NICHITA STANESCU

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) laje valorice mai mari nu exista, probabil, in opera niciunui alt mare poet roman. Insa tot a~a de batatoare la ochi este originalitatea. Doar inaderenta la tipul ca atare de poezie denora afinnatia lui Grigurcu dupa care Nichita Stanescu ar fi un "idol fals, a~ezat in locul valorilor interzise, subestimate, rastalmacite, ori al celor ce n-au venit inca." Afirmapa pare izvorata, intre altele, ~i din exagerarea conpnuta in teza lui Simion referitoare la constructia teoretica a modelului poetic. Poetica lui Nichita Stanescu e interesanta, ce e drept, dar confuza. Daca exista vreun model, acesta este spontan ~i trebuie refacut cu prudenta din rasfatul stilistic al Antimetaftifcii. "Necuvintele" nu pot fi cuvinte ce refuza sa mai fie simple vehicule, cum suspne Simion. Nichita Stanescu n-ar fi, pentru atat, un pionier, ci un epigon al celor dintai poep moderni. De~i nu e foarte dar, conceptul de poeife metalingvistica este totu~i cel mai in masura sa ne sugereze originalitatea. Lirismul fonetic, morfalogic ori sintactic folose~te ad libitum gramatica, dar ne lasa sa intelegem ca poetul dore~te mai mult decat au reu~it Arghezi sau Barbu, in sensul exploatarii resurselor lexicului, atat a realitatii, cat ~i a virtualitatilor cuvantului. Intuitia exceptionala, nicidecum cultura poetica, destul de precara, I-a condus pe Nichita St:lnescu la ideea unei poezii a poeziei. De altfel, scurta istorie a poeziei noastre moderne arata 0 astfel de evolutie. Intre razboaie, metamorfoza cea mai evidenta a poeziei consta tocmai in tendinta de a se lua pe sine ca obiect, devenind tot mai pura (nu neaparat in intelesul de la abatele Bremond). Ar fi de precizat felul in care s-a apropiat poezia noastra de acest ideal prodamat, in definitiv, de Poe inca din zorii epocii moderne. Eminescu este eel care a dat expresie poetica integrala limbii naponale. El a creat ceea ce am putea nurni limba literara a poeziei romane~ti. A~a cum era conceputa aceasta de catre dasici ~i romantici. Arghezi, pe urmele lui

" ... Nichita Stanescu nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat ~i original, este ~i un teoretician al poeziei. A construit un model (poezia metalingvistica), un tip genetic de lirism ... ", scrie E. Simion in prefata la Opere din 2002. "Nichita Stanescu e cea mai mare iluzie a criticii noastre actuale", scrie, parca in replica, Gh. Grigurcu, in Amurgul idolilor (1999). Receptarea poetului Necuvintelor sta, toad, intre aceste doua extreme. E drept ~i ca, atat inainte, cat ~i dupa 1989, cultul personalitatii poetului s-a dovedit mai puternic, de~i contestarea e la fel de veche, datand ~i unul, ~i alta din anii '60. Poate ~i pentru ca a fost mult prea excesiva de la inceput, in vreme ce pIedo aria pentru originalitatea poetului avea mai mult decat un sambure de adevar. Astazi, cu prima edipe critica pe masa, ne putem face 0 idee mai limpede ~i mai obiectiva. Ceea ce bate numaidecat la ochi, la capatul unei lecturi nu fara destule obstacole, este inegalitatea poeziei. Deca-

