exegeza
literară consacrată.

Vocaţia levantină, de „ciulin desrădăcinat”, a acestui „pelerin al inimii”, născut în cosmopolitul port dunărean Brăila
în 1884, a fost foarte bine surprinsă de către prietenul său, Nikos Kazantzakis, care l-a menţionat în romanul „Zorba
Grecul”. Panait Istrati, în vinele căruia curgea sângele kefalonit, și-a părăsit mama la 22 ani, pentru a începe un
adevărat vagabondaj în lumea largă. A călătorit în 12 ţări, printre care Egipt, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Franţa,
Italia și Elveţia, ducând nu de puţine ori o existenţă precară, la limita subzistenţei, bucurându-se cu voluptate de
toate bucuriile și amărăciunile unei vieţi de om liber. În aceste spaţii a auzit și istoriile orientale și poveștile Halimei,
care i-au servit ulterior drept inspiraţie pentru operele din ciclul „Adrian Zografi”. „Chira Chiralina”, „Codin”,
„Mihail”, „În lumea Mediteranei”, traduse în aproape treizeci de limbi, sunt mărturii ale fascinaţiei faţă de
civilizaţiile levantine, imortalizate în pagini pline de umanism.

În acest cadru insolit și exotic de „lume largă” se desfășoară drama și tribulaţiile unor personaje pătimașe, aflate
adesea la marginea societăţii: români, greci, turci, egipteni, arabi sau evrei. În ciuda renumelui internaţional și a
succesului francofon de care s-a bucurat, Panait Istrati și-a revendicat dintotdeauna în scrierile sale rădăcinile
naţionale: „Oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă
vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida.”

00:00

„Nu este o întâmplare faptul că, timp de peste 20 de ani, „Moţu” Pittiş a fost interpretul ideal al lui Panait Istrati în
dramatizările radiofonice. Auzindu-i într-o zi vocea la Radio, Margareta Istrati, soţia scriitorului, a spus:
„Seamănă incredibil de bine la glas cu regretatul meu soţ!”. De atunci, de-a lungul timpului, această remarcă a
pecetluit calitatea de „senator de drept" a lui Florian Pittiş pentru interpretarea rolului Panait Istrati. Fonoteca
Radiodifuziunii Române şi Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati din România deţin zeci de ore de înregistrări ale
acestui tandem cu mare valoare documentară. Ele au fost realizate prin eforturile Programului III Radio, condus
de Sofia Şincan şi Eduard Jurist. Materializarea proiectului a avut loc datorită muncii unei scenariste, Camelia
Stănescu, şi a unui regizor de excepţie – Cristian Munteanu. Astfel încât acum, când Florian Pittiş a părăsit lumea
fizică, vocea sa împrumutată lui Panait va putea fi prezentă, oricând va fi convocată.”

Dan Ursuleanu, scriitor și jurnalist, Radio România

Geo Tuică, realizator TV:
„Panait Istrati – sentimentul fraternității”:
„În 1996, am plecat să filmăm la Galaţi, unde era o comunitate elenă. Pe drum, colega mea Stanca Ciobanu îmi
întinde niște hârtii și-mi zice: “Citește asta până ajungem acolo”. Le iau și le răsfoiesc: Panait Istrati!

„Ce avem noi cu Panait Istrati, întreb, că noi mergem la Galaţi?” Am trecut, însă, prin Brăila, unde există o altă
comunitate de greci, ne-am oprit în curtea bisericii și acolo am întrebat dacă ne pot ajuta cu ceva pentru realizarea
unui film despre Panait Istrati. “Noi mai puţin, nu prea avem cu ce, dar duceţi-vă la Teatrul Naţional Maria Filotti.”

Acolo, la Teatru, întâmplarea a făcut să-mi găsesc un fost coleg de facultate, actor, care juca într-un spectacol chiar
rolul lui Panait Istrati. După bucuria revederii, i-am spus ce anume ne aduce acolo și a avut amabilitatea de a ne
pune la dispoziţie obiecte care au aparţinut scriitorului (ochelari, pălărie, costum).

Totodată, am avut noroc cu o familie care locuia pe strada Panait Istrati, la care am găsit tot ce aveam nevoie în
legătură cu oameni, clădiri vechi, meserii. Tot ce aveam nevoie pentru atmosfera Brăilei acelor vremuri.

Și acum, vă rog, să stingem luminile și să vedeţi ce a ieșit!”

Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului

de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantiului:
„Înțelegerea Celuilalt”
„Mă bucur că am ocazia să fiu aici. Sper că drumul pe care l-aţi făcut astăzi va fi numai primul dumneavoastră drum
către institutul nostru, pentru că, așa cum știţi, principala caracteristică a Levantului și a Orientului este
ospitalitatea.
Despre Panait Istrati voi expune câteva gânduri mai degrabă dezordonate, așa cum a fost viaţa lui, și sincere, așa
cum a fost opera lui. Cred că avem nevoie de această sinceritate, mai ales pentru a explica o parte din tema acestei
mese rotunde. Dacă despre Panait Istrati -scriitor levantin vorbește foarte bine opera lui, despre Panait Istrati -
scriitor român, prin care se înţelege scriitor naţional de multe ori, avem nevoie de această sinceritate. Prin scriitor
naţional românii înţeleg de obicei un scriitor care abordează temele naţiunii și identităţii naţionale. Avem nevoie de
această abordare astăzi, când identităţile naţionale sunt supuse unor presiuni. În același timp, însă, cred că trebuie
să o facem altfel, fără discursuri patriotarde.

Panait Istrati a trăit în sinceritate și a plătit preţul acestei extreme sincerităţi. Un scriitor naţional, care s-a exprimat
în cuvinte grele asupra României, prin modul în care a descris, la un moment dat, tarele permanente ale clasei
politice dintre cele două războaie mondiale. Dar elanul lui Panait Istrati atinge, până la un punct, și terorismul de
stat și regimul autoritar, care nu se întâmplase până în '35, când ne-a părăsit, dar care chiar avea să se întâmple
după aceea. Și cred că acesta este marele merit al scriitorilor. Precum păsările, ei simt undele electromagnetice care
vin înaintea undelor seismice. Ei simt cutremurele. Acesta este meritul pe care scriitorii, poeţii sensibili îl au și iată
de ce putem învăţa mai multe de la ei decât de la cei care scriu istoria adaptată prezentului în care trăiesc.

Empatia mea pentru Panait Istrati a plecat din câteva asemănări. Prima dintre ele este pasiunea pentru carte. Este o
pasiune specială, acea pasiune care te face să nu poţi să închei o zi până nu ai citit o carte și prin care să vezi, în
ultima plecare, regretul faţă de cărţile pe care nu le-ai mai putut citi. Panait Istrati avea această „nebunie a cărţii”.
Cea de-a doua este pasiunea călătoriilor, vine de undeva din interior și o simţi foarte năvalnic. Spre deosebire de
Panait Istrati, am crescut într-o familie fericită, dar îmi amintesc că eram gata să mă sui într-un tren fără bilet, să
merg la Constanţa, să încerc să mă strecor pe un vas și să plec undeva, să văd lumea. Comunismul se instaurase și au
fost mulţi cei care au plătit cu viaţa încercând pe uscat, pe Dunăre sau pe mare să iasă din această închisoare. Panait
Istrati a putut să călătorească, nu cum se întâmplă astăzi - fly ticket, credit card, all inclusive - și călătoriile lui au
fost plătite din greu, după cum toţi cei de aici știţi. Dar asta l-a făcut să cunoască viaţa, suferinţa, oamenii, așa cum
sunt ei. Opera lui aduce în memorie o lume care nu mai este: lumea Levantului, prelungită până la Nisa și apoi până
în Rusia. Această lume trăiește datorită lui Panait Istrati. A știut să vadă, a înţeles și a plătit.

Într-un bilanţ al elitelor intelectuale europene dintre cele două războaie mondiale și după cel de-al Doilea Război
Mondial, Panait Istrati ocupă un loc aproape singular. Mai ales când elita intelectuală a Franţei, a Italiei, a Marei
Britanii vedea în utopia comunistă un rai, când Bernard Shaw și alţi mari scriitori au considerat că utopia comunistă
merita să fie sprijinită cu tot cu crimele ei, Panait Istrati a scris „Spovedania unui învins”.

În sfârșit, când vorbești despre Panait Istrati, nu poţi să nu vorbești despre prietenie. Această prietenie din Orient
are un sens special și, călătorind la rândul meu în Orient, am observat că până și în cel mai înalt protocol, există
această tendinţă: dacă oaspetele tău își dorește ceva, îi oferi imediat, indiferent de preţ. Și am învăţat foarte bine ce
nu trebuie să spui, ce nu trebuie să admiri, ca să nu te trezești cu această ospitalitate întinsă dincolo de limite.
Întâlnim asta și în România. La începutul anilor '90, Villages Roumaines sau Médecins Sans Frontières își exprimau
această nedumerire: Noi am venit să le aducem niște alimente unor oameni săraci și ne trezeam în faţa unor mese
întinse, bogate, nesfârșite... Le-am spus: Da, pentru că nu știţi ce s-a întâmplat înaintea vizitei. Ei au strâns din tot
ce aveau, au făcut sacrificii, pentru că, acolo, pe masa aceea, nu veneau niște bucate – acolo erau sufletul și bucuria
ca aţi venit să îi vedeţi. Acolo era bucuria că Occidentul se uită spre ei, că pot comunica după decenii de izolare. Am
întâlnit același lucru și în Macedonia. Javier Solana, secretarul general NATO, era în stânga mea și îmi spunea: Cu
cât ţara e mai săracă, cu atât masa e mai bogată. Erau nesfârșite feluri de mâncare. I-am replicat: Ca spaniol poţi
înţelege mai bine decât nemţii sau americanii, această formă prin care își pot exprima prietenia, iubirea, dorinţa.

