PLOAIE ÎN LUNA LUI

MARTE
NICHITA STĂNESCU
Nichita Stănescu (n. 31
martie 1933,Ploiești,
România – d. 13 decembrie
1983,București, România) a
fost un poet, scriitor și eseist
român, ales membru post-
mortem al Academiei
Române.
Este considerat de critica literară și de publicul
larg drept unul dintre cei mai importanți
scriitori de limbă română, pe care el însuși o
denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita
Stănescu aparține, temporal și formal, neo-
modernismului românesc din anii 1960 - 1970.
Nichita Stănescu a fost considerat de către unii
critici literari, precum Alexandru Condeescu și
Eugen Simion,un poet de o amplitudine,
profunzime și intensitate remarcabilă, făcând
parte din categoria foarte rară a inovatorilor
lingvistici și poetici.
 Familia
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut
la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine
țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la
începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani
prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți
ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea
Stănescu, specializat în producerea și comercializarea
unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a
născut în ziua de 16 februarie 1910,
la Voronej. Tatăl Tatianei a fost
fizicianul și generalul Nikita
Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din
Octombrie, generalul Cereaciuchin
se refugiază discret și rapid
împreună cu familia sa, formată din
soție și două fete, în România,
inițial în Constanța și ulterior la
Ploiești, unde se stabilesc.
 Educație

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sfinții

Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957
a urmat cursurile Facultății de Filologie a
Universității din București.
Viața personala

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu,

dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-
a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a
cărei dragoste se va plămădi tema volumului O
viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună
cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor
inspira reciproc în a scrie și a construi universuri
abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița
(Dora) Tărâță.
 Activitatea literară

1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un

volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat
foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea
1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în
revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.
1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la
secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).
1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în
Cehoslovacia.
1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un
volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor.
Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai știam unde-mi

lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi,
răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Explikatia poeziei
Poezia „Ploaie în luna lui Marte”, de Nichita
Stănescu, se compune din cinci strofe a câte patru
versuri fiecare (catrene). Prima strofă debutează
cu proiectarea iubirii într-un timp trecut („Ploua
infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde”).
Dragostea este caracterizată de pasiune,
manifestându-se în timpul unei ploi „infernale”,
având astfel loc o sincronizare între fenomenul
natural și sentimentele cuplului de îndrăgostiți.
.Încea de-a doua strofă regăsim
personificarea pereților, ale căror
aparente stări interioare le reflectă pe
cele ale cuplului („Pereţii odăii erau/
neliniştiţi, sub desene în cretă”). Chiar și
sufletele dobândesc însușiri pământești,
ele dobândind capacitatea de a „dansa”
(„Sufletele noastre dansau/ nevăzute-ntr-
o lume concretă”). Astfel este exprimată
dragostea eului liric și a iubitei sale, în
libertate și intimitate depline, fără ca cei
doi să fie stingheriți de prezența altora.