Leoaică tânără, iubirea

Poezia este cuprinsă în volumul O viziune a sentimentelor. Pentru Nichita Stănescu

iubirea şi poezia sunt două stări înălţătoare care se identifică în existenţa poetului. Ele devin
condiţia geniului nemuritor, blestemele patimeni de creaţie.
O temă romantică (iubirea – poezia) este exprimată într-un limbaj poetic de factură
neomodernistă.
Prima strofă aminteşte de Eminescu de starea potrivit căreia iubirea apare ca suferinţă.
Cuvintele folosite unt expresive în acest sens, semnificând poate sentimentul devastator şi
devorator pricinuit de iubire „leoaică”, „colţi”, „înfipt”, „muşcat”.
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n în cordare
Colţii albi mi-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica ayi de faţă”.
Asemenea romanticilor N. Stănescu alătură iubiii imaginea naturii. Alege însă câteva
motive literare cu valoare de simbol, într-o structură metaforică: „cercul”, simbol al
perfecţiuni, „apa” – simbol al vieţii, „curcubeul” – simbol al frumosului, al artei; „ciocârlia” –
simbolizând farmecul şi bucuria cântecului, creaţiei, artei.
Poetul face treptat legătura între iubire ca sentiment, natură, drept cadru al existenţei şi
artă, creaţie artistică, o formă de manifestare a spiritului:
„Şi de-o dată-n jurul meu natura
se făcu un cerc de-a-dura
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşnind
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlnii
tocmai lângă ciocârlii”
Necunoaşterea elementelor fizice, umane, obişnuite, comune însemnează trecerea spre
starea impersonală, cea poetică a creaţiei, a poeziei, este starea specifică unui creator, geniu
aşa cum însuşi Maiorescu a considerat:
„Mi-am adus mâna la sprânceană
la tâmplă şi bărbie
dar mâna nu le mai ştie.”
Ultima parte a discursului liric instituie pe deplin consideraţia poetului asupra creaţiei
câtorva metafore care definesc poezia: „deşert în strălucire”(imaginea poetică); „leoaică
arămie”(poezia); metaforele „leoaică”, „mişcările viclene”, trimit la condiţia geniului nefericit
la nemurirea văzută ca blestem şi amintesc de metaforele eminescene „poezia – sărăcie”,
„geniul – o nefericire”. Ultimele două versuri sugerează eternitatea prin poezie; se face
trimitere la cunoscutul vers eminescean „vreme trece, vreme vine”.
„Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o lepaică arămie
cu mişcările viclene,
înc-o vreme,
şi-ncă-o vreme...”