Lui Panait Istrati dorinţa de prietenie nu i-a fost răsplătită de cele mai multe ori. Aceasta a dus și la gesturi extreme.
Nu vreau să fac comparaţii, dar la el totul era sincer. Nu suntem în cazul lui Emil Cioran: a creat o filosofie a
sinuciderii pe care nu a aplicat-o niciodată. A folosit-o ca pe o formulă de succes, cu mare rafinament. Un
rafinament al limbii pe care Panait Istrati nu l-a avut, motiv pentru care Iorga a încercat să-l desfiinţeze ca scriitor.
În schimb, Romain Rolland a înţeles forţa acestei sincerităţi, care devine literatură.

Revenind la prietenie, cu care Panait Istrati nu a fost răsplătit întotdeauna, închei spunând că, poate, noi am putea
acum să i-o oferim. A citi o carte înseamnă să desfiinţezi distanţele în spaţiu și timp. Poate citind cărţile lui Panait
Istrati, putem să-i oferim, peste timp, prietenia pe care nu a cunoscut-o.”

Andreea Grecu Ciupală, director general al Institutului de Studii

Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:
„Personajele istratiene între alegeri individuale și destin”
„Am să-mi permit să spun câteva cuvinte despre personajele lui Panait Istrati. Cel mai bun început ar fi cel din
filmul documentar prezentat de domnul Geo Tuică, unde el mărturisește că l-au interesat oamenii. Așa și este. Opera
lui este despre viaţă, sigur o viaţă tumultoasă, însuși scriitorul a fost un personaj de poveste. Operele lui nu fac decâr
să ne transpună, să ne povestească felul cum el și-a trăit propria viaţă în mod dramatic, pentru că nu este nimic
simplu în opera sa, cum nu este nimic simplu în viaţa autorului. Este o persoană cu adevărat controversată, dar care
și-a asumat până la capăt o carte a curajului, a libertăţii, și a demonstrat că oamenii nu au uneori spirit de
autoconservare. El nu l-a avut. Și nu l-au nici personajele lui pentru că în niciun moment ele nu fac rabat de la cartea
pe care o joacă, ele par să nu cunoască jocul de șah, ele par să cunoască numai decepţia fără control, reacţia fără o
oarecare judecată a priori.

Sunt personaje ale momentului, „acum și aici”, trăiesc clipa la modul cel mai dramatic pentru că nu sunt alte
variante de ieșire. De aceea spun că personajele sale nu au spirit de autoconservare, instinctul acesta de
supravieţuire la ele se manifestă prin reacţii pe care noi le-am judeca astăzi după normele de acum, dar și
contemporanii lui Istrati le-au judecat după normele de acum, ieșite din comun, ieșite din ceea ce am putea defini ca
„omul și felul său de a se raporta la lume”. Cu atât mai puţin, personajele sale nu se raportează la norme, reguli, fie
ele minimale, fie ele maximale. Personajele nu par să le cunoască, ele trăiesc după propria normă, norma lor se
numește viaţă, dar o viaţă în care nu găsești buna măsură pentru că buna măsură nu există. Poate exista emoţia,
sentimentul paroxistic, dar nu avem o măsură, nicio oca, nici mai mică, nici mai mare. Avem permanent o prea-
reacţie care depășesc în orice moment personajele sale. Te-ai aștepta într-adevăr ca un Kir Nicola, atunci când își
împarte cu dărnicie roadele muncii începute dimineaţa la trei, să le împartă cu drag în pofida tragismului vieţii sale.
Dar el face mai mult de atât, el depășește ceea ce am numi noi norme ale ospitalităţii. El se oferă pe el însuși și
episodul cel mai relevant este cel în care îi povestește lui Adrian, un alter-ego al lui Panait Istrati, cum se desfășoară
relaţia lui cu lumea, să spunem, civilizată, cu lumea normelor în care Kir Nicola merge și își vinde produse, de fapt
nu le vinde pentru că jumătate îi sunt furate. Iată că primii care încalcă normele sunt cei care ar trebui să vegheze la
respectarea lor : armata, considerată atunci, ca și acum, un pol de stabilitate. Jumătate din produsele lucrate de Kir
Nicola în timpul nopţii, ca un dar adus oamenilor, sunt plătite de tocmai cei care nu au posibilităţile să o facă. Iată
cine respectă regulile: cei care ar fi în măsură să spună primii că nu le pot respecta, cei care sunt nevoiţi de viaţă să le
încalce. Și de aici apare celălalt univers pe care Panait Istrati ni-l descrie cu atâta dărnicie: universul omului simplu
care se raportează la Dumnezeu și se raportează la cei din jur. De aceea, filmul spune că măiestrie: eu vorbesc despre
oameni, pe mine m-au interesat oamenii. Despre aceasta este vorba, Panait Istrati a fost interesat de oameni. A fost
interesat de povestea utopică a comunismului pentru că el a crezut cu sinceritate că această poveste va conduce la
bunăstare, la mai binele societăţii. Nu a fost așa și a avut și el epifania, așa cum au avut-o și alţi scriitori, care au
crezut cu toată tăria în universul sovietic și apoi au descoperit că nu este vorba nici pe departe despre asta în
realitate. Și ne amintim faimoasa poveste a ţărăncii care vindea un ou de gâscă pe peronul unei gări îngheţate.
Aceasta este Uniunea Sovietică, această femeie simplă care își vinde ceea ce nu are. Acela era de fapt simbolul
sovietelor.

Panait Istrati face elogiul omului simplu, cu bune și cu rele. Nu îl idealizează în niciun moment, spune un adevăr
dur, un adevăr tăios. Cititorul, în momentul în care ia contact cu opera istratiană, are momente în care se simte
șocat de ceea ce citește. Opera lui Istrati conţine violenţă descrisă vizual, fapte care depășesc așa-numita
normalitate. Personajele sale nu se raportează la cutume, dimpotrivă. Sunt conduse de patimă și avem nenumărate
episoade în care oamenii mor pentru că personajele principale ale scrierilor istratiene decid că acei oameni merită să
moară. Ulterior, se dovedește că decizia lor este greșită și avem în “Cosma” un episod absolut meritoriu din acest
punct de vedere, al povestirii spuse, amoral din punct de vedere al conţinutului propriu-zis al întâmplării. Lumea lui
Istrati nu se raportează la moralitate, se raportează la divinitatea din Vechiul Testament, care pedepsește excesele și
vedem în opera istratiană toate aceste pedepse întâmplându-se în timp real. Personajele știu, atunci când
acţionează, că următorul moment este cel al morţii și în continuare joacă această carte, uitând de auto-conservare.
La ele această carte nu există, această opţiune nu este niciodată luată în calcul. Varianta lor este aceea de a merge
până la capăt cu preţul asumat. Apare și sentimentul fatalismului, o fatalitate pe care o înglobează personajul
istratian în propriul său univers. La un moment dat simţim teama, penelul istratian reușește să o descrie, dar
această frică nu împiedică în niciun fel personajele să-și ducă până la capăt misiunea pe care și-au asumat-o. Pentru
ele libertatea este mai importantă decât viaţa.

Dacă într-o societate am avea mai mulţi Istrati, ce am face și cum am face faţă haosului? Firește că ne punem această
întrebare, dar, pe de altă parte, explorând acest univers scriitoricesc ne bucurăm, ne întristăm, ne înspăimântăm și,
în același timp, ieșim vrăjiţi dintr-o lume pe care Panait Istrati, ca mulţi alţi fii ai Brăilei a știut să o descrie în
cuvinte minunate. Este drept că a avut de partea lui o moștenire, atât naturală cât și socială, o viaţă bogată,
balcanică. Afirmaţia potrivit căreia nous prenons tout ici à la legère quand nous sommes aux portes de l’Orient nu
este tocmai cea mai potrivită. Sigur că surprinde primul strat al realităţilor de la gurile Dunării, dar celelalte
realităţi, așa cum descrie și Jean Bart în Europolis, sunt pline de tragism. Sunt pline de o moștenire culturală pe care
noi ne propunem să o continuăm și cu alte evenimente, dedicate altor scriitori care au vorbit despre Balcani și
Levant, precum Ion Barbu sau Mateiu Caragiale.”

Prof. univ. emerit Mariana Nicolae, Academia de Studii Economice din

București, Asociația „Lingua Economica”:
„Panait Istrati pentru nativii digitali. O lume fără limite?”
„Astăzi 15 ianuarie este Ziua Culturii Naţionale. La Ateneu se lansează aplicaţia „Mihai Eminescu, întreaga operă”,
un eveniment necesar și mult întârziat. Dar Google România nu a considerat necesar să orneze cu un doodle cultural
pagina sa de start. Aici, la Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizaţia Levantului, celebrăm Ziua
Culturii Naţionale prin aducerea în discuţie a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut azi în
România generaţiilor de tineri până în 30 de ani. Dar cunoscut și apreciat în continuare în Franţa, Turcia, dar și în
lumea anglo-saxonă dacă luăm în considerare traducerile recente ale operei istratiene în engleză. Mulţumesc aici
oficial domnului președinte Emil Constantinescu pentru deschiderea acordată acestei tematici și colegilor prezenţi
aici care au făcut posibilă această masă rotundă.

