Sunteți pe pagina 1din 2

Neomodernismul

Critica literară stabileşte câteva etape distincte ale poeziei contemporane (de după
1945, de după al doilea război mondial).
Prima perioadă numită proletcultism este dominată de realismul socialist, care
impunea o poezie de largă inspiraţie, poeme ample, care „să cânte” transformările socialiste în
industrie şi agricultură aşa cum dicta partidul unic, comunist şi clasa muncitoare în alianţă cu
ţărănimea. Poezia perioadei era lipsită de lirism, de sentimente, de filozofie.
Există şi în această perioadă câteva încercări de factură nonconformistă în poezie prin
tendinţele revistei „Albatros” şi mai ales prin poezia lui Geo Dumitrescu.
Este de remarcat în această perioadă şi activitatea cercului literar de la Sibiu, avându-i
ca reprezentanţi pe Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş. Ei împuneau epicului, prin
alegorie simboluri, ca semne ale individului ale meditaţiei sale, ale trăirilor şi pasiunilor sale.
În balada Mistreţul cu colţi de argint; poetul Doinaş înscrie liricul în epic, în poveste; este o
lirică a măştilor (ca şi la Eminescu), expresia alegorică o meditaţie asupra geniului obsedat de
perfecţiune, de absolut.
A doua etapă a poeziei de după război o constituie neomodernismul. Este generaţia
poeţilor de la 1960 – „generaţia şaizeciştilor”. Drumul a fost deschis de Nicolae Labiş, poetul
numit de Eugen Simion „ buzduganul unei generaţii”. Labiş începe să redea poeziei
caracteristica ei esenţială, cum cerea cândva şi Maiorescu „simţăminte şi pasiuni”. Începând
cu volumul său primele iubiri şi cu poezia Moartea căprioarei, creaţia poetică se întoarce la
lirism, la expresivitatea metaforică, la meditaţie filozofică, la natură.
În lucrarea sa Scriitori români de azi, Eugen Simion grupează poeţii generaţiei
şaizeciştilor şi optzeciştilor astfel:
„Poezia,Poeziei” – Nichita Stănescu;
„Expresionismul ţărănesc” – Ioan Alexandru;
„Poezia politică în spirit macedonskian” – Adrian Păunescu;
„Iconişti şi fantezişti” – Marin Sorescu;
„Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei” – Ana Blandeana.
Neomodernismul va cuprinde câteva momente de referinţă. M. Sorescu, în lirica sa
descifrând o metaforă la întregul poeziei, pentru că discursul său liric este în totalitatea sa o
metaforă, un aforism; Ana Blandiana cu o lirică feminină de profunzime şi o „metaforă a
metaforelor”, pentru că „somnul din somn” nu este decât o metaforă amplă a vieţii şi a morţii
împreună.

Nichita Stănescu – universul poetic

Poezia lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc, spiritul


nonconformist al poetului îl face să se apropie de noua orientare a poeziei de după deceniului
al VI – lea admirându-l şi invidiindu-l pe Labiş. Este acum o întoarcere a poeziei spre lirism
spre filozofie, spre problemele existenţiale.
Putem defini o caracteristică a neomodernismului – legătura cu poezia înaintaşilor: de
la Eminescu şi Blaga a împrumutat filozofia poetică, de la Arghezi, tehnica de înoire a
limbajului poetic, de la Ion Barbu, abstractizarea, esenţializarea şi închiderea ermetică a
sensurilor în cuvinte de simbol.
Ceea ce individualizează creaţia lui N. Stănescu este capacitatea de a crea noi raporturi
între cuvinte; cuvintele şi necuvintele poeziei sale dobândesc însuşiri umane, au
comportament şi trăiri, se iubesc şi se urăsc, se apropie şi se resping pentru că ele însele nu
exprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Poezia lui N. Stănescu este „un joc al
cuvintelor de-a viaţa, de-a iubirea şi de-a moartea.” Aceasta e chiar mărturisirea poetului Ars
poetica:
„Îmi învăţam cuvintele să iubească,
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Până la urmă, cuvintele
Au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.”
Pentru N. Stănescu cuvintele nu sunt decât „legături sentimentale între oameni”. Dacă
la Eminescu a şocat o expresie de forma „suferinţă dureros de dulce”, la Arghezi expresiile
„flori de mucegai” sau „bube, nori – frumuseţi şi versuri noi” la N. Stănescu, limbajul poetic
în totalitatea sa pare a fi o „logică a absurdului”, sentimentele şi meditaţia se descifrează din
subtextul textului poetic:
„Am gândit un mod atât de dulce
de a izbi două cuvinte
de iarba verde a înflori
iar florile s-ar ierbii”
(Nod 33)
Evoluţia din cilcul N. Stănescu urmează firescul drum de la adolescenţă la maturitate.
Sentimentele sunt fundamentale şi numai transfigurarea lor artistică printr-un limbaj original,
dau eternitatea poetului.
Primele volume Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor sunt dominate de tema
iubirii văzută ca joc al tinereţii, dar şi cu sens al existenţei şi al creaţiei poetice.
Începând cu volumele Dreptul la timp, Oul şi sfera, 11 Elegii tematica poetică se
apropie de filozofie, este o meditaţie lirică specifică poeziei asupra trecerii ireversibilile a
timpului.
Volumul Necuvintele, Noduri şi semne, Măreţia frigului, încifrează în simbolurile
limbajului specific lui N. Stănescu atât elemente ale mitologiei cât mai ales meditaţia asupra
morţii.