Mircea Jida – Spectacolul este o Liturghie Sfântă

‘’Sunt sigur că valul îi va lua pe toți până la a șaptea generație de trădători.’’

Muza lui sălășluiește pretutindeni, atât în lumea realitații, cât și în lumea
dramaturgică. Dar, în oricare dintre aceste lumi ar poposi Mircea Jida aduce cu el
forță, energie, masculinitate, ceva eroic și frumos, extraordinar de fascinant și de
tulburător, de profund. Iar din personajele întrupate de el, desăvârșite, bogate de
înțeles [și înțelesuri] - în conivență cu personalitatea lui de natură să cucerească prin
simpla ei prezență absolut fermecătoare și de dispoziție mobilizatoare - țășnesc și
tragicul, și comicul și senzualul și toată gama sentimentelor și trăirilor omenești. Nu
doar datorită mestesugului, cred eu, ajungi aici. Atunci când Mircea Jida dă glas
replicii, chiar dacă se află într-un grup de actori, devine, instantaneu, centrul atenției.
Se spune că această 'taină' este o specialitate ce li se oferă doar celor aleși care
tezaurizează fie chiar şi infime entitaţi ale potenţialului de valori pe care teatrul și
viața le deţin, sporindu-le necontenit.

1. Mircea, să presupunem că suntem într-un Hollywood atemporal. Cu cine ai

vrea să joci?
Natalie Wood, Laurence Olivier, Paul Newman, Peter Seller, Buster Keaton.
Bineînțeles că nu numai parteneri de scenă și film. Ei sunt și veșnici în topul unei
subiective scări de valori. Adaug și pe un rege al topurilor care nu aparține - din
fericire – vestului, ci estului nostru cu adevărat câștigător și care… l-a încarnat pe
Hamlet – numele lui este Innokenti Smoktunovski .
Evident, lista preferințelor este mult mai largă iar eu îi aștept pe toți la un Revellion
unic și permanent.

2. Încerc o butadă: cu care dintre cei doi Mitică Popescu ai fost mai prieten?

Actorul Mitică Popescu îmi rămâne ca un coleg decent și cald și cumsecade, iar
personajul din filmul lui Manole Marcus a căpătat prin harul lui, un parfum al unei
epoci dispărute, iar eu sunt fericit că am împlinit curajul regizorului ce a riscat cu un
tânăr care nu era pe listele consecrate unui success garantat și previzibil. Iar Marcus,
presat de timp și care mă considera un frate de-al lui Al Pacino, mi-a spus că… ar fi
introdus pentru mine un fel de step [Cântând în ploaie] - într-un cadru – secvența în
care coboram sccările băncii.

3. Ion Fiscuteanu dresa ciori, Sandu Sticlaru meșterea ceasuri, Ștefan Sileanu
picta. Vreau să știu ce pasiune ai, ceva la care nu m-aș fi gândit.
În afară de microbul firesc al fotbalului și al pescuitului și al milioanelor de kilometri la
volan, sunt înnebunit după ustensilele cele mai grozave în ale bucătăriei [ceaune,
cuțite, etc] și făcutul pâinii cu încercări de nevoie în realizarea unei mâncări ca la
bunica [ca gust] iar uneori se și întâmplă dar toate acecstea sunt nimic pe lângă
sfânta pâine și apă cărora le mulțumesc în gând și care fac parte din miracolul
harului care ne însoțește uneori când pogoară. El este Totul.

4. Apreciez franchețea ta. E o calitate verticală care, din păcate, deseori atrage
personaje sinsitre, ponoase și bătăi de cap. Majoritatea nu suportă adevărul.
Dar nu de la adevăr plecăm și în teatru?

