Nichita Stanescu

Biografia
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31
martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a
fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al
Academiei Române.Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran
prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.În
perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai
Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze
cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.În 1952, s-a
căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar
cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista
Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului "O viziune a
sentimentelor". Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela
Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri
abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .Nichita şi-a
adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără
mamă, fără tată”, într-un volum numit "Argotice"— cântece la drumul mare
şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.Este
pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei
literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în
Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu
11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.
Mai apare şi volumul de poezii "Un pământ numit România". Este numit
redactor-şef adjunct al revistei "Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În
1970 devine redactor-şef adjunct la "România literară”, revistă condusă de
Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: "Belgradul în cinci
prieteni" şi "Măreţia frigului". Pentru volumul de eseuri "Cartea de
recitire" obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.Un an mai
târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie
Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist
comentator la "România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str.
Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul
salcâm Gică.La 4 martie
 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae
Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma
şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va
lăsa ceva sechele şi după vindecare.În 1978 publică volumul de poezii Epica
Magna, care primeşte în acelaşi an premiul "Mihai Eminescu” al Academiei
Române.În august 1981 are prima criză
hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la
spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele
maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa
şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de
viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.În timpul unei
călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia
medicilor.Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi
este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi
poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale
cuvinte au fost: "Respir, doctore, respir”.A fost laureat al Premiului Herder şi
nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).Considerat atât de
critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă
scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea
“Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural
şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-
1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu
el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu
şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate
remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici
şi poetici.
"Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul
Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea
(Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu
închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei
româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca
totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut
,,NECUVINTELE,, de Nichita Stanescu
In volumul "Necuvintele" (1969), Nichita Stanescu pune in discutie chiar
materialul de constructie a universului poetic, cuvintele, considerate, in plin
modernism, insuficiente, devalorizate prin tocire, prin repetabilitate extrema.
Poetul neaga cuvintele, inlocuite prin reversul lor, "necuvintele", expresie a
Cuvantului originar, care nu trebuia sa semnifice, sa substituie obiectul, ci
era obiectul insusi, lumea in potentiala devenire.

Prin caracteristicile ei de arta poetica, poezia "Necuvintele"propune

utilizarea altui tipar semantic, in care sugestia sa fie graitoare in aceasta
inversare a rolului semnelor si a codurilor lingvistice. Gesturile individului
sunt insotite de o combustie interna pe masura:

"El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.

Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti."

Comunicarea se realizeaza, la Nichita Stanescu, prin alteritate, prin

infiintarea tu-ului, a celuilalt, care sa dimensioneze si sa tensioneze spatiul
poetic. Gesturile reciproce ale celor doua ipostaze lirice se completeaza:
exista un eu si un el, fiecare incercand sa comunice prin intermediul unor
semne complexe. Poetul opereaza cu semne tinand de gesturile triburilor
primitive, incercand sa redescopere limbajul intr-un mod original. Mana
devenita frunza si frunza devenita mana nu fac altceva decat sa sporeasca
misterul acestui limbaj cu valente proprii.
Gestica poeziei se continua in acelasi registru:

"El a intins spre mine o ramura ca un brat.

Eu am intins spre el bratul ca o ramura."

Confundarea omului cu elementele regnului vegetal nu face altceva decat sa

mareasca misterul acestei comunicari, sa intoarca timpul la un nivel in care
plantele si arborii isi stabilesc propriul lor sistem de semne, imperceptibile
pentru fiinta umana. Afirmatiile poeziei sunt sententioase, propozitiile sunt
scurte, transformandu-se in axiome:
"El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un umar
Eu am inclinat spre el umarul, ca un trunchi noduros."

Transformarea eului poetic intr-un trunchi noduros indica o tendinta spre

vegetalizare, de incremenire a fiintei, de situare in primordialitate.
Alteritatea, ca proces conversiv de compunere si descompunere a eului,
apropie fiinta umana de unitatea primara a totului, prin care circulau sevele
unui singur circuit, cosmic, al genezei, potentand resursele unei noi nasteri:

"Auzeam cum se-nteteste seva lui batand

ca sangele
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva."

Granitele materialitatii individuale dispar, refacand fiinta primara, strabatuta

de spiritul universal:

"Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur."