Timpul este mult prea scurt pentru discuţii mai ample. Prin urmare voi încerca să rezum o problematică fascinantă
și care trezește în continuare argumente multiple în favoarea sau defavoarea scriitorului revendicat atât de cultura
franceză, cât și de cea românească, dar care s-a considerat el însuși român și și-a tradus adesea singur opera de
ficţiune în limba maternă [1].

Un mic sondaj făcut de mine în noiembrie 2018 printre masteranzii români (aproximativ 50) ai masterului în
Comunicare în afaceri internaţionale (www.mibcom.ase.ro) din ASE mi-a dezvăluit o realitate tristă, dar oarecum de
așteptat. La întrebarea “Ce știţi despre Panait Istrati?”, răspunsurile au fost: n-am auzit/nu știu (41); am auzit
numele; dar nu știu exact în ce context/mi-este vag cunoscut, dar nu pot da amănunte (4); parcă este scriitor (2).
Sondajul a fost făcut faţă-n faţă, fără a da posibilitatea celor întrebaţi să-și consulte telefonul. Precizarea este foarte
importantă pentru că trăim în epoca nativilor digitali, adică a celor care s-au născut în epoca digitală și au avut acces
la tehnologie spre deosebire de noi, ceilalţi, care suntem doar imigranţi digitali [2].

De ce fac aceste precizări? Au ele vreo relevanţă faţă de subiectul nostru? Unul din argumentele care se aduce astăzi
frecvent în favoarea sau defavoarea celor tineri este că sunt născuţi în epoca digitală, adică a internetului și acest
lucru îi face să înveţe altfel și să facă faţă presiunilor societăţii în moduri diferite faţă de noi care am învăţat la
maturitate să navigăm pe internet. Pentru prezenta discuţie, mă interesează doar faptul că există în prezent o
ușurinţă extraordinară de a avea acces la informaţii, de a pretinde că știi anumite lucruri pentru simplul motiv că le
găsești rapid și le poţi reproduce – dacă ai ecranul în faţă. Sigur că la o discuţie mai amplă se vede imediat dacă știi
sau nu despre ce vorbești. Dar ce facem fără Google? Parafrazând o foarte populară zicală care definește cultura
generală ca ceea ce știm după ce am uitat ce-am învăţat, putem spune în epoca digitală că suntem educaţi dacă știm
lucruri fără să le căutăm pe net sau, probabil, dacă știm ce și unde să căutăm.

De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internaţional, dar care,
paradoxal, este relativ ignorat în ţara de origine.

Sigur că există Casa Memorială Panait Istrati[3] în Brăila, orașul natal al scriitorului, o Bibliotecă Judeţeană Panait
Istrati [4] la Brăila, la fel cum există și un Colegiu Tehnic “Panait Istrati” tot la Brăila. Ba mai mult, există chiar o
stradă Panait Istrati în sectorul 1 din București [5], iar la Brăila chiar un bulevard [6].

Și filmele. Panait Istrati s-a bucurat de multiple ecranizări. Aș spune că în generaţia mea mai multă lume a văzut
“Ciulinii Bărăganului” și “Codin”, decât a citit, probabil, cărţile lui Istrati. Dar generaţia nativilor digitali, vizuali prin
excelenţă, pare să nu fi fost impresionată de ecranizarea din 2014 a lui Dan Piţa, “Kyra Kyralina”. Și nici nu par să
știe despre filmele clasice pentru iubitorii celei de a șaptea arte.

Sigur, în cercurile de profesioniști el este cunoscut și la momente aniversare sărbătorit. Nu pot să nu subliniez
existenţa asociaţiilor de prieteni ai lui Panait Istrati care ţin vie memoria scriitorului și cărora le mulţumim pentru
participarea generoasă la evenimentele pe care le-am organizat în noiembrie 2018 în cadrul Conferinţei
internaţionale a Departamentului de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE, “Synergies of
Communication”, respectiv Colocviul internaţional “From the East to the West: Panait Istrati – writer, journalist
and translator”.

Dar dincolo de aceste elemente punctuale, există oare o preocupare permanentă pentru păstrarea scriitorului în
memoria publicului general? Există vreo strategie culturală pentru a încuraja valorile culturii române pe care o
sărbătorim azi pentru a le face cunoscute internaţional? Da, filmele ar putea fi o modalitate extraordinară. Dar
cinematografia românească este aproape inexistentă. Ca și educaţia românească și cercetarea românească. De ce
spun asta? Pentru că educaţia, cercetarea și inovarea, sprijinite de cultură, sunt elemente esenţiale ale dezvoltării
societăţii care la noi însă au intrat demult în derizoriu prin atenţia pe care le-o acordă decidenţii politici și, ca efecte
în timp, societatea în ansamblu. Atenţie concretizată la o primă vedere în bugetele alocate respectivelor zone. Este
de notorietate faptul că bugetul educaţiei în România este unul din cele mai mici din Uniunea Europeană și n-a
ajuns niciodată la procentul aprobat prin lege de 6% din PIB. În 2018 el a fost de 2,9% [7], iar al cercetării este de
0,18% faţă de 1% din PIB [8] cât ar fi permis aceeași lege, plasându-ne astfel pe ultimul loc în UE la ambele capitole.
Nu-ţi trebuie studii avansate de economie ca să-ţi dai seama că fără alocări bugetare semnificative nu poţi avea
rezultate vizibile. În privinţa consumului de cultură, un sondaj recent [9] arată că românii cheltuiesc doar 5,8% din
veniturile gospodăriei proprii situându-se pe penultimul loc în UE unde în medie se cheltuie 8,5% pentru cultură și
recreere. Pe ultimul loc se situează Grecia cu 4,6%. Este adevărat că România înregistrează cea mai mare creștere a
acestor cheltuieli în ultimul deceniu de la 4,8% în 2007 până la 5,8% în 2017, fiind întrecută doar de Slovacia şi
Lituania.

În aceste condiţii este oare de mirare că există dificultăţi de promovare ale culturii române? Că există scurt circuite
în privinţa transparenţei alocării de fonduri, a strategiilor de promovare la nivel inter/naţional? Că nu se poate
construi o strategie culturală naţională viabilă și semnificativă decât pe hârtie?
Vreau să dau un exemplu relevant de construcţie culturală naţională, în ciuda faptului că azi cuvântul naţional dă
multora frisoane. Admirăm cultura britanică și ne gândim la valorile culturale britanice. Shakespeare, dar și Mr.
Bean, respectiv umorul englezesc. Citez din Stanley Wells, “Shakespeare For All Time” [10]: “Transformarea lui
Shakespeare într-un scriitor realmente global, ajutată și de utilizarea crescândă a limbii engleze ca limbă
internaţională și de dorinţa mondială pentru icoane culturale universal acceptate, a fost parţial rezultatul unei
campanii deliberate: (…) un eveniment important, în 1947, reprezentat de un mic colocviu internaţional organizat de
Consiliul Britanic în Stratford pentru a promova cultura britanică prin Shakespeare. Acest eveniment a condus la
înfiinţarea în 1951 a Institutului Shakespeare ca centru de studii post-universitare despre Shakespeare și
contemporanii lui, precum și la organizarea unei conferinţe internaţionale bienale.”

Nu trebuie, sper, să subliniez că aceste evenimente nu s-ar fi putut realiza fără un buget adecvat. Și revin la aplicaţia
despre Mihai Eminescu, pe care o salut din nou, pentru a nota că a fost realizată în doi ani de o echipă
interdisciplinară cu cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme etnice al Academiei Române, membri
ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură și un grup de informaticieni. Sprijinul financiar
pentru un astfel de proiect a fost oferit de Asociaţia NeamUnit. Iar Academia Română argumentează, extrem de
pertinent după opinia mea, că prin acest proiect și-a propus să sprijine „urgenţa refacerii punţilor dintre marii
întemeietori ai culturii române moderne și societate” în vederea păstrării și cultivării identităţii naţionale, în
condiţiile diversităţii europene. [11]

De ce Panait Istrati? Pentru că, deși este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internaţional, în
România tinerii nu prea au auzit de el. De ce? Nu avem timpul aici să analizăm cauzele, poate pentru că nu este un
scriitor canonic, sau poate pentru că este un exemplu atipic de intelectual autodidact, poate pentru că unii l-au
considerat bolșevic, alţii fascist, dar el însuși s-a revendicat ca atașat de valorile umaniste ale celor umiliţi și săraci,
poate pentru că nu a fost studiat în școală și nici la facultate.