În legătură cu… cei ce ne înconjoară este firească și de înțeles asocierea lor,

iar aceasta vin din ceva ce le lipsește, la fel și preocuparea lor pentru cel ce
izbândește fără gloată. Atracția lor, aspirația spre bine și lumina, îi absolvă de
inerentele răutăți și acțiuni cotidiene, căci, sunt de înțeles, din păcate după
1990. Adevărat, mari actori și instituțiile unice despărțind, nu a mai posibil să
avem o ștachetă ridicată, un standard profesional. Octavian Cotescu spunea
că… actoria e o meserie de ‘furt’. De la cine poți fura atât timp cât concurența
pe valoare nu mai există! Nu am auzit de vreun singur caz în care un candidat
să fi fost respins la vreun examen la facultate. Și nu numai la teatru.

5. De la Villon inspirație, unde-i meseria de altădată, Mircea? Trăim într-un

alpinism social colosal și haotic, într-o inflație de maeștri, de doctori, de
polivalenți...

În artă nu există diplome. Spectacolul este o liturghie sfântă în care o operă cu

har este încarnată de o trupă – familie [dramaturg, regizor] asupra cărora
coboară harul fără de care nu e posibilă ‘călătoria în timp și cât de cât
încarnarea’.
Într-adevăr, după cum spun, totul este haotic, dar artistul este ‘oglinda
vreumurilor’. Iar teatrul e veșnic și se va întoarce la simplitatea de la începuturi
după ce bâjbăiala și haosul vor înceta – iar nenorocirea politică mondială va fi
învinsă și ne vom întoarce la normal. Adică la clasici și valorile lor.

6. Încă e război între teatru și film și așa va rămâne. Singurul război inofensiv,
oximoronic vorbind. În care tabără ești?

Războiul dintre teatru și film pentru un artist creator nu există. Sunt mijloace
de abordare și exprimare diferite, dar le iubesc la fel de mult. Sunt
complementare. Trupul actorului creator este un templu pe care îl
perfecționezi fizic, psihic, cultural. Un instrument care absoarbe totul – de mic.

7. Dacă tot am fost la Hollywood, haide să ne întoarcem în timp. Ce voiai să te

faci când erai mic?
 Eu, cam pe la 5 ani am vizionat într-un sat cu lămpi cu gaz un film adus de
caravană – și am știut că voi fi în fenomenul – miracol – însă aveam îndoieli în
curajul de a executa un sărut cu ipotetică parteneră de film. Unui creator
pentru a fi complet nu trebuie sa-i lipsească nicio caliate-defect-experiență.

8. Actoria e viciu sau deliciu?

Homo sum, nihil humani a me alienum puto. Bineînțeles, totul imaginar și
neapărat empatie pentru tot ce ne înconjoară. Actorul adevărat, trebuie să fie
recunoscut cât mai puțin și să nu fie confundat cu personajul pe care tocmai
l-a întruchipat și oarecum cât mai repede abandonat. Mitul actorului – pentru
care pleda Lucia Sturdza Bulandra este o regulă de aur. Astfel, creația de pe
scenă poate fi nealterată – păzită de cotidianul și politicul inevitabil.

9. Aș vrea să lucrăm pe scenariul de după alegeri. La tine cum apare România

viitoare?

Acum răspund și la relația cu politicul. Păstrăm distanța față de realitatea

abject, asta nu înseamnă că poți renunța la calitatea de cetățean de cetățean
adevărat. Chiar când eram puțini pe străzile Revoluției am fost un nucleu care
s-a tot mărit și triumfat, credeam noi. Bucuria noastră a fost unică,
nerepetabilă și nu a avut nevoie de vreo omologare în niciun caz materială. A
meritat să vedem și să trăim acele zile.

10. Ce-ți dorești, cel mai mult, de acum înainte?

Acum, la ce pățim, la ce pățește pământul Domnului, spun și cred: ‘ Tu, Oltule,

să ne răzbuni!’ și sunt sigur că valul îi va lua pe toți până la a șaptea generație
de trădători. Dorința mea, este, aidoma celor mulți și buni și cu gândul la cei
din care facem toți parte.

11. Caragiale sau Cehov, cine crezi că ne scrie, descrie mai des, pe noi ca
societate?

Iar la sfârșitul discuției, la o cafea virtuală, încă nu pot spune și scrie decât
așa: ‘Caragiale, forever!’