Eminescu, a creat, la randul sau, a doua limba literara a poeziei noastre, aceea modema, fara frontiere, care a recuperat tot ce fusese exclus inainte, prozaicul, uratul ~i trivialul. El a scos poezia din puterea tabuurilor morale, religioase ~i sociale. Procesul avusese loc mai devreme in alte literaturi. La noi el a fost opera ultimei genera a secolului XIX ~i a primei din secolul XX. L-au continuat avangardi~tii interbelici, radicalizandu-l, dar i-a costat indecizia intre lupta de eliberare ideologid ~i aceea de eliberare verbala a poeziei, care nu erau obligatoriu legate. Una consta in detabuizare, a doua, in libertate lexicala. Nichita Smnescu a desavar~it-o pe cea din urma, sfaramand to ate chingile, dezlegand toate nodurile. "Necuvintele" lui nu sunt altceva deeat cuvintele in deplina libertate. A~a stand lucrurile, n-are sens sa-i repro~am "sterilitatea launtrid" sau carenta emotiei, eata vreme nu intr-o astfel de materie lucreaza poetul. Exista doua feluri de reformatori in poezie. Exista poeti ca Baudelaire sau Arghezi, care reformeaza un mod de a gandi moralmente 'poezia, ~i exista poeti ca Mallarme sau Nichita Stanescu a caror reforma tinte~te modul de a gandi artistice~te ~i poezia. La ace~tia din urma, nu sunt importante "profunzimile", "dramele", ecor~eurile suflete~ti. Abia in ultima culegere antuma, poezia lui Nichita Stanescu a inceput sa arate ~i dosul covorului, nodurile adid, dupa ce pana atunci aratase doar fata, semnele, jocurile de fIre care se impleteau exuberant ~i stralucitor ca sa dea na~tere unor fIguri de 0 neasemuita frumusete. Cele dintai poezii publicate (ftindd acelea ramase inedite pana de curand, datand din anii 'SO, sunt doar 0 combinatie abila, dar naiva, de Arghezi, Barbu, Topirceanu ~i M.R. Paraschivescu) din Sensul iubirii (1960) sunt labi~iene, caligraftind pe temele realismului-socialist, insa cu 0 remarcabila puritate. t Imaginarul realist-socialist e la Nichita Stanescu l ! difuz, neconturat, lunecand in fundalul poeziilor f ca expedipa lui Xenophon In frazele poetice t din Anabasisullui Saint-John Perse. 0 particulav

ritate ce se va dovedi rezistenta in volumele urmatoare este "corporalitatea": umerii, aripile, tamplele, gleznele, fruntea etc. aldtuiesc de pe acum 0 anatomie lirid foarte personala. Nu se poate ~ti ce este autentic ~i ce nu in aceasta poezie in care aproape intreg planul sentimental este contrafacut: "C-un gand fo~nesc toti arborii, mai purl ~i cu-o bataie-a inimii, rasuna/ larg discul orizontului din juri pard lovit de-un rasarit de luna./ I Cu trupu-acesta bol II supunl rubine ~i smaralde, ametistel ~i caramida trupului mi-o punl la ridicarea lumii comuniste." Imaginarul colectiv ~i imprumutat (razboiul, fasci~tii, Futik, Lenin, Vasile Roaita) e tratat nu doar cu mai mulm gratie deeat la orice alt poet contemporan, dar, pentru prima oara, impins intr-un fundal neclar, evaziv, indistinct ~i chiar misterios. Caligrafla realist-socialism se continua ~i in 0 vi~une a sentimentelor, indieand deja calea majora pe care poezia tanara va evada din contingent (baraje, otelarii, sonde) intr-un lirism ce pare pur ~i melodios ca 0 cantilena. Dar in acest al doilea volum gasim ~i primele poeme tipic nichitastanesciene: ,,Alergand, alergand mi se-nteteau mu~chii, scheletul alb ce-l tin in mine, ca marmora lui Michelangelo statuile, a inceput sa se fad mai luminos, mai luminos vertebra de vertebra, os de os."

"Mainile mele sum indragostite vai, gura mea iube~te, ~iiata, m-am trezit d lucrurile sunt atat de aproape de mine, ineat abia pot merge printre ele fara sa ma ranesc."

"E 0 intamplare a ftintei mele: ~i-atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternid deeat mine, deeat oasele mele,

tl,

pe care mi Ie scra~ne~tiintr-o imbrati~are mereu dureroasa, minunata mereu." Doua observapi impune aceasta poezie. Prima este ~tergerea diferentei dintre subiect ~i obiect, dintre fiinta poetului ~ilume, dintre moral ~i fizic. Sentimentele capata corp, se izbesc unele de altele, se rotesc, se ranesc venind in contact cu lucrurile, pe scurt, par tot atat de materiale ca materia din care este aldtuita lumea. Fizicii emoor ii corespunde 0 metafizid a lucrurilor. A doua observatie prive~te interventia cuvintelor, a vocabularului in acest dans psiho-fizic: "Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des. Eu stateam la 0 margine-a orei, tu - la cealalta, ca doua toarte de amfora. Numai cuvintele zburau intre noi, inainte ~iinapoi. Virtejullor putea fi aproape zarit, ~ideodata, imi lasam un genunchi, iar cotul mi-l infigeam in pamant, numai ca sa privesc iarba-nclinata de dderea vreunui cuvant, pe sub laba unui leu alergand. Cuvintele se roteau, se rote au intre noi, inainte ~iinapoi, ~icu cat te iubeam mai mult, cu atat repetau, intr-un vartej aproape vazut, structura materiei, de la-nceput." Foarte sugestiva este imaginea poetului ca un Tarzan care sare dincuvant in cuvant, agatat de liane, veritabil acrobat liric. Lucrurile devin la randul lor parti de vorbire, se leaga in propozi, cuvintele se desfac in silabe ~i in sunete ~are graviteaza ori zboara ca 0 rnaterie. Odata insa descoperita nota, in aceasta poezie al card sunet nu mai fusese auzit nidodata, poetul se dovede~te incapabil s-o exploateze con~tient ~i convingator pana la capat. Dreptulla limp (1965) readuce motivele realist-sodaliste ~,cutremuratorul Februarie"), e drept, chircite tntr-un discurs