Sau poate din toate aceste cauze împreună și altele, multe, în plus. Îi mulţumesc aici doamnei profesoare Mioriţa
Got, fost inspector general de limba română în Ministerul Educaţiei, care mi-a confirmat documentat că Panait
Istrati a fost marginalizat în perioada comunistă, nu a fost studiat prin programă școlară, ci doar indicat din când în
când la lectura particulară, asta în funcţie de preferinţa sau orientarea profesorului. După decembrie '89, Panait
Istrati nu a fost inclus printre scriitorii nedreptăţiţi și ignoraţi de către regim și reabilitaţi ulterior. Așadar, el nu este
un scriitor canonic, adică studiat ca atare la clasă, dar apare prin opera sa literară citat, la alegere, în programa
școlară, pentru a ilustra anumite teme. Ca dovadă, “Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a”,
Ministerul Educaţiei Naţionale, 2009, pagina 14, la tema “Aventură, călătorie”. În privinţa studiului în facultate,
unde ne-am aștepta să fi fost studiat fenomenul literar în diversitatea lui, tot Mioriţa Got îmi confirmă că la Litere în
Cluj l-a studiat pe Istrati pentru că, spune domnia sa, universitatea din Cluj a avut întotdeauna o poziţie mai
inclusivă faţă de fenomenele culurale studiate decât alte universităţi române. Personal, împreună cu doamna
conferenţiar universitar Maria Enache, nu ne amintim să-l fi discutat, darămite studiat pe Istrati în București, la
Facultatea de limbă și literatură engleză, cu dublă specializare pentru limba română. Iată zone deschise cercetării și
elucidării.

Și tot aici, în contextul unor rezerve contemporane faţă de Istrati, fie din motive morale fie, mai ales, din motive
ideologice, vreau să subliniez poziţia politologului Vladimir Tismăneanu faţă de Istrati. Spune Tismăneanu: “Panait
Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg,
supravieţuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alţii,
inclusiv noi, autorii acestui eseu.” Și notează un lucru pe care-l consideră fascinant, “Panait Istrati a fost cel care a
scris prefaţa primei cărţi de George Orwell apărută în Franţa, la Gallimard, in 1935.” [12]

De ce Panait Istrati? Pentru frumuseţea poveștilor spuse, delicateţea înţelegerii celuilalt, înţelepciunea de a accepta
o diversitate nu doar etnică și culturală, dar și de gen și sexuală avant la lettre, dar interesant de reamintit în lumea
de azi atât de sfâșiată de luări de poziţii, la noi și aiurea, faţă de realităţi existente de-a lungul istoriei umanităţii, dar
pe care uneori alegem să le ignorăm sau chiar să le condamnăm în funcţie de momentul în care trăim.

Doresc să închei dându-i întâi cuvântul lui Istrati însuși povestind în „Chira Chiralina” despre o chestiune adânc
cronicizată în mentalul românesc. Nu o numesc, am să spun doar că vorbim despre valori diferite, despre înţelegerea
celuilalt și chiar a noastră și despre lipsa de cunoaștere a propriei istorii și dezvoltări sociale asupra cărora Istrati
aruncă o lumină inedită:

„ … Trandafir îmi zise: Ai mai văzut tu vreodată român așa de prost ca ăsta? … (…) Trandafir se întoarse peste tânăr,
îi dădu una peste mâini și iute ca fulgerul îi trase două palme.

- De ce mă bați? strigă pălmuitul…

- Pentru că ești prost. … Nu pot să sufăr bărbații care plâng, răspunse țiganul rotindu-și ochii de cărbuni aprinși parc-
ar fi fost dracul. Acuma, uite cei cinci galbeni ai tăi și cară-te, da’ la noapte să te ții la o bătaie de pușcă de capul
satului, pe drumu mare: în zori am să-ți aduc ăi doi cai și am să-ți mai trag două palme … Ca să te-nveți minte
altădată să nu te atingi de salba nevestii decât ca să-i mai adaugi alți galbeni.” (p. 40) [13]

Și tot în legătură cu „Chira Chiralina”, doresc să aduc în discuţie o informaţie interesantă legată de femeile kira în
istoria Imperiului Otoman. Nu știu dacă Panait Istrati a cunoscut aceste elemente de istorie, este foarte probabil ca
ele să fi circulat ca povești și să le fi auzit și el. Cert este că eroina romanului, provenea dintr-o mamă kira, adică o
doamnă, foarte bogată, care știa multe secrete și avea o filozofie de viaţă nu foarte comună femeilor din epocă.
Redau în continuare câteva fragmente din cartea despre Sultana Kösem [14]:

„Femeile kira erau evreice care puteau să intre și să comunice cu cadânele din harem. Acest nume provine din
grecescul „kira” și înseamnă „doamnă”. Ele au fost angajate la harem de către soțiile străine ale sultanilor, începând
cu secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea erau cele care aduceau frumusețile vieții din afară: pietre prețioase, produse
de cosmetică, mătăsuri deosebite și tot ce putea atrage atenția femeilor. Deoarece nu aveau concurență își vindeau
mărfurile la prețuri exorbitante. În această lume închisă, ele nu aduceau doar mărfuri. Veneau și cu știri sau bârfe.
Un călător francez din acea vreme, Michele Febvre, scria că femeile kira erau și traducătoare. (…) În secolul al XVI-
lea, ele au început să joace un rol important în harem. (…) Femeile kira au devenit foarte bogate datorită drumurilor
la palat.” (pp. 46 – 49)

Ce-mi doresc de Ziua Culturii Naţionale? O competiţie cu fonduri adevărate, anunţată din timp, cu cerinţe normale
și firești, nu gândite după profilul celor care vor câștiga. Ce visez de Ziua Culturii Naţionale? O ediţie a „Chirei
Chiralina” ca roman grafic sau - de ce nu? -, o aplicaţie cu Istrati repovestit nativilor digitali. Dacă britanicii pot, noi
de ce n-am putea? La ce mai visez de Ziua Culturii Naţionale? La o cultură română competitivă, pe care s-o consume
cu multă poftă europeni, asiatici, africani și toţi cei interesaţi de un spaţiu cultural care poate oferi lecţii de
înţelegere și colaborare multiculturală și interetnică. Adică toţi cei care trăim azi într-o lume fără limite.”

Referințe:

[1] http://www.puterea.ro/special/mari-romani-din-diaspora-panait-istrati-1884-1935-scriitor-roman-de-limba-
franceza-peregrin-prin-lume-107029.html

[2] https://www.techopedia.com/definition/28094/digital-native
 [3]https://adevarul.ro/locale/braila/panait-istrati-1_51b885f2c7b855ff568566e1/index.html

[4] http://www.bjbraila.ro/bjpi3/

[5] http://orasul.biz/strazi-bucuresti-sector-1/strada-panait-istrati/

[6] http://orasul.biz/strazi-braila-br/bulevardul-panait-istrati/

[7] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/cat-investeste-statul-in-educatia-copiilor-867564

[8] http://www.contributors.ro/editorial/despre-finantarea-publica-a-cercetarii/

[9] https://www.agerpres.ro/economic-extern/2019/01/11/grecii-si-romanii-codasii-ue-la-cheltuielile-gospodariilor-
pentru-recreatie-si-cultura--239561

[10] Stanley Wells, Shakespeare For All Time, Macmillan, 2002, p. 170

[11] https://academiaromana.ro/mediaAR/com2019/c0108-ZCN-AcademiaRomana.htm

[12] http://www.contributors.ro/cultura/cand-este-miez-de-noapte-in-secol-eternul-eretic-panait-istrati-eseu-de-
vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

[13] Panait Istrati, Chira Chiralina, Moș Anghel, BPT, 1969

[14] Özlem Kumrular, Sultana Kösem. Putere, ambiție, intrigă, Ed. RAO, 2018, pp. 46 – 49.

Prof.univ. Dana Radler, Academia de Studii Economice din București,

Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul de
Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri:
„Narațiunea istratiană ca stare vizuală în spațiul de factură orientală”
„Protagoniștii prezenţi în opera istratiană se hrănesc cu substanţa vie a persoanelor reale pe care Istrati le-a
cunoscut de-a lungul existenţei sale: unchii Dumitru și Anghel, tânărul emigrant și prieten Mihail Kazanski, Kir
Leonida, patronul locantei unde a slujit ca ucenic, zidarul pictor Samoilă Petrov, căpitanul Mavromati și alţii. Alte
personaje au fost descrise cu aceeași vigoare, dar există doar în paginile scrierilor sale (precum Chira Chiralina,
Floarea Codrilor, Haiducii), inspirate din mentalul colectiv. Ambele categorii se disting prin vitalitate. Propun astăzi
un scurt parcurs cu trei exemple, pe care le-am ales după următoarele criterii: vârste și experienţe diferite, două
personaje masculine și unul feminin, doi eroi principali și un personaj aparent secundar.

Primul, Stavro/Dragomir, un personaj unicat, conform scrisorii adresate de Istrati lui Romain Rolland la 21
decembrie 1922, fiind „singura figură, dintre toate, care m-a urmărit și înspăimântat mai rău decât umbra lui Branco
pe lady Macbeth” (prefaţa volumului bilingv Chira Chiralina, ediţia 2009 (XX).” Fizionomia personajului – „De talie
deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit, ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când
ascunși și vicleni, înfăţișau toată viaţa lui Stavru.” (Chira Chiralina 1982, p. 19) corespunde aparent etichetei dură de
„exemplu de ticăloșie” conferită de mahalaua brăileană (19). Stavru cel real i-a relevat romancierului o psihologie cu
ape aprige, marcată de tonuri pline, puternice. Atât personajul ficţional, tragic, cât și autorul se detașează de
experienţa trăită și auzită, topind vechile suferinţe într-un peisaj în care oamenii au dispărut printre lanuri, în
curgerea amplă și implacabilă a timpului și spaţiului.

