2013 – Anul Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

80 de ani de la naştere 30 de ani de la moarte

„... După buzdugan nu a apărut zmeul, ci Făt-Frumos. El era un lungan blond, care vorbea
tărăgănat, dar învăluitor până la vrajă, şi se numea Nichita Stănescu.
Fastuos a intrat în împărăţia poeziei, o dată cu zorile. Calul lui alb, fără şea şi fără scări, sălta
pe „două potcoave”, iar o voce, cum nu se mai auzise de mult, striga: „Ave, maree-a luminilor,
ave!” Prin această triumfală „călărire în zori”, redevenirăm contemporani cu Eminescu.”

„N-am să mi-l pot închipui totuşi niciodată pe Nichita Stănescu decât sub chipul unui etern
adolescent pentru care lumea din jur îşi pierdea subit, în prezenţa lui, ponderabilitatea şi se organiza
la porunca sa după legile zborului. Orbitoare penaje de îngeri, linii care fug ameţitor către infinit,
marmori devenite miraculos volatile populează universul lui poetic.”

„Semnul marelui har care-i e dăruit doar arareori unei literaturi, Nichita Stănescu îl avea şi
se numea, în cazul lui, graţie. Datorită ei putea să treacă, fără a lăsa nici o clipă impresia sforţării,
prin toate ipostazele lirismului, să fie solemn şi sprinţar, melancolic şi nepăsător, ardent şi glacial,
jovial şi oracular, abstract şi senzual, savant şi candid, rafinat şi neîndemânatic, părând mereu că se
joacă, şi atunci chiar când miza jocului era însăşi viaţa sa.”

„Coincidenţe tulburătoare intervin în viaţa poeţilor mari: versurile, care-i plăceau cel mai
mult lui Nichita Stănescu din Eminescu şi le recita fermecat întruna, erau:
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii”
Şi iată că a reuşit să înveţe.
(Ov. S. Crohmălniceanu)
 2013 – Anul Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

80 de ani de la naştere 30 de ani de la moarte

„Bătrâne câtă vreme suntem în mijlocul poporului român nu trebuie să ne fie teamă de
nimic, deoarece el ştie mai bine decât oricine drumul eternităţii, iar noi n-avem nevoie de altceva
decât să fim atenţi la viaţa şi la manifestările lui, pronunţându-i cu câteva clipe mai repede gândul şi
metafora lui!”
(Nichita Stănescu)

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi
oamenii!”
(Nichita Stănescu)

„Poate mai mult decât noi toţi din generaţia Labiş, Nichita n-a lăsat timpul să curgă pe lângă
el, zadarnic. Fruntea lui îngemănează pulsaţii din Eminescu şi linge tainele cerului, dincolo de
sublime cunoaşteri, unde numai gândul pur, iluminat de zboruri apologetice, toate spre aripa lui
Dumnezeu, poate pătrunde ca o mireasmă a Inspiraţiei.
(Fănuş Neagu)

„... O uzină de versuri, care se punea în mişcare din te miri ce inefabil, pentru a produce te
miri ce minunăţii şi desfătări, livrate gratis, fără nici o contabilitate, dar absolut nici una, cititorilor,
când încântaţi, când de-a dreptul năuciţi de atâta preaplin.”
(Marin Sorescu)

„Nichita Stănescu ajunsese până acolo cu starea sa de Poet neistovit, încât îşi ridicase toate
bucuriile, suferinţele şi dorurile la aceeaşi înălţime. Se purta astfel încât puteai să crezi că el depinde
de tine şi că nici ţie, nici lui nu i se va întâmpla nimic rău niciodată. Optimismul său era fără
pereche.”
(Gheorghe Pituţ)
 2013 – Anul Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

80 de ani de la naştere 30 de ani de la moarte

„I-a fost dat să trăiască o jumătate de veac. Marile lui aripi de albatros, obosite de furtunile
prin care au trecut, pe înălţimile la care îl purtaseră, l-au adus pe un tărâm unde va rămâne în
tovărăşia celor mai ilustre umbre ale poeziei, acolo unde puţini sunt cei cărora le este dat să
ajungă.”
(Geo Bogza)

„Nichita era un spectacol cu un singur personaj, spectacol la care veneau cu încântare sau
din curiozitate poeţi şi nepoeţi, iubitori şi urâtori de poezie, indivizi de toată mâna, care plecau însă
cuceriţi de farmecul său. [...] Spiritul său, apt să împodobească palate şi mai ales umilele,
binecuvântatele sălaşe ale limbii române, vocabulele căreia l-au absorbit şi l-au geometrizat ca un
fagure, da, spiritul său ne face acum cu mâna de deasupra existenţei cea de toate zilele...”
(Marin Sorescu)

„Ivirea unui poet ca Nichita Stănescu începuse prin a sfida veştile rele privind destinul – şi
viitorul – poeziei. [...] Era o invenţie neaşteptată a naturii apariţia sa, un act parcă de multă vreme
amânat, izbucnind triumfător la suprafaţă, sub puterea unei extraordinare presiuni subpământene, ce
devenise de nesuportat şi îşi impusese în sfârşit dreptul la întrupare, dreptul la manifestare, dreptul
la timp.”
(Lucian Raicu)

„Dintre toţi contemporanii pe care i-am cunoscut mai direct, la el m-a izbit mai ales
puritatea de cristal a sentimentelor trăite în orizontul lor infantil; el nu avea toate acele griji
domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi. De aceea se JUCA de-a v-aţi ascunselea cu acel aer
poznaş de mare ştrengar. Dacă una din manifestările genialităţii, aşa cum s-a spus, constă în
conservarea permanentă a stării de copilărie, atunci negreşit el era foarte aproape de natura
Geniului, locuia în această natură.”
(Marin Mincu)
 2013 – Anul Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

80 de ani de la naştere 30 de ani de la moarte

„De moarte îţi vorbesc cu jumătate de gură. Singura mea teamă cu adevărat mare este
naşterea. Când m-am născut, mi-a fost frică de moarte, cea mai mare frică din viaţa mea. Sînt
recunoscător profund mamei mele că murindu-mă, a veghiat asupra NAŞTERII mele.”
(Nichita Stănescu)

„... câtă vreme suntem în mijlocul poporului român nu trebuie să ne fie teamă de nimic,
deoarece el ştie mai bine decât oricine drumul eternităţii, iar noi n-avem nevoie de altceva decât să
fim atenţi la viaţa şi la manifestările lui, pronunţându-i cu câteva clipe mai repede gândul şi
metafora lui!”
(Nichita Stănescu)

Nichita Stănescu a fost însuşi POETUL, în majuscule şi în marmură, cel mai poet dintre câţi
au fost vreodată, a trăit şi a murit pentru poezie, în toate clipele noastre de luciditate, de veghe şi de
somn. El nu a făcut, nu a fost altceva decât poezie, redefinind-o, lucrând-o, dăruindu-ne-o în forma
şi în adevărul ei de minune a lumii, pe care în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm. Chiar şi
în versurile pierdute, uitate sau azvârlite există ceva din fosforul geniului său, îndeajuns pentru a
simţi poezia şi a ne spăla viaţa cu încăpăturile ei.
(Constantin Chiriţă)

Când pleacă Poetul, ce tainică lege

îi schimbă plecarea în stare pe loc?!
Când pleacă, Poetul – doar el – îşi alege
clipa sfidării lui Nenoroc.

Poetul când pleacă ne lasă pe lume

Mai goi cu o carte, mai plini cu un nume...
(Laurenţiu Ulici, Adio la Nichita)