tot mai evaziv ~i pealocuri absurd. E ca 0 spalare a tematicii pentru a putea fi repusa in circulatie. Nimeni nu-i mai cerea lui Nichita Stanescu sa scrie poezii tinand de un fel de nouveau realisme-socialiste precum aceasta: "Otelul e ravunea Hunedoarei;1 arterele lui de foci bucle de foc ale literelor care scriul cuvantul pace", amestecand in lava din furnalele standard ale l anilor '50 obsesii din cele mai personale, ca ~il un inceput de patriotid Cantare a Romaniei pe gustul anilor ce veneau, cu Mara~e~ti, Decebal ,1 ~i restul figuratiei istorice. ~i totu~i Roluvertical (1967), Un pamant numit Romania (1969) abunda in banalitati de acest tip: "Despre patrie se pot spunel cuvinte scrise cu coltul inimii noastre", sau: "De doua mii de ani acest pamantl din trupurile noastre face parte". Un punct de cotitura l-ar fi putut reprezenta 11 elegii (1966), probabil volumul cel mai original al autorului. In 11 elegii poezia pura a neomodernismului atinge punctul cel mai inalt. Puritatea e aproape absoluta in cele douasprezece texte in care oasele fragile ale ideilor nu se mai simt sub carnea poemelor. Elegia fntaia evoca tocmai acest poem care incep~ ~i se sfar~e~te cu sine, ca un fel de astronomid gaura neagra care nu lasa nimic sa scape in afara ~i in .care poetul locuie~te laolalta cu ~irul de barbati purtandu-i numele:

"El incepe cu sine ~i sfar~e~te cu sine. Nu-l veste~te nido aura, nu-l urmeaza nid 0 coada de cometa. Din el nu strabate-n afara nimic; de aceea nu are chip ~inid forma. Ar seJ;Iilina intrucatva cu sfera, care are cel mai mult trup invelit cu cea mai stramta piele cu putinta. Dar el nu are nid macar atata piele cat sfera."

Aceste versuri au devenit la fel de celebre precum acelea din Oul dogmatic allui Ion Barbu, dad e sa ne referim la posibilele antecedente. Dacia mai curand blagiana decat pirvaniana din Elegia a doua este tot a~a de sugestiv zugravita ca 0 lume in gaurile dreia, ca in scorburi, e a~ezat cate un zeu. Oarecum pretentioasa este A treia, in care poetul descopera gustul pentru o reflectie sofisticat:l ~i uscata, dar in care se fixeaza totodata motivul eel mai frecvent ~i vigurosdin poezia lui Nichita Stanescu, acela al ochiului "gol pe dinauntru/ ca un tunel", prin care privirea devine una cu ceea ce este privit: "Atarnam/ de capatul unei priviri/ care ne suge". Omul nu mai este singurul care prive~te. E privit la randullui de lucruri. Frunza se preface in "gada de ochi verzi". Separatia dintre eu ~ilume sau dintre visceral ~i real cade odata cu disparitia antropocentrismului. A patra infati~eaza tocmai refacerea unitatii primordiale. A cincea descrie un tribunal al naturii care-l condamna pe om sa redevina mar, frunza, pasare. Tema e reluata in A faptea, ca ~i cum dezideratuls-ar fi realizat: "Traiesc in numele frunzelor... ". Elegia oului, a noua, reia 0 tema secundara din cea dintai, a sinelui lipit de sine. Doar d loca~ul poetului este acum Eara dubii oullui Barbu. Argheziana este Elegia a ifcea. Pe poet 11 doare "invizibilul organ, eel Earanume", nemirosul, negustul. Boala lui este intersenzoriala, dar nelegata de senzatii. Asociativitatea e de tip avangardist: "Ma doare diavolul ~i verbul/ ma doare cuprul, aliorul,! ma doare dinele, ~iiepurele ~icerbul ... ". Prozaice, abundand in non-sensuri nu totdeauna voite, sunt celelalte elegii. Volumele care urmeaza nu mai aduc lucruri noi, dar raman la un nivel ridicat, eel putin acelea de dinainte de 1970. Oul fi sfera (1967) este limpezit tematic, put:1ndu-se cita oridnd versuri din cele mai frumoase ale poetului. Laus Ptolemaei (1969), Necuvintele (1969) sau Marefia frigului (1972) reiau in chip mai metodic, dar ~i mai putin inspirat, motivele anterioare. Ptolemaeu simbolizeaza bunul-simt empiric, eroarea necesara a perceptiei

