Mihai Volontir prin el însuși

Viața de actor și actorul vieții

(interviuri)

„Dragostea față de lume, de păsări, de verde poate fi exprimată la orice vârstă…”

(Revista La, 1983: interlocutor – Valentina Tăzlăuanu)

- Cum V-ați defini Dumneavoastră însuși ca individualitate actoricească?

- Într-un sens pe noi, actorii, ne definește atitudinea publicului. Atâta timp cât
spectatorii te așteaptă, cele mai frumoase calitative sunt pentru mine reacția lor de
recunoaștere, simpatie și înțelegere. Mai am multe de făcut în această privință.

- Aveți vreodată sentimentul nerealizării profesionale?

- Știu doar că mai am până a juca teatru cu adevărat. Așa cum visez, cel puțin. Arta, ca
și binele, n-are capăt. Și aici n-am în vedere numai căutarea. Ea poate fi și o rătăcire. Trebuie
să mai știi ce să cauți…

- Dar cum Vă vedeți ca om?

- Nepăsător față de sine. Îmi trece uneori timpul degeaba. Și asta pentru că îmi închipui
că fiecare om trebuie să-și facă serviciul datoria. Nu știu să insist. Nu întotdeauna
îndrăznesc. Și pierd de multe ori. În nesfârșitele noastre deplasări am naivitatea să cred că
publicul o să ne aștepte mereu și o să spere veșnic, alături de noi, la marile noastre roluri
nejucate. Mi-aș dori un chin mai de folos.

- Ce înseamnă „a fi actor”?

- A fi om, în primul rând. Un om de omenie. Și în viață, și pe scenă.

Cu dragoste și milă

(Revista Noi, nr. 2, 2004; consemnare – Valerie Volontir)

- Vă rugăm să ne povestiți cum Vă petreceați timpul liber în copilărie și în adolescență?

Nu vreau să mă plâng, dar am avut momente vesele, iar pe cele triste nu le pot uita,
fiindcă mă urmăresc mereu: războiul, arestările intelectualilor, deznaționalizarea poporului
băștinaș, prigonirile, foametea, deportările, munca la o carieră de piatră ziua, nopțile la
încărcat var în vagoane, căminul fiindu-mi o lespede de piatră, prânzul fiind de multe or o
coajă de pâine și o ceapă. Am fost supus celor mai groaznice umilințe pe care le poate îndura
un copil, un adolescent. Am fost prigonit din școală numai pentru că aveam frați în România
și că spuneam un adevărat, că sunt născut în județul Orhei, comuna Olișcani, Basarabia. N-
aveam voie să spun așa vorbe.

- Dacă ar fi să îmbrățișați azi profesia de cadru didactic, ce ați vrea să le predați

copiilor?

- Le-aș vorbi despre viață, despre oameni, despre natură: animale, pădure; să ne
cunoaștem drepturile și obligațiile. Nu aș putea să le spun altceva. Eu nu cunosc prea multe.

- În adolescență și în tinerețe ați lucrat la o carieră de piatră, apoi ați fost învățător și
educator. Într-o bună zi însă ați ajuns pe scena Teatrului din Bălți. Cum a fost acea zi
deosebită?

- Asta a fost cea mai fericită zi din viață. Acesta mi-a fost destinul. Teatrul și filmul
sunt viața mea. Alta nu cunosc și sunt fericit.

- Domnule Mihai Volontir, de ce aveți nevoie înainte de premiera unui spectacol sau de
turnarea unui film?

- Cel mai important e să fiu liniștit. Să mă plimb de unul singur în sânul naturii. Să
vorbesc cu eroul pe care îl creez, cu mine însumi.

- Dar ce sentiment trăiți la sfârșitul prezentării unui spectacol sau la sfârșitul turnării
unui film?

- Când se joacă ultimul spectacol sau se termină filmările unei pelicule, atunci vine cea
mai mare tristețe. Timp de câteva luni sau poate ani te concentrezi asupra vieții unui
personaj, asumându-ți o altă viață. Și când s-a sfârșit „jocul”, viața acestuia, cu bucuriile și
durerile lui, rămâi gol, trist și rătăcit. Ai trăit o viață pe care ai știut-o de la bun început din
scenariu… Acum trebuie s-o trăiești pe a ta, mult prea necunoscută, adevărată și adesea
încurcată.

- Cu cine ați vrea să Vă întâlniți din satul dvs. de baștină, Glinjeni, Șoldănești?

- Cu copilăria. Cu mama, cu cântecele ei, cu tata, cu mirosul de la hainele lui, ce

aduceau a forță, a demnitate, a nu știu ce de care nu mă pot despărți nici azi și nici nu vreau,
deși eu sunt mai înaintat în ani ca el. Pe el l-au omorât moral, numai pentru că a fost un om
cu poziție și nu s-a supus prostimii ce se voia pusă în capul mesei de cei aduși să ne învețe
cum trăim. Aș vrea să mă întâlnesc cu fratele Nicu, care m-a învățat călăria, cu fratele
Andrei, care îmi cânta la vioară ca să mă adoarmă, cu lespedea de piatră care mă adăpostea
în puținele nopți când scăpam de la încărcat vagoanele cu var.

- Ce soi de filme vă plac?

- Filmele și spectacolele de duh. Care au o atitudine sănătoasă și frumoasă, ceva care să-
ți pătrundă și în suflet, nu numai în rațiune.
 - Care actor Vă este mai drag?

- Mi-a fost și a rămas Jean Gabin, actor de cinema. În muzică – marele rapsod, artistul
ce-mi mângâie sufletul, Tudor Gheorghe și Nelly Ciobanu.