Elisa Leonida Zamfirescu

(10 nov. 1887, Galaţi – 25 nov. 1973, Bucureşti)

Fiica unui ofiţer de carieră, Anastase Leonida (cu rădăcini în familia răzeşului Leonida a lui
Andrei din Fălciu) şi a Matildei Gill (fiica unui inginer de origine franceză), Elisa Leonida a crescut
într-o familie cu unsprezece copii, dintre care trei au murit la vârste fragede. Cei opt copii rămaşi au
devenit la maturitate, fiecare în parte, personalităţi remarcabile, printre aceştia remarcându-se
îndeosebi inginerul energetician Dimitrie Leonida, sculptorul Gheorghe Leonida, medicul Adela
Leonida, ofiţerul Paul Leonida şi nu în ultimul rând inginera chimist Elisa Leonida.
Parcurgând primii ani de şcoală la Galaţi, Elisa şi-a continuat studiile la Bucureşti, absolvind
secţia reală a Liceului „Mihai Viteazul”. Visul de a urma o carieră în domeniul tehnic, pe care
bunicul din partea mamei, inginer de origine franceză, cât şi fratele său mai mare, Dimitrie Leonida,
o urmaseră, reprezenta în acele vremuri o ambiţie accesibilă doar bărbaţilor. A accede la o astfel de
carieră, mai ales în România, a implicat din partea Elisei Leonida curaj şi perseverenţă.
Pentru a urma cariera aleasă a fost nevoită să urmeze studii de specialitate în afara ţării, la
Academia Regală Tehnică din Berlin, după ce încercarea de a se înscrie la Şcoala de Poduri şi
Şosele din Bucureşti a eşuat, lovindu-se de prejudecăţile acelor vremuri. Atmosfera acelei perioade
este redată de Elisa Zamfirescu în amintirile publicate ulterior în presă, acestea creionând
concepţiile acelui secol în ceea ce privea rolul femeii în societate.
Primită iniţial cu rezerve şi aluzii ironice, atât de conducerea şi profesorii academiei, cât şi
de colegii ei, Elisa, prima studentă a Academiei berlineze, a reuşit să străpungă bariera concepţiilor
retrograde ale timpului. Cunoştinţele şi dârzenia arătate pe parcursul anilor de studii l-au determinat
pe decanul Academiei să o declare în momentul absolvirii ca fiind „cea mai silitoare dintre cei
silitori”.
Astfel, Elisa Leonida a devenit în 1914 prima femeie inginer în Europa şi deci, implicit, în
România, unde diploma tradusă şi legalizată statua titlul de inginer diplomat în specialitatea chimie.
Evenimentul a fost remarcat în paginile ziarelor acelor zile, atât în presa din ţară, cât şi în cea
europeană, ca un fapt senzaţional, reuşita Elisei Leonida Zamfirescu putând fi considerată una
dintre treptele parcurse în procesul de schimbare a opticii societăţii româneşti în ceea ce privea
statutul femeii.
În timpul Primului Război Mondial, Elisa Leonida s-a alăturat organizaţiei Crucea Roşie,
oferindu-şi ajutorul în cadrul spitalelor de campanie ca infirmieră voluntară. Tot într-un spital de
campanie din Ghidigeni s-a căsătorit cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, doctorul în chimie
Constantin Zamfirescu, pe care îl cunoscuse pe front.
Cariera profesională a primei femei inginer din România a început şi s-a desfăşurat la
Institutul Geologic din Bucureşti, acolo unde s-a dedicat cu consecvenţă activităţii de cercetare timp
de peste 42 de ani. Rezultatele pot fi văzute în studiile publicate în seria de „Studii economice”
aflată sub girul Institutului Geologic, în volumul mare de buletine de analize semnate, în normele şi
standardele pentru analize redactate cât şi în descoperirea proprietăţilor bentonitei sau în
contribuţiile aduse producerii sulfatului de cupru în România.
Calităţile didactice şi le-a afirmat în formarea personalului Institutului Geologic, dar şi în
calitate de profesoară de „fizico-chimice” a elevelor sale din Liceul „Pitar Moş” din Bucureşti.
Memoria Elisei Leonida Zamfirescu dăinuie şi astăzi, numele primei inginere române fiind
gravat pe o placă comemorativă situată pe clădirea în care aceasta a locuit în Bucureşti, strada pe
care aceasta se situează purtându-i de asemenea numele.
Camelia Toporaş