care constituie lumea: poezia viseaza sa regaseasd terenul sigur al realului, temandu-se de schema abstracta a gandirii care desfigureaza. Ptolemaeu e definit ca "martorul bunului-sim( ~i al "existentei", insa aspectul poemelor e deliberat didactic ~i suavitatea lirid de pana acum se evapora lasand in loc un pietri~ de concepte. Dnele poezii seamana cu ni~te prelectiuni care enunt:llegi, reguli, gnome. Sigur, glossele acestea sunt simili~tiintifice. Dar nu mai putin apropiate de vechea poezie de idei, de~i poetul se fere~te de ea: ,,0, niciodata, niciodata,! nu mi-a fost dor de vreo idee,! ci numai de un mar sau de un mers de fat:l". E de remarcat factura naiva, aceea care de fapt 0 salveaza de pretiozitate, dandu-i un aer ludic: "Eu cred d pamantul e plat asemeni unei scanduri groase, d radacinile 11 strabat atarnand de ele-n gol, cranii ~ioase, d soarele nu rasare mereu in acela~iloc ~inici nu rasare acela~isoare, ci tot altul dupa noroc mai mic sau mai mare." superba poezie, Cosmogonia sau cantec de leagan, leaga acest plan copilaresc de imensitae astrale, ca la Eminescu ori Arghezi, cu deosebirea d "veghea gravida de lucrurile lumii" este la Nichita St:lnescu u~ure, serafid, in registru minor: "Sa nu adormi. Spiritele st:lrilor de suflet se dau in leagan. Hei-ho pentru ninsoare, pentru gheata,pentru frig. Sa nu adormi. Lasa cerul deschis pana cand yom deslu~i desimea stelelor unele-n altele, Earanicio u~a, tara nicio fereastra." Sunt din ce in ce mai multe metapoezii, construite ca ni~te psihodrame, cu dialog ~ipersonaje. Dar ~ipoezii in maniera unor limerick-uri,

pe jumatate glume~e, pe jumatate absurde, cu tiparul sf'aramat din care cuvintele ies in roiuri asociative dintte cele mai nea~teptate, zburand, plutind, eazand sau lovindu-se unele de altele in cea mai deplina libertate. Primele anun~a ciclul inipal din In dulcele stil elasie (1970), ultimele, pe eel care urmeaza. Volumul debuteaza cu cateva lungi poeme anxioase, intte care Moar/ea pasdrikJr este 0 capodopera: viziune hitchcockiana a unui univers saturat de pasari, de oua sparte, de coji, de galbenu~, de albu~ ~i, totodata, 0 arta poetiea puterruea ~i bazata pe repetipi, inspiram de indoiala in vocapa proprie: "Ouale se ciocnesc intte ele in aer. Ploua torenpal. Norul de pasan smintit se-nte~e~te aripa-n aripa, Ploua inghesuit. Se sparge in aer oul de ou. Ploua cu albu~, cu galbenu~. Aerul se lipe~te de albu~, de galben~, de albu~, de galbenu~. ~i incepe sa ploua cu aer pana cand ploua cu tot aerul, torenpal, pana cand ploua cu tot aerul. Ingerul mereu i~i duce mana la beregam. mereu i~i duce mana la beregam. Coboara aerul, se scurge in canale pe langa ~rloaiele ingerului, se scurge-n canale amestecat cu albu~ul ~i tot galbenu~ul. Ingerul incearea sa respire, sa se respire, dar gura Ii este sudam cu albu~ - 0 dam, cu galbenu~ - 0 dam, ~imereu i~i duce mana la beregata, ~imereu i~i duce mana la beregata ... " Oul barbian iti ciaincllnire aici cu arhanghelii blagieni care au aripile fdnte. In locul expansivelor