Aspectele fizice ale Neranţulei transpar cu acuitate similară, în contururi la fel de puternice, dar relativ sumare ca în
Stavru. Gesturile sunt repezi, firile tinerilor sunt iuţi, iar vizualul se îmbină cu elementul tactic, oral sau olfactiv.
Neranţula devine incapabilă să trăiască iubirea alături de vreunul din cei trei tineri care o adoră, chiar și când îl
acceptă pe Epaminonda din nou în preajma ei. Senzualitatea ei, atât de fermecătoare în adolescenţă, devine propriul
obstacol în calea împlinirii unei vieţi obișnuite.

Căpitanul Mavromati se înscrie în suita personajelor pe care le-am putea numi secundare: cu o înfăţișare aproape
„răpciugoasă”. Victoria lui Panait, care ia locul Ţoapei după darea acestuia în vileag, este însă urmată de moartea lui
Mavromati „în odaia lui, pe o laviţă cu zdrenţe, singur, fără mângăierea mării”. Dispariţia lui, previzibilă după
numeroasele suferinţe, este privită cu ochiul necruţător al unui povestitor care își povestește viaţa formată din
plecări adeseori „precedate de o victorie și înecate într-o înfrângere” (Trecut și viitor, 1925, 98). La sfârșit,
îngândurat de imaginea Dunării care poartă lent sloiuri, bacovian numite „coșciuge albe”, Panait privește dricul cu
corpul vechiului camarad ca pe o simbolică și inevitabilă trecere către o altă etapă a vieţii proprii, lăsând în urmă
copilăria și avântându-se fără teamă în vârtejul vieţii mature.

Prin mișcare, gest și vorbe, soarta personajelor istratiene este pusă sub semnul paradoxalului izvorât dintr-o simţire
excesivă, așa cum sugestiv declară Panait Istrati, la fel de năvalnic precum eroii săi: „Să înhaţi raza de bucurie care
fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ţi-l cerșesc, și apoi, apoi să plângi nebunește, din
toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi” (Neranţula, 1984, 413).”

Camelia Stănescu Ursuleanu, realizator de emisiuni la Radio România

(1972 – 2007), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati”:
„Levantul, periplu inițiatic la Panait Istrati”
„Astă seară, 12 decembrie 1906, evadez din ţara mea!” Este afirmaţia exaltată a lui Adrian Zografi, dublul literar al
lui Panait Istrati. Însufleţit de dorinţa nestăvilită de a ajunge, cât mai curând, în Egiptul cel învăluit în mister la care
visa încă de pe când, copil fiind, admira la şcoală, în cărţi de istorie, imagini cu faraoni, temple şi palmieri, Panait
Istrati va ajunge să vadă nu doar Egiptul, ci şi alte ţări ale Levantului: Turcia, Grecia, Siria, Liban, Palestina. Cel
care se autodefinea drept “vâslaş nebun pe fluviul pasiunii“va tranfera miraculos acest fascinant vis mediteranean
împlinit, în câteva din cele mai cunoscute cărţi ale sale: “Pescuitorul de bureţi”, “În Egipt,” “Familia Perlmutter”, “În
lumea Mediteranei- Răsărit de soare”, “În lumea Mediteranei-Apus de soare.”

La izvorul acestor scrieri a stat curajul nebunesc al lui Istrati la doar 22 de ani, să se aventureze în lumea largă, fără
bani, fără acte, fără bilet de călătorie. În portul Constanţa, a avut norocul să dea peste un fochist care, în schimbul
unei sticle de lichior de ananas, l-a ajutat să se strecoare, clandestin, pe vaporul „Dacia”. Direcţia: Alexandria
Egiptului. Averea de care tânărul Istrati dispunea? Patru biete lire sterline, bine ascunse în căptuşala unei ghete şi
entuziasmul intens al unui dor de viaţă pe măsura superbei lui vârste tinere: „La ce bun pământul e atât de mare şi
atrăgător, la ce bun dorurile arzătoare care ne tulbură inima, dacă suntem siliţi să ne învârtim o viaţă întreagă în
acelaşi kilometru pătrat de spaţiu terestru?” se întreba, pe bună dreptate, Panait. După şase zile de plutire pe mare,
în faţa ochilor lui se iveşte o linie alburie cu sclipiri de aur, Alexandria Egiptului. Tânărul e în culmea fericirii.

Turcia, Grecia, Egipt, Siria, Liban, Palestina

Imediat după debarcare, îl regăsim în mulţimea pestriţă din port. Poartă beretă de marinar pe cap. S-a aşezat pe
geamantanul cu care plecase din România. Îşi aprinde o ţigară şi aşteaptă. Prietenul Mihail nu întârzie să apară şi
întâlnirea e o revărsare de bucurie şi fraţietate. Din port, cei doi prieteni hotărăsc să meargă direct la gară. Vor lua
un tren spre Cairo. În vagoanele înţesate cu o mulţime mizeră, alcătuită hidos din „mulţi orbi, cu orbite golite de
ravagiile trahomului”, Istrati are curajul să privească de aproape crâncena suferinţă umană. Şi, pe nesimţite, din
simplu observator devine iscoditor. Compară acest tren al groazei cu un lung „convoi de vite omeneşti, zdrenţăroase,
murdare, sortite întunericului”. Mai mult decât căutare simbolică a unei milenare cunoaşteri pierdute, mai mult
decât coborâre spectaculoasă în trecut, prin mit şi visare, parcurgerea Egiptului în tren devine pentru Istrati
începutul unei călătorii iniţiatice. E departe de casă, într-o lume stranie, bogată în contraste dramatice. Are în faţa
ochilor personajul principal al stăvechiului Egipt, felahul, multiplicat tragic în nenumărate exemplare, marcate
dureros de mizerie. Îl va defini cu aleasă înţelegere drept: „un om sărac de ţi se rupe inima, care ascunde în pieptul
său singura chezăşie a adevăratei civilizaţii: bunătatea”. L-a întâlnit nu doar pe străzile aglomerate ale Alexandriei,
dar şi la Cairo. L-a cunoascut cu adevărat, acasă la el, în umila lui coliba de lut. Sărac lipit pământului, felahul l-a
omenit pe Istrati, ospeţindu-l cu ful, boabe de fasole, adică, fierte în ulei de măsline şi stropite cu lămâie. Percepe de
la bun început lumea Egiptului ca fiind fierbinte, imaginativă, pasională, dar mai ales dureros de săracă, mereu
învinsă într-o încrâncenată, fără de sfârşit, luptă cu foamea, cu sărăcia, cu suferinţa mută, căreia Panait Istrati îi va
dedica multe pagini în cărţile sale, pentru că, nu-i aşa: „Suferinţa e ceva, e cineva. Poate că e ceva mare şi sfânt-
cineva care rămâne veşnic răstignit, care nu se pretează la nici o măsluire, care dărâmă biserici moarte, care
demască credinţe împovărate cu osânză, dogme sociale umflate de prostie, ţintuită pe cruce cu mască, de
Dumnezeu“.

Pentru a-şi câştiga existenţa, cei doi prieteni sunt puşi la grea încercare de soartă. La Cairo, vor avea parte de o viaţă
de slugă. Istrati va înţelege pe parcursul periplului său iniţiatic în Levant, că doar eul, doar sinele învingând
dificultăţile vieţii, căutând să-şi afle locul şi misiunea în această lume, poate constitui fundamentul oricărei
cunoaşteri: „Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe uliţele unui oraş cosmopolit,
frăţeşte uniţi sub ameninţarea aceleiaşi soarte. Cine o va cânta vreodată?, se întreabă Istrati, care e încredinţat că
există „un duşman mai puternic decât toate spaimele din lume şi acesta e neputinţa vagabondului de a stărui în a-şi
îmbunătăţi soarta”. Impresiile egiptene ale lui Istrati s-au decantat neîncetat, prin acumularea de noi şi noi
experienţe de viaţă. Cărţile lui mustesc de un exotism oriental, cu totul diferit de cel din literatura occidentului,
care nu e altceva decât etalare ostentativă a opulenţei şi luxului. Levantismul occidental e doldora de minunăţii ale
Orientului: spectaculoase haremuri, cadâne şi eunuci, viziri şi sultani, palate strălucind în soare. Levantismul
istratian abundă în bordeluri mizere, oameni săraci şi colibele lor de lut. Şi, Panait Istrati îşi aminteşte: „Nu în
Alexandria, ci la Cairo te simţi cu adevărat în Egipt.Mai întâi strada, e mult mai puţin europenizată. Apoi larma
uliţelor sale, înţesată de săraci grăbiţi, de cocote vesele, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori
ambulanţi cu strigătele lor pline de tristeţe. Pe urmă clădirile vechi, şi statuile arabe, mult mai frumoase şi mai
numeroase decât în Alexandria.(...) Numai în faţa Piramidelor şi a impunătorului Sfinx am regăsit eu Egiptul
faraonilor şi al copilăriei mele. Înfăţişarea lor zdrobitoare în împărăţia nisipurilor, scutită de orice negustoreală
modernă, mărturiseşte în goliciunea ei maternă, pasiunea fără margini a acelor regi biblici care au meditat sincer la
sufletul lor, glorificându-l pentru veşnicie”.

