Sunteți pe pagina 1din 2

Ion

Publicarea romanului în 1920 îl determină pe Eugen Lovinescu – Istoria


literaturii române contemporane, să-l considere pe Liviu Rebreanu drept creator
al romanului românesc modern, al prozei obiective.

Ion este o scriere monografică despre viaţa satului transilvănean la


începutul secolului al XX-lea.

Geneza romanului trebuie pusă în legătură cu tendinţele realiste ale


autorului, chiar cu propriile-i mărturisiri. Într-o zi de sărbătoare, plecat la
vânătoare, Rebreanu zăreşte pe culmea unui deal, un ţăran care, asigurându-se
că nu este zărit de nimeni se apleacă cu sfinţenie şi sărută pământul „ca pe o
ibovnică”. Scena îl impresioneză şi o regăsim apoi îm ţesătura epică şi
psihologică a romanului.

Liviu Rebreanu anticipează prin nuvele, personaje şi motive literare situaţii


şi întâmplări. Nuvela Răfuiala cu titlu semnificativ anticipează drama din romanul
Iona. Iniţial romanul se intitula Zestrea, titlul sugestiv pentru gândirile
personajului central, având primul capitol intitulat Ruşinea.

Urmărind structura compoziţională, remarcăm câteva planuri ale acţiuni:


unul în care evoluiază Ion, altul despre viaţa şi obiceiurile satului, ţăranilor, iar un
alt important este legat de evoluţia intelectualilor satului, mai ales ai familiei
învăţătorului Herdelea.

Dacă interesează în principal drama psihologică a personajului central,


atunci poate fi motivată şi gruparea întâmplărilor în cele două volume cu titluri
metaforice: Glasul pământului şi Glasul iubirii.

Ascultând de „glasul pământului”, Ion, fiul glanetaşului, dintr-o familie


săracă, renunţă la iuberea sinceră pentru Florica gândind la o căsătorie prin care
să câştige avere şi mai ales pământ. O seduce pe Ana fica lui Vasile Baciu un
ţăran instărit. Căsătoria cu Ana îi aduce cu adevărat avere, pământ şi un copil.
Sufletul său rămâne însă neliniştit exprimânduse brutal în relaţiile familiale.
Atitudinea sa declanşeză drama Anei, izgonită de părinţi şi lovită de bărbat.
Viaţa-i devine imposibilă ducând-o la sinucidere. Lui Ion îi rămâne numai copilul
ca semn şi stapân al pământurilor. Dar moartea nedorită a acestuia îl face pe Ion
şi pe Vasile Baciu să piardă pământurile care trec în posesia bisericii, aşa cum
preotul întocmise actele profintând de neştiinţa celor doi.

Întors spre „glasul iubirii” Ion se întoarce de fapt la Florica. Ea este


căsătorită acum însă cu George, deşi prima iubire i-a apăsat mereu sufletul.
Suprinşi într-o seară, George îl ucide pe Ion. Pământurile cu care şi-a indentificat
viaţa sunt acum cu adevărat în posesia biserici.

Drama din roman nu este a ţăranului român, nici a satului, este drama
pământului care, ca un blestem, şi-a atras totdeauna victimile.

Personajele romanului sunt compoziţi vii cum autorul însuşi mărturişeşte că


opera literară trebuie să reflecte „o cantitate de viaţă”.

Imaginea lui Ion nu poate fi desprinsă de lumea satului românesc, de


aspiraţia ţăranului spre stăpânirea pământului. Numai că Ion se depărtează de
această dorinţă firească şi veche în lumea satului. De sătenii săi îl mai apropie
numai hărnicia, pentru că dorinţa de pământ se transformase într-o patimă cu
accent evident al dezumanizări. Nu întâmplător autorul descrie o scenă
tulburătoare, în care Ion sărută pământul şi tresare ca în faţa unei imagini sfinte.
Dorinţa pătimaşă, primitivă, de a stăpânii pământul îl determină să renunţe la
adevăratele sentimente, să devină apoi de o brutalitate neobişnuită,
transformând-o pe Ana într-o victimă, iar propriul copil văzând numai posesiunea
asupra pământului. Ion devine aproape un caz patologic, bolnăvicios, autorul
folosind evidente elemente naturaliste în construcţia personajului.

Doi mari critici literari defineau caracterul personajului, accentuând mai


mult parcă drama eroului, starea sa dilematică: Eugen Lovinescu: „Ion este
expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală, o voinţă imensă”. G. Călinescu:
„Lăcomia lui de zestre e centrul lumii. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seduceri ci
din viclenia instinctuală, caracteristică fiinţei reduse”.

Caracterul monografic al romanului este dat de capacitatea autorului de a


suprinde elemente de tradiţii, cu datini şi obiceiuri legate de momentele
importante în viaţa omului şi a satului: hora, nunta, naşterea, moartea.

Descrierea jovului în zilele de sărbători este o imagine tulburătoare care


cuprinde toate vârstele fiecare cu comportamentul său dat de viaţă. Dar
sărbătoarea aduce laolaltă pe ţăranul locului şi pe cei care îi luminează viaţa:
învăţătorul, preotul.

Hora prilejuieşte autorul şi posibilitatea de a da imaginea stratificată


socială a satului: cei săraci stau deoparte fără a avea curajul să intre în vorbă cu
cei bogaţi care au tăria de a-l ironiza chiar pe primar.

Partea importantă a romanului urmăreşte evoluţia familiei învăţătorului


Herdelea, măcinată şi ea de drame mărunte pricinuite tot de căsătoria copiilor.
Prin Titu Herdelea fiul învăţătorului, autorul leagă romanul Ion al individului de
Răscoala al colectivităţii.

Tehnica originală a construcţiei se regăseşte în arhitectura închisă în


compoziţia romanului: descrierea drumului prin Pripas, din capitolul Începutul,
este reluată în capitolul Şfârşitul cu imaginea drumului care le smulge din lumea
Pripasului, aimaginaţiei, lăsând parcă satul şi pământurile să-şi caute alte
victime.