anatomii poetice din 0 vi:dune a sentimentelor, iata o biologie deprimam, 0 frica de uzurpare launtriea, un instinct al timpului care macina totul intte grele piette de moara, iar in locul extazului gleznelor, cimplelor ~i umerilor, a bepei adolescentine a sim~or, urechea infundata cu ceara varstei, ochiul orb al maturita inttebatoare ~i nesigure: ,,~i daea s-ar des chide deodata un ochi chiar pe clan~ pe care ape~i? Ai mai putea tu oare sa pui mana pe privire? Ai fi in stare tu sa intri intt-o vedere? Ai putea tu sa fti vazul meu? Ai putea tu sa fti - daca dintt-o dam s-ar deschide un ochi te miri cine ~tie unde, te miri cine ~tie cand? Orbul de mine te intreaba poti tu sa fti vederea mea?" Celalalt aspect din in dulcele slil clasie se refera la poezii de dragoste, madrigaluri, cantece trubadure~ti, intr-o maruera: extrem de libera, ludica ~iironic-sentimentala, care denom 0 imensa inventivitate fonetica, morfologica, sintactica ~i, nu in ultimul rand, semantiea: "Scoate-mi pielea de pe mine poate vrei 0 amfora, poate vrei sa bei dulbine Doamna Verde Camfora. Poate ca Ie este sete ale dumneavoastta plete, poate ca va sunt uscate pai~pele eel de carate. Poate ca va este talpa nepupam mult prea alba ~i nesupt va este sfarcul ~imult prea pupn - prea multul."

Nici una, nici aha din aceste doua feluri de poezie nu are 0 urmare imediata in Epica magna (1978) ~i in Operele imperfecte (1979), de care comentatorii au legat 0 schimbare la fata definitiva a poetului. Nichita Stanescu traie~te, in aceste carti, ca ~iin altele din epoca, prin umbra lui. Cel mai suparator lucru este impresia de autopasti~a, de repetare palida a unor motive ~i expresii. Cine nu-~i aminte~te de elogiul lui A din Necuvintele; "Cine e~ti tu, A? I tu, cea mai omeneasca ~i/cea mai absurda litera!" Prima poezie din Epica magna este tot 0 Descriere a lui A, in versuri uneori inspirate ("Templu al cuvantului, AI rugarea trupurilor noastre fumegande''), alteori earn silnice ("Gandire devenita strigatl inzdravenind un mormant"), dar, in fond, 0 reluare, ca ~i Ca/ararea pe 0 raifi, a vechiului motiv ("il ~titi voi pe A,/ murdarul de A, luminosul de A''), care denota secarea imaginatiei. Pean pare un duplicat al definitiilor lirice din Laus Ptolemaei. Versurile de tot rele nu lipsese: ,,0, tu, luna dezvirginatal arunca-ti stele in spate". aritmetica ce ~i-a pierdut, prin supralicitare, orice savoare poetica, ~i a carei origine se afla in 11 elegii sau in Dreptul la limp, produce mostre de cugetare prozaica, la fel ca ~i repetarea gnomelor din Laus Ptolemaei: "Este ceea ce este.1 Legea este a totului, tot ceea ce este./ Indepartarea de lege se nume~t~ este.1 Eroarea este indepartarea de eroare" etc. Verbozitatea transforma multe din aceste sentinte, de pe plaja carora apa s-a retras definitiv, in curate nonsensuri. lata 0 poezie care "cotcodace~te" fara a mai face oul, vorba lui M. Sorescu (U/or cu pianul pe scart). Platitudinile sunt cateodata deficiente gramatical ("pe foarte viguroasa de gre~eala a lor''). Modificarea de regim sufletesc este totu~i perceptibila, mai ales in Operele imperfecte. Simbolul nu mai e Ptolemaeu, e Sisif. Un gust de zadarnicie pune sriipanire pe poet. Dar versurile raman rele. eu cate 0 exceptie, cum e Tocirea, capodopera norocoasa in de~ertul de cenu~a:

"Soldatul mar~aluia, mar~aluia, mar~aluia, pana cand pana la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea i se tocea pana cand trunchiul pana la coaste i se tocea, i se tocea i se tocea pana cand pana la sprancene orbea orbea, orbea pana cand parullui iarba neagra era iarba neagra era, iarba neagra era. Uncal alb venea ~i 0 pa~tea ~i 0 pa~tea, ~i 0 pa~tea. l-ha-ha, i-ha i-ha." Noduri /i semne (1982) vine, in sfaqit, cu un ton cu adevarat nou, de care poetul e, de altfel, con~tient, dovada chiar prima poezie din carte, Cautarea tonului ("Inger? linger ... 1 Nu, nu e bine!/ Vasazica, de la inceput!/ inger? I Nu, nu e bine ingerl''). Cele mai multe poezii sunt elegii despre tristete, jale, moarte. Naivitatea voita, pe care 0 remarcam mai de mult, izbute~te aici sa produca exemple frapante de simplitate. Poezia e mai "banala" ca oricand, dar a ca~tigat in naturalete, in "sentiment", ceea ce a pierdut in complicatie abstracta. Pe alocuri, ea incepe sa semene cu contrastele de alb ~i negro ale lui Bacovia. Lumea e illata la mijloc, intre intunecat ~i luminos, intre sus ~i j08, intre dreapta ~i stanga. Nodurile ~i Semnele sunt scurte, poemul nu se mai dezvolta, pare SpU8dintr-o respiratie. ldeea care pare sa fi stat la baza tidului ~i a groparii pe cele doua serii a poemelor din volum (pe care Nichita Stanescu n-a explicat-o niciodata clar, conform obiceiului sau de a-~i

metaforiza pana la absurd propozie teoretice) este aceea ca lumea are fata ~i dos, nodurile indescifrabile de pe dos fUnd lizibile pe fata ca ni~te semne. Insa nu toate Nodurile sunt noduri, nici toate 5 emnele nu sunt semne la un Nichita Stilnescu incapabil sa se ia pana la urma in serios. Cateva dintre cele mai reu~ite poezii par neterminate, cu finaluri care par ni~te improviza obosite. Chiar ~i a~a, este 0 alta poezie in acest volum, lipsita poate de stralucirea din timpurile bune, dar mai dramatica, pe alocuri panicata, ~i, chiar daca jucata in stil de psihodrama, extrem de simpla ~itotu~i liric enigmatica: "Ce faci acolo, m-a-ntrebat Daimonul meu pe mine ce faci tu acolo? Capcane, nu vezi, eu fac capcane! Leturi pregatesc ~ilanruri pregatesc, nenumarate chei fara de lacat! Ce faci acolo?, m-a-ntrebat Daimonul meu pe mine. Precum ti-am zis, eu fac capcane,

pandesc un animal ca sa se prinda-n ele! Pandesc cu cheia mea un lacat! Aha, mi-a spus Daimonul, e~ti vanator, ~tiam. Nu ~tii nimic, i-am raspuns, eu n-am capcana pentru tine!" Aici se lncheie (dci abecedarul poetic pentru copii din Carte de citire) carte de recitire nu e decat o pasti~a argheziana, iar articolele ~i interviurile sunt vorbarie goala) destinul unui poet exceptional ~i inegal, caruia editorii avizi de inedite i-au facut mai degraba un deserviciu. Nichita Stanescu nu este nici atat de verbios pre cum socotesc contestatarii sai (Gh. Grigurcu, M. Nitescu, Marin Mincu), nici atat de profund precum 11cred adulatorii. Dar este probabil cel mai original poet roman de dupa al Doilea Razboi. Pecetea pe care el a pus-o pe poezia noastra este inefasabila. Poetul cel mai u~or de recunoscut ~i mai greu de confundat dintre toti a creat 0 limba poetica la fel de libera ~i de incantatoare cum este zborul pasarii in vazduh.

CEZAR BALTAG
(26 iulie 1939 - 26 mai 1997) Cu 0 cota inalta spre sfar~itul anilor '60, eclipsata apoi de poezia unor colegi de generatie mai originali ori doar mai noroco~i, cazuta in desuetudine odata cu optzecismul, lirica cultivata ~i sobra a lui Cezar Baltag a pendulat tot timpul intre manierism ~ipitorescul foldoric de factura intelectuala. Ea ~i-adesavar~it din vreme 0 mitologie ~i 0 muzicalitate proprie. Poetul este un stilist. Emotia sta la el sub ~apte peceti de arta. Din foldorol autohton sau din credinte ~i eresuri orientale, a distilat la nesfar~it esente. Nu e yorba atat de taine profunde, cat de proceduri magice. Mitologicalele lui Baltag tin de ritualitate. Limbajul are aura. Intelesurile sfadie ca tamfua in materia incantatorie a frazelor. Lirismul este; solemn, vag, livresc ~iinvocator. Pigmentul exotic'