Descrierile lui Istrati sunt expresive, pline de culoare, având puterea evocatoare a unor secvenţe cinematografice:
„Străzi pestriţe de Orient, cafenele cu fumători trăgând din ciubuc, căsuţe dărăpănate, cu rufe întinse pe terasă,
prăvălii cu mărunţişuri în culori aprinse, înghesuite într-un spaţiu de doi metri cubi, zaharicale întinse pe plăci de
marmură, sute de cărucioare împinse cu mâna sau măgăruşii cu panerele -n spinare, purtând toate neamurile de
fructe şi trufandale, cârduri de copii arabi, zdrenţăroşi şi nespălaţi aţinând cu mare tapaj calea trăsurilor, de unde
totdeauna cade un bacşiş, cuvânt provenind chiar din limba lor.” La Cairo, trăieşte poveşti demne de „O mie şi una
de nopţi”. Când vine ploaia, atât de intens aşteptată, ca un copil, Adrian alias Panait li se alătură fetelor care în
stradă salută entuziast, cu cântecele şi dansul lor exaltat, binecuvântatul eveniment. Şi bucuria de a fi, izbucneşte
atunci, plenar în sufletului acestui iremediabil îndrăgostit de farmecul profund al pământului: „Îmi iubesc frumoasa
viaţă pentru ea însăşi. Sunt fericit că mă aflu în Egipt, că sunt liber, că nu-mi pasă dacă am sau nu, zi de zi ce
mânca!” Şi, iată cum, complicatele legi fizico-chimice după care funcţionează un organism uman, sunt pur şi simplu
ignorate de Istrati, care se hrăneşte cu nesaţ din sentimente trăite intens.

Ucenic la cultura orientală, Panait crede în adevărurile eterne ale vieţii. Parcursul său spiritual în Levant, a fost
determinat iniţial de experienţa paradoxală a trăirii aprofundate a înclinaţiei lui înnăscute spre vagabondaj. Istrati
era încredinţat că: „Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea şi nu poate. Dacă i se prezintă
ocazia, primul este în stare să-l exploateze pe om, să-l tragă pe sfoară, să comită chiar o infamie. Al doilea e
totalmente incapabil de aşa ceva”. Rememorându-şi periplul iniţiatic în Levant, Panait Istrati recunoaşte că au fost,
şi el, şi prietenul său, tânărul emigrant rus Mihail, „gonaci ai acestui echipaj, traversând cu fast frumoasele
meleaguri ale Egiptului”. Spre deosebire de Mihail, Panait se dovedeşte a fi însă, în această primă călătorie a sa în
Egipt, doar un începător în ale vagabondajului. Are, desigur, tot timpul să devină un vagabond de aur, în anii viitori.
Decretează, în deplină cunoştinţă de cauză că „prima condiţie a artei vagabondajului este voinţa de a pleca”. De
neclintit şi de nestăvilit. Nesupusă rigorilor raţiunii. Viaţă lui bogată în mizerie şi întâmplări, a fost mereu bântuită
de acest aprig dor de a pleca. Cu toate că l-a însoţit de multe ori în vagabondajele sale pe Mihail, în 1907 nu e tentat
să meargă cu acesta la Muntele Athos. Cei doi prieteni se vor despărţi în portul Pireu. Panait încearcă să ajungă în
Franţa. Se îmbarcă fără bilet de călătorie pe un vapor cu ruta Pireu-Marsilia. Este prins şi debarcat forţat la Neapole,
unde trăieşte, vreme de o lună, într-o mizerie neagră. Revine în Egipt. Sărăcie lucie şi acolo. E, rând pe rând, zugrav,
servitor, distribuitor de afişe şi chiar om-sandvici. Ni-l putem oare imagina pe cel ce avea să devină faimosul scriitor
francez de origine română, Panait Istrati,în anul de graţie 1907, lângă un felinar din piaţa Esbekieh, cu o pancardă
luminoasă în spate, pe care stă scris Cinema Mignon? Ce-i pasă lui? E tânăr, trăieşte dezlănţuit grabita nelinişte de a
vedea cât mai mult, de a înţelege cât mai multe. N-are chef să rămână ţintuit locului, ca un biet paznic de felinar.
Pleacă intempestiv la Port Said. Are o tentativă neizbutită de a merge în India.
„Levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”
Revine la Iaffa, Beirut şi Liban. Se rătăceşte în munţii Ghazir. Ajunge, în sfârşit, la Damasc, în Siria, unde norocul
pare să-i surâdă. Devine pictor de firme, „un chior în ţara orbilor” cum va aprecia el cu autoironie, şi unde „răsfăţat
de arabi, e cât pe-aci să fie prins într-o încurcătură de harem, se îndrăgosteşte de o actriţă de pantominmă, joacă rol
de prinţ mut şi călău inofensiv, câştigă doi beşlici pe seară, adică un franc şi cinci centime”. Criticul literar francez
Roger Dadoun descifrează în aceste parcurs fabulos, „dorinţa lui Istrati de a se despărţi de umbra sa, pentru a alerga
după o altă umbră a lui însuşi, sau după umbra unui alt el-însuşi, inexistent, aşa cum nu există încă nici scriitorul.
Dacă Mediterana îi oferă promisiunea de a se găsi sau de a se regăsi, e şi mai sigur că ea îi amplifică şi riscul de a se
pierde. Căci Mediterana este pentru Panait Istrati, în mod fundamental o probă în sine, spaţiul în care se caută şi se
pune la încercare. Mediterana lui Istrati nu e periplu turistico-literar, e jar de pericole, locul unde se arată în toată
goliciunea sa, Ecce Homo”.

Numai că Panait Istrati cunoaşte exact preţul îndrăznelii sale: „Nici o fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o
smulgi vieţii cu preţul riscurilor şi sforţărilor de neînchipuit.(...) Toate bucuriile sunt înălţătoare. Toate se pot
dobândi, dacă bagi mâna să le scormoneşti, în jăratecul destinului tău. Chiar şi dogoarea focului păleşte atunci, în
faţa îndrăznelii tale, numai să nu şovăi la gândul că vei fi muşcat de nemilosul păzitor al bunurilor pământeşti. Iată
ce nu ne învaţă nicio şcoală, nicio educaţie! Şi, iată de ce pământul e mai bogat în fricoşi, decât în eroi. Aşa se
explică traiul acesta searbăd , temeinic asigurat fiecăruia, de la râma omenească, la căutătorul de stele”. Panait se
consolează cu gândul că: „Totul e eroism în viaţa unui om care înfruntă lumea cu mâinile goale şi o inimă caldă ce-l
apără de ispita unui trai tihnit şi îndobitocitor”. Panait Istrati va recunoaşte cu mâna pe inimă: „Mă lipseam de
atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi satur ochii cu lumina ce se revărsa, cu cerul ce te zăpăcea, cu
Mediterana”. Cunoaşterea subiectivă, empirică se împlineşte în idealul de înţelepciune al orientalului: „Omul şi
natura nu sunt în Levant regnuri separate. Ele ajung să coexiste armonios”.

Egipteanul Haffif, îi dezvăluie lui Panait multe astfel de taine ale ţării lui de mister, cu pământ împănat cu vestigii. Şi
Istrati îl tachinează reproşându-i, mai în glumă, mai în serios că e prea enigmatic, „la fel ca strămoşii lui: Sfinxul şi
faraonii din piramide. De neuitat nesfârşitele lor peregrinări „pe drumuri umbrite de palmieri, pe malul Nilului,
domesticit de baraje uriaşe, în muzee, unde au întâlnire cu glorii ale istoriei precum Ramses şi Sethi”. Să ni-i
imaginăm pe Haffif şi Panait într-una numeroasele cafenele arabe din Cairo, unde pentru 6 centime tocmai au
primit narghilele cu ciubuce lungi şi unde obişnuiesc să se piardă în taifasuri fără sfârşit. Au aceeaşi vârstă: 25 de
ani. Sunt amândoi zugravi. Îşi iubesc meseria. Şi unul şi celălalt, cunoaşte suferinţa. Şi mai au ceva în comun: resimt
o nevoie, de nebiruit, de a se hrăni cu armonioasa frumuseţe a acestui pământ. Cunoscându-l îndeaproape, Istrati a
înţeles că poţi ajunge la înţelepciune doar acceptându-ţi cu resemnare suferinţa pe care ţi-a rezervat-o Soarta.
Pentru că, e de părere Panait Istrati: „Soarta este inima noastră. suntem mici, mari sau mediocri prin inima noastră
căreia ne supunem orbeşte. Soarta, doar ea, ne duce spre rău sau spre bine”.

