DACIA LITERARĂ

La Iaşi, în 1840, Mihail Kogâlceanu publică Dacia Literară, revista de

cultură şi literatură pentru românii de pretutindeni.
În primul număr al revistei este publicat articolul – program, intitulat
Introducţie prin care sunt stabilite câteva direcţii, principii pentru literatura
română:
1) revista va publica numai scrieri originale şi nu traduceri,
pentru că „traducţiile nu fac o literatură ci o moară cu noi duhul naţional”.
2) scriitori să-şi găsească subiecte (sursă de inspiraţie), în istoria
naţională, faptele eroice, frumuseţile naturii, folclorul, fantastic.
3) prin scrierile lor se poate realiza o ortografie unitară a limbii
române şi chiar o limbă literară, artistică.
4) critica literară va fi nepărtinitoare şi va critica opera şi nu
autorul.
Dacia Literară a determinat o tendinţă, o orientare în literatura română
constituind, prin gruparea scriitorului în jurul revistei un curent literar, naţional,
popular de largă răspândire.
Orientarea revistei aducea în literatura română ideile romantismului
european. Acest curent literar presupunea: teme de inspiraţie istorică, natură,
iubire, folclor, mitologie, dominarea sentimentului în faţa raţiuni, prezentarea
unor personaje neobişnuite, excepţionale, complexe; folosirea antitezei;
cultivarea unor specii literare ca: pastel, elegia, odă, meditaţie, dramă, nuvelă,
roman.
În creaţiile scriitorilor romantici români se vor întâlnii şi elemente ale
clasicismului (cultul pentru perfecţiunea formei, tendinţele moralizatoare ale
operei literare). Astfel spus în literatura română paşoptistă, clasicismul şi
romantismul coexistă, se suprapun.
Scriitori romantici români pot fii grupate astfel:
1) – preromantism – Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi, Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu
2) – romantismul propriu-zis: Dimitrie Bolntineanu, Nicolae Bălcescu,
Vasile Alecsandri, Alecu Russo.
3) – romantismul târziu: Mihai Eminescu
4) – post romantismul: Alexandru Macedonski(simbolism), Mihai
Sadoveanu, Eminescu(realism).
 PASTELURI
de Alecsandri

Romantismul creaţiei lui Alecsandri este dat de lirica patriotică,

de dramele de inspiraţie istorică, de poeziile ce au ca sursă folclorul cât
şi de pastelurile care descriu un peisaj din natură. Descrierea nu este
statică ci cuprinde câteva versuri, de obicei în final prezenţa vieţii chiar
a eului poetic, eului liric.
Titu Maiorescu a considerat volumul Pasteluri o podoabă a
literaturii române atât pentru sinceritatea sentimentelor exprimate cât şi
pentru farmecul limbajului poetic folosit.
Pastelurile lui Alecsandri construiesc liric un tablou al naturii, în
diferite anotimpuri; rămâne însă preferată iarna pentru simbolul albului
nemărginit: Iarna, Mezul iernei, Viscolul, Sania; primăvara este văzută
ca o renaştere, cu sânu-i de verdeaţă, cu speranţă, cu interferenţă
planului terestru cu cel cosmic, prin razele aurite şi vesele cântări:

OASPEŢII PRIMĂVERII

Sfârşitul iernei. Câteva pasteluri surprind natura în momentele

muncii câmpului: Plugurile, Semănătorii. Într-o imagine poetică
încântătoare sunt surprinse momentele ale zilei: Noaptea, Dimineaţa.
Poetul leagă adesea natura de atmosfera pătrunzătoare a sărbătorilor
religioase: Florile, Paştele. Iubitor al satului natal, al Mirceştilor
Alecsandri dedică naturi locului impresionante pasteluri: Serile la
Mirişte, Lunca din Mirişti, Malul Siretului.

MALUL SIRETULUI

Este un discurs liric în care imaginea naturi se află într-o

corespondenţă directă cu trăirile omului. Este comuniunea cu natura.
Cadrul natural dobândeşte proporţii fantastice prin frumuseţe.
Epitetele, comparaţiile şi metaforele, personificările şi inversiunile,
realizează un tablou de basm – „ca fantasme”, „râul luciu”, „ca un
balaur”, „solzii de aur”.
Un asemenea cadru natural prilejuieşte o anume ipostază a eului
poetic, o meditaţie asupra trecerii ireversibilă a timpului. Construcţii
poetice expresive sugerează curgerea vieţii, asemenea curgerii apei –
„apa curge”, „se perde”, „se schimbă-n vărulele”, „apă întunecată”, „nor
trecător”.
 Pastelul este, aşadar însoţit de elemente ale meditaţiei şi alei
elegiei, totodată pentru că trecerea timpului aduce profunda tristeţe:
„ Şi gândirea mea furată se tot duce-n cet la vale
Cu cel rău care-n veci curge, făr-a se opri din cale.”