Magia cuvintelor schimba cele doua domenii de existenta, a omului si

arborelui, printr-o stranie metamorfoza.
Teme si motive ale poeziei "Necuvintele"
. Crearea limbajului prim, paradigmatic, bazat pe paradox, pe situatia iesita
din comun; transformarea limbajului urmeaza registre diferite. Codul de
comunicare este cel energetic, partile corpului celor doua fiinte intrupandu-
se in forme diferite.
. Imaginea lumii dintr-o alta perspectiva decat cea obisnuita, prin perceptia
unor senzatii diferite, prin redescoperirea semnelor si a simturilor arhaice:
transferul de materie, de la vegetal la uman si invers, se efectueaza printr-
un straniu act de magie, prin "necuvinte".
 Contestare nu numai a traditiei, dar si a cuvantului in sine, lirica
stanesciana ajunge sa-si puna intrebarea capitala si ultima ce este litera a;
ea, care se afla la origini, dar, totusi, nu exprima nimic. Volumul Necuvintele
(1969) debuteaza dramatic cu intrebarea: "Ce esti tu A?", " litera/ bortoasa
de toate literele" (Pean), iar ea pare sa anihileze orice incercare de
recompunere a poeziei. Este acesta un punct zero inevitabil si ineluctabil
totodata, non-entitatea situata in centru si iradiind la toate nivelurile
poemului in dramaticele hiaturi dintre imagine si imagine, dintre imagine si
sens. Cu toate acestea, prima poezie a culegerii nu se intituleaza accidental
Pean; ea este un pean, dar nu unul inchinat lui Apoi Io, ci lui Sisif, pentru ca,
asistand la dezagregarea din interior a discursului, poetul accepta
imposibilul, lupta cu inertia neantului intr-o incercare suprema de a exista.

A e litera, dar si sunet, enigmatica scriere, ce pare sa aiba o

primordialitate absoluta, pentru ca intruchipeaza tacerea initiala, devine
rostire fara sa-si reveleze secretul chiar daca castiga gloria, glorie efemera
atata timp cat originea sa c muta. Poeziei care nu mai crede in fenomenul
originar, in ciuda faptului ca prima litera le contine pe toate celelalte, nu-i
ramane decat lupta eterna cu inertia literei in care trebuie sa recunoasca -
contradictoriu - calitatea umana a unei macar partiale si imperfecte
comunicari, dar si absurditatea esentiala si originara. Marcata de
imposibilitatea ontologica de a exista, creatia aceasta, dramatica si tragica,
este totusi capabila de elan, dar e mereu primejduita de inevitabila cadere.
Elanul se justifica in sine ca reactie la imobilismul tragic al nimicului; in fond,
el nu e altceva decat expresia unei anxietati ce se vrea purificata, pastrand
insa in orice moment al sau urmele indelebile ale conditiei sale damnate.
Dinamica miscare ce anima liniile este insa mai degraba rezultanta unei
explozii ce se repercuteaza intr-un spatiu in care poemul deschide
imprevizibile si periculoase brese, imprastiind materia imaginilor in
obscuritatea unei indeterminari elementare.
 Fiecare poem rezulta astfel dintr-o risipire opusa oricarei replieri posibile
spre un centru imuabil al semnificatiei. Pentru a reface viziunea deschisa
spre mereu alte departari, e nevoie de o reconstituire mai ampla a
fragmentelor materiei, de cautarea plina de riscuri si totusi tentanta a unei
interconditionari supreme, Ia nivelul ce s-ar putea numi cosmic al unei
totalitati lirice pe care aceasta poezie o traieste fara a o explica integral. Nu
c hazardat sa se vorbeasca, in acest caz, de uri adevarat big-bang eliberand
o uriasa cantitate de energie si vibrand in tensiunile imposibil de dominat ale
poemului individual.

Desigur, aceasta comparatie nu exprima doar substanta lirica a

Necuvintelor, ca relevand o totalitate mai mare, cea a intregii creatii
stanesciene, moderna pentru ca se situeaza la limita extrema a propriei
anihilari. Principiul de baza - aici, ca si in alta parte - este cel al unei violente
primordiale, al unei silnicii cosmice ce pune, iarasi si iarasi, sub semnul
intrebarii ordinea. Distanta dintre obiectele ce populeaza universul creste
incomensurabil spre ultima limita. Imaginea se indeparteaza in deriva spre
periferie si se coaguleaza intr-o prezenta aproape indescifrabila. Aparenta
cvasimuta, ea s-a condensat intr-o materialitate grea de mister, devenind
tot mai putin comunicabila, tot mai contingenta.