Nu ne mai miră afirmaţia, aparent paradoxală a autorului „Ciulinilor Bărăganului”, conform căreia, îl admira pe
Haffif pentru „capacitatea sa de a fi îndrăgostit de natură, ca toţi cei ce îndură nedreptăţile sociale cu inimă şi
judecată”. Istrati va avea nostalgia unor astfel de prietenii de tinereţe, în anii de maturitate, petrecuţi în Franţa,
unde va constata cu amărăciune că la Paris, de pildă, „prietenia este un comerţ, aproape la fel de politicos, precum
alte genuri de comerţ. În Orient e altfel... acolo, cel puţin la oamenii cu suflet şi judecată, suferinţele se suportă în
comun, bucuriile se împărtăşesc în comun. Altfel nu poate fi vorba de prietenie”. Pentru a sintetiza experienţa
excepţională pe care Levantul şi, în special, Egiptul, a reprezentat-o pentru biografia spirituală, a lui Panait Istrati,
am ales o mărturie revelatoare a sa despre Port Said: „Port Said va rămâne pentru mine marea intersecţie a
drumurilor maritime, locul unde inima mea a simţit şi a înregistrat marea pulsaţie a arterelor vieţii universale a
planetei noastre. Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii destinelor umane, care smulge
bărbatul soţiei, fiul mamei, iubitul iubitei, lansându-i brutal în spaţii în care îi atrag afinităţi mai armonioase decât
cele pe care au încercat să şi le creeze prin legături familiale. Adesea adevăraţii noştri părinţi şi patria noastră sunt la
antipodul locului unde venim pe lume şi unde trăim ca nişte străini. De pe vaporul ce mă ducea spre Beirut, am
salutat acest oraş minuscul şi statuia lui Ferdinand de Lessers, a cărui privire aspră , fixată pe canal, pare să le
spună oamenilor temători. Hei, mişcaţi-vă! Iată încă un drum care ar putea să vă ducă acolo unde să vă simţiţi
acasă!” De ce a considerat Istrati oraşul Port Said ca mare intersecţie a drumurilor maritime ale planetei? Poate
pentru că oraşul egiptean situat pe ţărmul Mediteranei era faimos în vremea lui, pentru populaţia de diferite
naţionalităţi şi religii, alcătuind o comunitate cu totul remarcabilă prin toleranţă şi cosmopolitism. Nu e de mirare că
celebrul scriitor englez Rudyard Kipling, va acorda Port Said-ului aceeaşi specială importanţă: "If you truly wish to
find someone you have known and who travels, there are two points on the globe you have but to sit and wait,
sooner or later your man will come there: the docks of London and Port Said”

Panait Istrati se simţea în Levant acasă. Îl fascina aici, mai cu seamă, harul neasemuit de a povesti al trăitorilor de pe
aceste meleaguri : „Dintre toate neamurile de povestitori, orientalul e acela care se revarsă ca un torent. O lume ca a
noastră, bântuită de zbucium, de patimi, de nelinişti, în care la o mie de agitaţi, întâlneşti doar un om, un singur om
senin” o astfel de lume cu oameni pietre, are nevoie, după părerea lui Istrati nu de Voltaire, ci de Şeherazada. Şi
Istrati ne explică de ce: “Şeherezada, adică povestitorul, e sufletul opresat de ceea ce are de spus. (...) . Ne cucereşte
mai ales prin căldura cu care se destăinuieşte. Povestitorul e numai destăinuire, de aceea el captivează. E singurul
care captivează prin sublimul sufletului”. Apreciindu-i harul de Povestitor oriental, scriitorul Ernst Benz îl numea
pe marele său prieten Panait Istrati- „levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”. Când era
copleşit de tristeţe, Istrati obişnuia să-şi încărce mintea şi inima cu înţelepciune orientală. Aşa s-a întâmplat şi în
1935, cu puţină vreme înainte de a se stinge din viaţă, când i-a scris lui Ernst Bendz : „Maleş! spune arabul. Nu-i
nimic! adică. Dincolo de fereastra mea, viaţa continuă cu urâţenia, dar şi cu bucuriile ei”. Scriitor de excepţie, Panait
Istrati revine în forţă astăzi, în atenţia iubitorilor de literatură. Romanele, povestirile, operele sale autobiografice,
care au cunoscut o celebritate qvasi mondială, în primele decenii ale secolului XX, sunt apreciate de o nouă
generaţie de cititori, fascinaţi de originalitatea, exotismul, autenticitatea, verva, umanismul, inteligenţa observaţiei,
capacitatea de a intui adevăruri universale nemuritoare, talentul covârşitor al acestui etern vagabond, un învins
devenit prin proba timpului învingător, care nu încetează să ne încânte cu arta lui neîntrecută de povestitor. Nu ne
rămâne decât să-l credem pe cuvânt, când declară, cu sinceritate de netăgăduit: „Eu sunt Şeherazada!”
Mugur Popovici, fost consilier diplomatic, reprezentant economic al
Ambasadei României la Bruxelles (1993-1999; 2007-2011) ṣi Roma
(2001-2005), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati:
„Panait Istrati ṣi prietenii săi evrei”
„În tumultoasa sa existenţă, Panait Istrati a pendulat ȋntre România, Orientul Mijlociu ṣi Occident. Sunt
douăsprezece ţări pe care le-a străbătut sub semnul nomadismului ṣi al unor călătorii iniţiatice, de multe ori fără
bilet. Din ţările Levantului a străbatut, ȋntre 1906 ṣi 1912, Egiptul, Libanul, Palestina (oraṣul Jaffa), Siria. A fost
prima sa experienţă extra muros.

Ȋntâlnirea la Brăila cu rusul Mihail Kazanski va fi cea care va declanṣa imboldul plecării spre noi tărâmuri, fie
ȋmpreună cu acesta, fie de unul singur. O bună parte din cei evocaţi ȋn povestirile sale din lumea Mediteranei provin
din România. Cu unii s-a însoţit împărţind multele necazuri, efemerele bucurii: Moritz Feldman (Musa), Herman
Binder, Sarkiss, Bakâr, Sara ṣi Isaac Perlmutter…

Sigur că Istrati a vibrat la frumuseţea care i-a tăiat respiraţia a Mediteranei, (el, om născut ȋntr-un oraṣ dunărean),
dar a găsit Nilul mâlos aidoma Dunării. A vibrat la maiestuozitatea sfinxului ṣi piramidelor, dar ṣi a cedrilor din
munţii Libanului, i-a plăcut acel dolce farniente al oamenilor puṣi pe taifasuri, care ȋi vorbeau de propriile probleme
familiare, de dorul de casă, de speranţa unui trai mai omenesc. Fiinţe care se luptau cu greutăţile vieţii dar, mai ales,
victime ale propriilor iluzii. Va vorbi despre ei - turci, arabi, armeni, evrei, greci - întâlniţi pretutindeni unde l-au
purtat pașii.

Despre drumurile ȋn Palestina nu avem prea multe informaţii. Ṣtim doar că ȋn 1907 se afla la un moment dat ȋn
Jaffa, unde munceṣte ȋn port. Peste ani, ȋn 1929, a avut o conversaţie interesantă, probabil ȋn România, cu Itzhak
Ben-Aharon (unul dintre liderii partidului muncii din Palestina ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale
a Muncii – Histadrut), ȋn care s-a interesat de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori. Aharon a
publicat o relatare a ȋntâlnirii ȋn revista ebraică „Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930.

,,Personajele mele evreiesti nu sunt fictive. I-am ȋntâlnit pe toţi. Pe unii ȋn România. Pe alţii ȋn timpul peregrinărilor
mele ȋn Egipt, ȋn Turcia, ȋn Grecia’’. Fiind apreciat că i-a evocat cu atâta dragoste ṣi compasiune, fapt pentru care
unii occidentali credeau că Istrati era evreu, el răspunde că ȋn ochii săi toate popoarele sunt egale, dar că vorbeṣte
astfel despre evrei pentru că verbul său se ȋndreaptă spre cei persecutaţi ṣi frustraţi: ,,Paria micii Românii de ieri,
paria marii Românii de azi, ţapul ispăṣitor al României de mâine. Eu am trăit cu poporul evreu căruia oamenii ȋi
datorează o parte a progresului său. Cunosc bunătatea evreului ṣi compasiunea sa’’.

În 1935, cu o lună ȋnaintea morţii sale, Istrati avea să scrie ȋntr-un articol: ‘’Se ṣtie că am fost zugrav ṣi în această
meserie, odată, evreii formau ȋn România trei sferturi din ramură. Ei bine, nu ȋmi aduc aminte să fi asistat la o ceartă
ȋntre evrei și români pe probleme de naţionalitate. Ṣi pentru unii ṣi pentru alţii, munca, greutăţile, injustiţiile
patronului român sau evreu ne striveau la fel ṣi ne făceau fraţi ȋn aceeaṣi durere.’’(…),,O, evrei! Pe lângă multele
nedreptăţi care vă copleṣesc, am vrut să spun ȋntr-o zi ce umanitate ataṣantă am ȋntâlnit deseori ȋn mizerabilele
voastre ghetouri, în cuda faptului că eram un goi, detestat de religia voastră”. Pentru Istrati nu există ,,priorităţi’’ ȋn
materie de suferinţă, toţi oamenii sunt egali: “Când văd pe cineva cum cade, mă grabesc să ȋl ajut, fără să ȋl intreb
cărui Dumnezeu se roagă’’. ,,Voi sunteţi buni sau răi, niciodată mediocri. Evreul este viaţa ȋn mersul ei’’, spune unul
din eroii săi ȋn “Familia Perlmutter”. Ceea ce le reproṣează Istrati acestora este faptul că sunt prea pasivi ȋn faţa
nedreptăţilor pe care le ȋndură, ȋndemnându-i la acţiune.
Memorabile rămân ȋntâlnirile sale cu Moritz Feldman (Musa), pe care l-a cunoscut ȋn 1907, zugrav ṣi el, pe care îl
compară cu vagabonzii lui Gorki: ,,Printre oamenii pe care i-am cunoscut ṣi iubit ȋn viaţa mea, Musa era unul din
rarii tovarăṣi de drum care ṣtiu să ţină capul sus ȋn vicisitudinile vieţii și să rămână un prieten fidel ȋn condiţii
neprielnice’’. Povestirea “Musa” a apărut ȋn ‘’Viaţa românească’’ ȋn noiembrie 1925 ṣi relatează aventurile lui Moritz
Feldman, plecat să-ṣi găsească fata ajunsă prostituată ȋn Egipt ṣi să o determine să se ȋntoarcă acasă. Un alt personaj
plin de culoare, prezent ȋn povestirea “Isaac împletitorul de sârmă”, apărută în 1927 la editura Joseph Hassler din
Strasbourg, este bătrânul Herman Binder,,evreu din Galaţi, care s-a ruinat ţinând o locantă ȋn Alexandria, unde
servea feluri românesti ṣi unde arbora steagul românesc de ziua naţională. Istrati a ţinut mult să ȋl revadă ȋn 1930,
numai că autorităţile britanice i-au interzis intrarea ȋn Egipt, tocmai acum când călătorea ȋn condiţii de deplină
legalitate.

