Sunteți pe pagina 1din 1

Lacustră

Pentru E. Lovinescu poetul simbolist Bacovia a fost „Un poet al ploilor fără de
sfârşit”, „al toamnelor reci şi puternice, al noroaielor eterne, al unei atmosfere apăsătoare,
cenuşi, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi gândul prăbuşirii al descompunerii
materiei organice.
Poezia Lacustre porneşte de la simbolul unei locuinţe izolate şi caracterizată prin
umiditatea veşnică şi răceală. Ea devine simbolul singurătăţii.
În prima strofă poetul porneşte de la sugerarea sentimentului de singurătate şi tristeţe,
prin motivul ploilor fără de sfârşit şi printr-o personificare de mare expresivitate – materia
plângând – capabilă a sugera frământarea întregii lumi dominate de ploia fără de sfârşit: „De-
a tâtea nopţi aud ploând / Aud materia plângând... / Sunt singur, şi mă duce un gând / Spre
locuinţele lacustre.”
Motivele literare folosite sugerează o stare de izolare totală şi chiar de transformare în
trecut prin imaginea golului istoric, a somnului, a valorilor, a podului. Piloţii grei de atâta
ploaie, elemente ale susţineri, devin acum semnul prăbuşiri:
„Şi parcă dorm pe scânduri unde,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde
Pe-acelaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.”
Poezia are o structură închisă ultima strofă o repetă pe cea dintâi cu modificarea unui
singur vers: „Tot tresărind tot aşteptând...” aceste verbe aflate la modul geruziu şi în rimă cu
un cuvânt cheie al poeziei – „ploând” – exprimă frământarea, nelinştea poetului:
„De-a tâtea nopţi aud ploând.
Tot tresărind, tot aşteptând
Sunt singur şi mă duce un gând
Spre zonele lacustre”.
Poezia este simbolistă, sugerând prin muzica ploilor fără de sfârşit prin repetiţii
obsedante, o stare specifică bacoveană: singurătatea, tristeţe, obsesia morţii.