După ce colindă Orientul, Panait Istrati descoperă ȋn iarna lui 1912 lumea Apusului. Militantul socialist Alecu
Constantinescu, cel ce apreciase în articolele sale din presa muncitoreascã din România un particular simţ al
condeiului, îi va ȋnlesni primul drum. Cele trei luni petrecute ȋn 1913 în capitala Franţei, timp în care cunoaşte
Parisul istoric şi artistic, sunt doar un preludiu al viitoarelor întâlniri cu ţara ce-i va da botezul de scriitor. Ȋn
primvara aceluiaşi an se întoarce la Brăila. În 1916, ȋn faţa iminentei intrări a României ȋn război, părăseşte ţara
pentru Elveţia. Internat ȋn 1918 ȋn sanatoriul Sylvana sur Lausanne, ȋl ȋntâlneṣte pe scriitorul ṣi jurnalistul Josué
Jéhouda, director al „Révue juive” din Geneva, care ȋi vorbeṣte de autorul lui „Jean Christophe”. ,,Opera lui Romain
Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă când eram mai deznădjduit. Ȋi voi purta amprenta întotdeauna, în
ciuda măiestriei semenilor mei care nu mi-au vindecat decât trupul’’. După ṣapte ani de la prima ȋntâlnire, aflat ȋn
culmea gloriei, Istrati primeṣte o scrisoare de la Jéhouda. O scurtă corespondenţa se ȋncheagă, urmată de o
afectuoasă revedere la Geneva. Se hotărăsc să scrie ȋmpreuna o carte, „Famila Perlmutter”. Este o suită de povestiri
ai cărei eroi sunt membrii unei familii din Constanţa ai căror cinci din cei ṣase copii, ȋntr-un climat de antisemitism,
emigrează ȋn America sau ȋn Egipt. Naraţiunea lui Sotir reconstruieṣte nu numai aceste existenţe de la ȋnceputul
secolului douăzeci, dar ṣi vicisitudinileunei ȋntregi epoci văzută din perspectiva unor perdanţi obstinaţi ṣi mândri.

Despre această colaborare, Jéhouda notează undeva: ‘’Asociindu-mă numelui său, Panait a vrut să mă facă cunoscut
publicului francez. Dar colaborarea noastră nu a fost reală. El mi-a dat manuscrisul integral al cărţii, odată cu
libertatea de a adăuga sau de a tăia ceea ce voi crede de cuviinţă. Sarcina mea a fost de a ilumina viaţa interioară a
personajelor, insuflându-le un suflet evreiesc’’. Produsul final este ȋnsă minat de intervenţiile lui Jéhouda care,
printr-o serie de consideraţii de ordin religios, ȋncarcă prea mult textul la lectură. Însuṣi Istrati a simţit acest lucru,
salvându-ṣi ulterior capitolul “Isaac”, unde Jéhouda nu a operat intervenţii, publicându-l sub forma unei nuvele de
sine stătătoare, sub titlul: “Isaac, ȋmpletitorul de sârmă”, de care am vorbit mai ȋnainte, apreciată ca o lucrare cu
certe calităţi artistice. Peste ani, Josué Jéhouda a scris studiul-evocare ‘’Panait Istrati - o prietenie ȋntre un grec ṣi un
evreu’’, care sintetizează foarte bine personalitatea prietenului său: ,,Viaţa lui e ȋn intregime dăruita cultului
prieteniei. Mărturia mea, după patruzeci de ani, de când ne-am cunoscut, vrea să pună ȋn lumină o personalitate de
o intransigenţă excepţională, un om flamând de ideal ṣi dreptate, care biciuia orice fel de opresiune, de oriunde ar fi
venit (…) Rămâne pentru noi un om care a apărat totdeauna demnitatea individuală, ȋmpotriva supunerii la spiritul
de turmă ṣi al puternicilor ‘’sugrumători ai vieţii’’.”

Isaac Horowitz a fost, fără îndoială, cel mai bun prieten evreu al lui Istrati. Originar din Popricani (Iaṣi) a părăsit
România la 16 ani, pentru America, unde devine jurnalist. Vine ȋn ţară ȋn 1931 pentru o serie de reportaje, printre
care ṣi unul cu Panait Istrati. Deṣi trebuiau sa petreacă ȋmpreună preţ de-un interviu, vizita s-a prelungit ȋn
răstimpul a câtorva luni, concretizată ȋntr-o mare prietenie ṣi o carte scrisă ȋn idiṣ, “Teg und necht mit Panait
Istrati”, publicată la New York. Horowitz a fost martorul direct sau indirect al ultimilor ani de viaţă ai lui Istrati, cei
mai dramatici, despre care dă seama ȋn aceasta carte, inclusiv despre acuzaţiile că, ȋn această perioadă, ar fi devenit
antisemit. Cartea are urmatorul motto din Walt Whitman: “Who touches this book, touches a men” (Cine atinge
acesata carte, atinge un om). }n locul unei prefeţe, un schimb de scrisori ȋntre cei doi:

„Dragă Panait,

Am notat zilele ṣi nopţile pe care le-am petrecut amândoi ȋn casa ta, care ne-au dat multe bucurii dar ṣi multe dureri.
Din aceste note s-a născut cartea mea. In ea vorbesc despre tine ṣi opera ta. Nu este o biografie sau un eseu critic, este
mai mult o scrisoare destinată mie ṣi adresată ţie. O scrisoare a unuia care te-a căutat ȋn opera ta ṣi a găsit-o ȋn tine.
Inutil să-ţi spun cât de mult m-aṣ simţi recompensat dacă cel puţin o parte din cititori ar putea să te regăsească ȋn
carte. Dar nu pot să-mi imaginez o carte, fie ea cea mai bună, care să valoreze o prietenie. De aceea iţi cer
asentimentul pentru a o publica. Prefer să o rup decât să fac un rău prieteniei noastre.

Isac”

Răspunsul nu va ȋntarzia:

Dragă Isac,

E de la sine ȋnţeles că ȋţi dau acordul pentru publicarea cărţii tale. Mă mir chiar că mi-l ceri. Ṣtiu foarte bine că aceste
zile ṣi nopti vor rămâne fără seamăn printre zilele ṣi nopţile pe care le-am trăit ȋmpreună. Ṣtiu că te ascultam până ȋn
zori fără să mă satur. Deseori mă credeam ȋntr-o poveste cu zâne, atât de mult mi se părea fantastic filmul orelor
eroice ale unei vieţi prea pline acolo, dincolo de mări ṣi munţi, unde destinul te-a purtat. Inutil să ȋţi spun că m-aṣ
bucura dacă ai reveni pe aceste tărâmuri, pentru a retrăi alte zile ṣi nopţi. Dar cu cine? Poate cu umbra sufletelor
nostre.”

Când a apărut cartea, ȋn 1940, Panait Istrati murise de cinci ani. Credem că o tălmăcire a sa ȋn limba română ar face
cunoscută o prietenie care a sfidat timpurile ṣi timpul.”

Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților

Evreiești din România:
„Am fost impresionat să ascult referiri la relația,
declarațiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei”
„Am cunoscut în această după-amiază, personalităţi deosebite. Am fost impresionat să
ascult referiri la relaţia, declaraţiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei. Nu au cum
să nu mă măgulească, ca evreu de astăzi. Sunt convins că prin cunoaștere reciprocă, ne
putem recunoaște reciproc. Ce s-a întâmplat aici demonstrează valabilitatea acestei
sintagme.

Suntem foarte puţini astăzi. Faţă de opt sute cincizeci de mii, câţi eram înainte de-Al Doilea Război Mondial, în
teritoriile de atunci, cu greu putem spune că suntem șapte mii de membri în comunităţile evreiești din România. Dar
încercăm să prezervăm istoria noastră. Cu forţele noastre de astăzi, limitate, păstrăm această deschidere spre
cultură, spre artă, spre știinţă, spre tot ceea ce-i important.”

(https://institutlevant.ro/wp-
The
content/uploads/2019/01/institutul_studii_avansate_cultura_civilizatia_levantului_panait_istrati_emil_constantines
element
is
invisible